Soţia şefului

Când eram studentă şi săracă, aşa cum erau cam toţi studenţii prin perioada aceea, m-am angajat la o întreprindere de STAT. Urmam cursurile la seral, aşa că puteam avea un job de zi fără prea mari probleme.
Lucram pe atunci într-un birou cu încă alte patru colege de vârste diferite , cea mai matură îmi aduc aminte că avea atunci undeva la 40 de ani, şi doi colegi, amândoi învârtindu-se în jurul a 35 de ani.
Unul era şef de birou şi celălalt era subaltern. Un fel de cocoşi în ograda cu găini.
Jobul era total neinteresant, dar pentru mine era super ok fiindcă era într-un birou la căldurică, vorba mamei. Nu, nu chiar plimbam hârtii de colo colo, aveam destule de făcut, dar măcar nu simţeam când trece timpul până urma să plec acasă.
Şi cum spuneam, eram cinci femei şi doi bărbaţi care ce credeţi că făceam toată ziua într-un birou printre socotelile din vrafurile de hârtii şi dosare? Discutam vrute şi nevrute.
Eu şi încă o colegă apropiată de vârsta mea, fiind mult mai tinere decât toţi ceilalţi din birou, desigur că nu prea aveam nimic de adăugat la subiectele zilnice, dar nici că ne-ar fi interesat la vârsta aia reţetele lor de prăjituri, sau sfaturile despre cum să scoţi petele de pe haine. Colega mea şi cu mine munceam cel mai mult şi făceam treburile cele mai plictisitoare că deh, cică aveam de învăţat din munca de la STAT. Ni se rupea în două, dar ne executam totuşi că nu aveam încotro.
Acum asta nu era problema noastră cea mai mare, nu faptul că trebuia mereu să facem munca de jos, şi nici că trebuia să le auzim zilnic pe tipele celelalte care, precum nişte oi, behăiau în fiecare zi aceleaşi subiecte plicticoase. Treaba se nasolea crunt când intrau bărbaţii în discuţii. Mai ales şeful de birou. Deci omul acela le ştia domne’ pe toate! Normal că mie şi Laviniei, la cele 20 de primăveri cât număram noi atunci, tipul ni se părea un babalâc priapic, poza habotnicului făţarnic, chiar dacă fizic nu arăta rău deloc. Şi poate că nu neapărat vârsta îl făcea să pară aşa în ochii noştrii, cât mai ales faptul că mereu încerca să ne facă să părem naşpa, orice ne străduiam să facem. În ochii lui, amândouă ne îmbrăcam fără gust, eram două prostuţe (deşi eram studente amândouă, eu la Poli, ea la Informatică), eram inculte, habar nu aveam de nimic etc. Ce să mai, eram două aiurite! Nici cu celelalte muieri nu era mai breaz la capitolul politeţe, căci orice încercau femeile să spună, el venea cu cel mai tare contraargument din dotare: „nevastă-mea zice că se face aşa”; în orice nevastă-sa era cea mai tare din parcare, în gătit, în modă, de cultură nici nu mai spun, ce să mai, la femme ideale. După spusele lui ne puteam deja imagina ce regină perfectă, ce divă, ce topmodel, ce făptură minunată şi complexă îl aşteaptă zi de zi acasă, încât tipului parcă îi creştea o aură datorită perechii fantastice din dotare. Şi nu prea era greu de crezut, v-am spus că tipul nu arăta rău de loc, iar eu şi Lavinia recunoşteam în sinea noastră că avea şi o ţinută ireproşabilă.
Până când într-o zi şeful nu a mai venit. Telefoane peste telefoane la el acasă, rude, prieteni, nimic. Toţi îl căutau înebuniţi. Parcă-l înghiţise pământul…
Să tot fi trecut vreo 2 săptămâni de când eu şi Lavinia simţeam linişte în suflet în fiecare dimineaţă când intram pe poarta întreprinderii. Subalternul luase locul Şefului şi fiind un altfel de caracter parcă şi biroul nostru arăta altfel.
Şi într-o bună zi ne trezim cu o femeie că ne intră în birou. O femeie masivă, roşie la faţă şi cu părul decolorat de perhidrol, uscat şi cu vârfurile tocite. Am crezut că o fi nevasta unui muncitor de brigadă de pe şantier. O fi venit femeia de la ţară, era zi de salariu şi poate trebuia să aducă vreo hârtie ceva, cine ştie. Părea destul de fâstâcită, îşi tot îndrepta fusta din stambă ieftină cu mâinile groase şi degetele scurte, cu unghiile tăiate din carne vopsite palid de o oja decojită până la jumate, aducându-mi aminte de degetele bucătăreselor de la cantinele studenţeşti. S-a apropiat de unul din birouri pe care şi-a sprijinit o poşetă ce aducea mai mult a sacoşă de carton şi a început să scotocească înăuntru.
