Prima impresie contează!

O să mă combateţi probabil, dar eu vă spun că aşa este. Prima impresie chiar contează. De unde sunt atât de sigură de asta? Păi să vă povestesc o întâmplare cam de pe vremea tinereţii şi studenţiei mele, când am lucrat pentru prima (şi singura) dată într-o întreprindere de stat. Vă mai aduceţi aminte că altădată v-am povestit de soţia şefului? Dar în fine, să nu schimbăm subiectul.

Aşaaa, şi cum lucram eu la întreprinderea asta cu drag şi spor(pentru-al binelui popor), într-o zi am primit o circulară de la direcţiune cum că trebuie să facem economii disperate. Uochei! Dar asta a însemnat înainte de toate şi de orişice concedierea celor mai sărmani. Primii pe listă, portarii(păi voi ce credeţi că musiu’ Boc a inventat roata? Nup)! Şi deci s-au concediat portarii, dar cineva tot a trebuit să le facă treaba în loc. Păi cine? Alţi amărâţi care le urmează invers ierarhic, adică studenţii şi proaspăt angajaţii în funcţii nemeritorii. Eu, cum am făcut parte din ambele tagme, normal că am căzut la zar şi în fiecare zi de marţi iată-mă instalată în ghereta portarului cu funcţie de vajnică portăreasă. Prima dată am crezut că mor de plâns, drept să vă spun. Mi s-a părut de groază că sunt supusă unui asemenea tratament nedrept. Cu timpul am realizat că este chiar mişto, pe de-o parte fiind singură în gheretă, am putut să cânt, să fluier, să citesc într-o veselie cărţile preferate, şi asta în timpul programului, iar pe de altă parte am descoperit că un portar trăieşte infinit mai bine decât un executant de fişe aşa ca mine. Căci a fi portar nu înseamnă doar să stai într-o coşmelie, care coşmelie la întreprinderea unde am lucrat eu este o construcţie din ciment şi cărămidă dotată cu de toate şi loc într-însa ca pentru 3 persoane, ci chiar m-am ocupat să trec cu multă râvnă într-un registru la orişice oră pe orişice cumătru care a intrat sau a ieşit din clădirea cea onorabilă, prilej cu care am constatat cât sunt de coruptibilă.  Fiindcă au existat mulţi muşterii(angajaţi adică) chiulangii cu străşnicie în orele de program şi care în trecere pe la poartă mai întâi, normal că m-au şpăguit ba cu o cafeluţă, ba cu un cico sau chiar o floricică, numa’ să nu îi scriu în condicuţă. Drept să vă spun, chiar mi-au plăcut până la urmă astfel de zile.

Ei, şi cum şedeam eu aşa într-o frumoasă zi de marţi cu picioarele pe masă fluturând o carte cu cântecelele ţigăneşti ale lui M.R.Paraschivescu, mă trezesc cu un nene în gheretă. Un nene muncitor, aşa am gândit eu atunci, după salopeta cam jegoasă şi cizmele pline de noroi şantieresc(că am uitat să vă spun că întreprinderea era un fel de antrepriză de fapt cu brigăzi şi şantiere, hei rupuri şi alea alea), cu o pufoaică plină de praf şi pe cap o caschetă cam roasă la curele. Nenea intră şi îmi zice scurt:

-Fetiţo, ia anunţă-mă repede la director!

Io, sensibilă la apelativul fetiţă(mereu mi s-a părut că-s luată de sus când aud asta) mă uit cu o privire încrezută la nenea. Acuma trebuie să înţelegeţi efortul considerabil al privirii mele în căutarea poziţiei juste  situate deasupra caschetei domnului nene, nu doar că eu sunt pe scaun şi dumnealui în picioare, dar tipul bate degajat pe la 1.90 m. Tinerică şi neexperimentată, am judecat apariţia ca din cer după vestimentaţie şi nu am încercat să cântăresc micile detalii, cum ar fi faptul că nenea avea pielea cam prea albă pe faţă şi nearsă de soare pentru un şantierist, că ochelarii ce îi poartă pe nas sunt cu rame subţiri şi au o formă mult prea modernă pentru aceste vremuri, că degetele au unghiile tăiate scurt şi fără urme de negreală pe sub ele, că salopeta chiar dacă este cam noroiată pare totuşi nouă şi neuzată şi tot felul de chestii din astea care pun mintea la contribuţie , dar să vedeţi :

-Bună ziua, înainte de orice! punctez ciudoasă lipsa musiului vis a vis de un elementar procedeu de a intra cu oricine în discuţie. Pentru audienţă trebuie să aşteptaţi dacă nu sunteţi înscris, domnul director este într-o şedinţă importantă şi abia după ce primesc aviz favorabil vă pot lăsa înăuntru.

Acuma să nu râdeţi de exprimarea mea bombastică, am practicat-o destul de des în perioada aceea, că am văzut că dă bine la populaţie şi ţine la distanţă vulgul(eh, d-ale tinereţii valuri)!

Tipul rânjeşte şi trage un scaun lânga mine, se aşează şi îşi ridică picioarele pe birou(alea cu cizmele noroioase)

-S-aşteptăm, zice.

Am impresia că e şi ostentativ şi enervant în acelaşi timp. Adică după ce că a venit cu mâna în dos, şi şantierist şi rânjit, mi-a zis fetiţă, s-a mai şi aşezat aşa aproape de mine cu ochii holbaţi la coperţile cărţii mele.

Las cartea deoparte şi deschid registrul cu gândul să-i cer un buletin ceva, să mă vadă omu’ că eu acolo muncesc adică, nu-s pusă doar de fiţă. Când, ţrrrrrrr, sună telefonul. Răspund. La capătul celălalt al firului era secretara directorului:

-Auzi? E la tine cumva un tip înalt în salopetă şi cu ochelari pe nume Xulescu?

