Impresii de călător…

Griul ciudat al norilor obscuri de toamnă luneca bizar pe geamul autocarului şi câmpul de un palid galben contrasta până la extrem cu acesta. Însă senzaţia de libertate era profundă, ca trasul adânc în piept al aerului rece de munte. Deşi goneam cu n kilometri la oră senzaţia persista, accentuată şi de melodiile lui Mike Oldfield. Era ca şi când profanul de mine pătrundea într-un rai de senzaţii pe care numai toamna le poate induce.

Cuiburi părăsite de berze pe stâlpii solitari, picături de ploaie amestecându-se cu melancolia uşoară şi mereu aceeaşi senzaţie de libertate, un fel de transcendere departe de autocar, de lumea din el şi radioul răsunând a manele.

Dacă eram la volan aş fi oprit să admir cerul care încerca să estompeze griul în liniştite nuanţe de bleu sau de galben spălăcit, un apus bizar cu petice de senin după îndelungi zile ploioase.

Faruri aprinse mă scot din reveria auto-impusă şi mă îndreaptă, în câte o pauză a pixului care mâzgăleşte oarecum indescifrabil în legănatul datorat drumului, spre o nouă privire aruncată pe geamul care îmi tot dezvăluie minuni perindate asemeni unui film regizat de însăşi mama natură.

O pauză pricinuită de trecerea prin cenuşiul unui oraş şi apoi iar drumul ce urcă treptat spre marele pas al Oituzului. Copacii sătui de atât de multă ploaie îşi scutură coroana în apusul rece, uşor zgribuliţi, caută un soare ce refuză să îşi arate chipul chiar şi acum când se retrage în spatele vălului nopţii.

Un vânt trezit şi el brusc îşi arată chipul ajutând la scuturarea unor ultime picături de pe frunzele ce încep să îşi piardă din verdele verii rămase undeva în urmă.

Închid ochii şi sunetele mă învăluie, nu mă gândesc decât că aş fi o pasăre plutind peste pădurea zgribulită şi tăcută. Aproape că simt vântul, coroana arborilor înalţi mângâindu-mă şi dându-mi avânt spre a zbura tot mai departe. Şi apoi, asemeni unui spic de grâu mă prăbuşesc sub secera întunericului care mă învăluie, pădurea îmi lasă doar o potecă, închizându-se în urma mea la fiecare pas, iar vântul şopteşte…sau poate e doar zumzetul radioului din fundal care mă readuce în lumea reală, la geamul uşor aburit şi la noaptea care a înghiţit totul…

Anunțuri

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s