-Bună ziua, zise, cu o voce cam piţigăiată şi cu ochii uşor porcini, cercetându-ne pe toţi din priviri. Am venit după ultimele drepturi salariale ale lui….Sunt soţia lui….. şefului de birou adică! O tăcere de mormânt s-a lăsat brusc.
Toţi ne uitam la femeia grasă şi stridentă din faţa noastră muţi de uimire, incapabili de vreun gest.
Cu coada ochiului o vedeam pe Lavinia căreia râsul cu greu înăbuşit, începea să-i scuture corpul în aşa hal că începuse să alunece încetişor după scaun luând direcţia spaţiului de sub masa de lucru şi mă gândeam îngrozită că dacă nu se potoleşte aceaşi soartă o s-o am şi eu.
Bre, adică asta era diva? Femeia asta cu aspect de cârciumăreasă la bodega din sat era topmodeala? Tanti asta cu umerii acoperiţi de mătreaţă datorată excesului de sebacee, cu ciorapii aspri şi fusta din stambă era femeia în faţa căreia şi cel mai în trend fashion pălea umilit? Cucoana asta cu degetele groase şi mâinile umflate precum ale unei moaşe comunale era regina sexului conjugal? Tanti asta pe care mai degrabă o săreai de cât s-o ocoleşti era La femme ideale? Muierea asta care stătea crăcănată pe picioarele groase ca nişte damigene era wonder woman?
Într-un târziu, colegul care ţinea locul şefului şi-a dres vocea şi i-a cerut politicos doamnei să-l însoţească la biroul financiar.
Când s-a întors am tăbărât toate peste el agasându-l cu întrebări de genul: „ştie ceva de Şefu’?”, „ţi-a spus unde e Şefu’?”, „dar se mai întoarce?”. Nu, nu ştia nimic. Şi poliţia îl căuta.
Văzând cum arăta femeia animal, bineînţeles că ne-am gândit că l-a ucis pe Şefu într-un moment de gelozie domestică şi l-a pitit bucăţele în congelator, în scopul precis de a-l mânca încet, încet. Desigur că fabulam, dar încercând să ne închipuim cam cum ar fi viaţa lângă un asemenea elefant roşu, eu şi Lavinia îi iertam Şefului toate grosolăniile, toate accesele de mârlănie exacerbată. Ne era deja milă.
Dar o angoasă nu ne-a dat pace mult timp. Păi dacă animalul ăsta hidos era nevastă-sa, atunci de cine naiba vorbea domne’ Şefu? Pe cine descria el cu atâta ardoare în orele pierdute aiurea? Cine era femeia perfectă din mintea lui? Cine îi crea aura perfecţiunii cuplului marital…?
Au trecut anii, eu şi colega mea apropiată ne-am văzut de studiile noastre, cu timpul ne-am găsit alte joburi, mult mai interesante de data asta şi viaţa fiecăreia a continuat pe făgaşul ei natural.
Am revăzut-o totuşi pe Lavinia după ceva ani. Aceeaşi fire amuzantă, veselă şi deschisă.
Ne-am povestit în două secunde viaţa în ultimii ani, am schimbat rapid numerele de telefoane şi ne-am promis solemn, printre pupături rujate, să nu ne ocolim. Când să mă despart de ea m-a întrebat:
-Mai ştii ceva de Şefu?
-Nu, nu am auzit nimic. Nici nu ştiu dacă s-a întors, dacă a fost găsit sau ceva de genul ăsta.
-Omul acela parcă a intrat în pământ, dar ştii la ce m-am gândit? M-a întrebat Lavinia cu o lumină jucăuşă în ochi.
-Nu, spune-mi. Am îndemnat-o curioasă
-Eu tot sper că tipul a fugit în lume cu vreo femeie adevărată, femeia pe care o descria zi de zi, şi pentru care ne amăra nouă zilele, că şi-a înscenat totul cu o precizie matematică şi când s-a ivit momentul a evadat din cuşca cu lanţ care îl ţinea încătuşat de elefantul pe post de nevastă.
Am râs amândouă cu poftă, sperând totuşi ca de data asta imaginaţia să semene realităţii.
Pe elefănţoaică parcă am mai zărit-o, dar nu aş putea să jur că era ea, eram în maşină şi mă grăbeam, dar de Şeful nu am mai auzit niciodată.

Anunțuri

10 gânduri despre „Soţia şefului

  1. Ntz, ntz, ntz, ce fete rele sunteti, mai Zefiro… In loc sa admirati omul ca-si pretuia ´´elefantica´´ si ca vedea in ea femeia perfecta, voi erati carcotase. Numai Seful stie cata gingasie, sensibilitate,inocenta, puritate, finete,etc, zaceau in Ea. Eu am alta varianta a disparitiei Sefului… Eu cred ca El, obisnuit fiind cu atmosfera calda,relaxanta,jucausa pana la urma(parca si vad scena slow motion in care el o gadila, in pat,´´elefantica´´ umpland casa (facand valuri, valuri de voie buna ) ,de acasa,nu a mai suportat sa va auda pe voi toaaata ziulica vorbind despre lucruri la care pur si simplu nu va pricepeti si a ales sa-si petreaca timpul in sanul elefanticii. Aaa si daca atunci cand ai vazut-o pe Ea ,dadeai un tur al masinii, reuseai sa-l vezi si pe el pe locul din dreapta,cu fata lipita de geam si cu o licarire in privire(acum nu stiu daca de disperare sau de fericire). 😀

    • Adevărul este că mulţi suferă de o exagerare a calităţilor membrilor din familie. De câte ori nu am fost deranjaţi în copilărie de vreo tanti sau vreun nene a căror odraslă era descrisă în faţa noastră precum un geniu, punându-ne pe noi într-o lumină defavorabilă? De câte ori nu am fost deranjaţi, agasaţi de replicile de genul :”cutare face”, „cutare drege”, ” cutare e Superman şi tu nu”? 🙂

  2. Unii loviti de dragoste nu mai vad defectele partenerei indiferent ce s ar intamla sau ce i ai spune.Aia e frumusetea suprema .Sau poate omul chiar avea o amanta si probabil a fugit cu ea in lume…

    • @ Florin
      Să ştii că eu şi acum mai sper că a fugit cu amanta în lume. De fapt sper că exista amanta realmente şi nu era doar imaginaţia lui care bătea regulat câmpiile Elizee.
      Indiferent cât ar putea părea de meschin, dar tind să cred că oricât de mare ne-ar fi sufletul şi oricât de mare ne-ar fi iubirea pentru cel de lângă noi, la un moment dat retina e zgâriată puternic de anumite neregularităţi fizice ce le observăm tocmai prin comparaţia cu normalitatea.

  3. Hehe, nu v-ati prins! Nu aveati cum, pentru ca e oarecum inimaginabil, dar asta e adevarul curat. asta se intampla foarte des. L-a mancat, l-a inghitit cu totul, cu cravata si cu pantofi. Se intampla deseori, uneori din iubire (vezi Parfumul), alteori din ura, dar cel mai des din iubire. de ce a venit apoi sa-l caute? pai ii trebuia un oarece alibi, nu? totusi, disparitia unui sef de birou nu e un lucru care trece cu vederea asa de usor…
    Multumesc, Zefira. Ma indatorezi 🙂

    • Hazmate, recunosc! Adevărul este că nu am ştiut ce m-a bucurat mai tare, posibilitatea ca şeful să fi fugit în lume cu o femeie frumoasă care ne-a făcut plăcerea de-a ne fi scăpat de el, sau faptul că soţia l-a mâncat scăpându-ne de el printr-o cruntă răzbunare?! 😀

      • important este ca a iesit din viata voastra. cred ca a murit fericit. calugarii shaolini(si nu numai ei, atentie!) spun ca asta e cea mai placuta moarte, sa te integrezi in corpul consoartei. iar vaduva neagra a intins plasa pentru urmatoarea victima…:))

  4. Pingback: Un blog de poveste » Blog Archive » Prima impresie contează!

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s