-Vă cheamă Xulescu? întreb eu repede pe tip.

–Da, răspunde el şi-mi face şi cu un ochi. Îmi trece repede prin minte că e şi obraznic pe deasupra, dar îi răspund secretarei în telefon:

-Da, este aici.

-Păi spune-i dragă să se grăbească că îl aşteaptă Şefu!

Transmit ştirea bucuroasă că mă scap de pezevenghi şi curăţ după el, obidită, urmele de noroi de pe colţul biroului.

După vreo două săptămâni, ce credeţi?

Într-una din zilele normale de miercuri sau joi, adică din aia plicticoasă în care te  doare mâna de atâta completat la fişe, mă trimite şeful meu de birou să duc urgent un morman de dosare în biroul inginerului şef la semnat. Adică o stivă mai bine zis. Le înhaţ cuminţică şi încovoiată de greutate străbat coridoarele cu gândul să ajung mai repede la lift.  Ajung în faţa liftului, dau să apăs pe buton cam nefericită că ale naibii dosare alunecă în toate părţile, noroc că îl văd pe nenea şantieristu’ că trece pe acolo. Mai curăţel de data asta, alte haine ce-i drept, pare chiar elegănţel, dar tot cu faţa aia rânjită. Am ceva nervi deja şi mă burzuluiesc la el:

-Da’ ce stai? Nu-mi dai o mână de ajutor?

-Stânga, dreapta? Mă întreabă râzând ca de o glumă bună, dar deschide liftul şi-mi preia o parte din încărcătură urcând cu mine în lift. Pfff, cred că fiecare om are şi părţi bune, că uite acuma chiar dacă e tot rânjit, măcar mă ajută naiba cu spinarea de dosare.

Ajungem la ultimul etaj, îmi preiau de la el hârţoagele şi îi arunc un „hai,mersi” aşa fiţos din vârful buzelor. Un fel de n-ar mai fi.

Ies din lift, tipul după mine, străbat primul coridor, tipul în spatele meu, intru în secretariat, la fel. Măi, ăsta mă urmăreşte pas cu pas. A naibii secretară nu este de moment aici, cine ştie pe unde e vârâtă, măcar îi trânteam pe masă vraful de dosare şi o ştergeam a la James Bond, dar ţi-ai văzut!

Şantieristul mă întreabă:

-Unde vrei să mergi fetiţo? (enervant aşa e?)

-La inginerul şef, răspund înciudată, că nu prea aveam chef să intru în biroul vreunui mare şef.

-Aha, răspunde tipul, păi deci pe aici. Şi deschide larg şi tacticos una din uşi invitându-mă înăuntru.

Eu intru, văd că nu e nimeni în încăpere, răsuflu uşurată, vărs repede vraful de dosare pe masa imensă şi încerc să o şterg englezeşte, doar că la ieşire iar mă izbesc de pezevenghi:

-Unde fugi fetiţo?

Bre, ăsta se obrăznicea cu mine, jur.

-Nene, hai că am treabă. Fă-mi loc drăguţă că-s grăbită.

-Păi nu vrei să-ţi semnez actele astea, să scapi repede de ele?

Cred că am făcut rapid temperatură, că am simţit foc în obraji. Adică pezevenghiu’ era inginerul şef, da’ io, amărăşteancă din fire şi cam habarnistă nu am ştiut cu cine m-am rânjit.

Voi ştiţi cum e să simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare? Păi tipul ăsta practic îi ţine locul directorului, adică în faţa ăstuia am şezut cu picioarele pe masă măsurându-l de sus?  Lui i-am spus să pună brânca la treabă să mă ajute la lift? Lui i-am spus „drăguţă” şi „nene” ostentativ? Hait, că am îmbulinat-o!

-Şi zi aşa! Îţi plac cântecele ţigăneşti ale lui M.R.P.?

Am auzit întrebarea mai mult ca un ecou surd din cauza emoţiei şi abia într-un târziu am priceput că de fapt ăsta a fost  motivul care l-a făcut să zâmbească ori de câte ori s-a aflat în preajma mea!

 

 

Anunțuri

19 gânduri despre „Prima impresie contează!

  1. Pildă demnă de a fi introdusă in almanahele de pilde. Morala: când întâlniți un nene jegos, viermuind pe o bancă din parc, cu cizme pline de noroi, nebărbierit și cu pufoaică pătată de o substanță argintie cunoscută în popor drept aurolac, să vă asigurați că aveți CV la purtător, pentru că nu se știe niciodată peste ce angajator de elită ați dat.

  2. Pingback: bundecitit.ro

  3. Pingback: Femei, femei…. « lunapatrata

    • Este adevărat, iar eu chiar nu am vrut să ascund nici o clipă faptul că avem obiceiul de a judeca oamenii după cum sunt îmbăcaţi sau după cum arată şi mult mai târziu sau niciodată după ceea ce sunt de fapt şi după acţiunile lor. Pentru mine a fost o lecţie atunci. Eu am judecat după înfăţişarea şantierească, el a judecat după acţiunea de a citi anumite versuri.

  4. Istoria umanitatii (pe scurt):

    1. Femeia nu mai accepta sa locuiasca in copac. Si plange. Atunci, barbatul incepe sa caute o solutie, si descopera pestera.

    2. In pestera e frig. Femeia plange. Barbatul descopera focul.

    3. Copiii tipa de foame. Femeia plange. Barbatul descopera toporul, arcul si bâta si pleaca la vanatoare.

    4. De la atata carne, Copilul se imbolnaveste de scorbut si beri-beri. Femeia plange. Barbatul descopera agricultura.

    5. Deoarece mamutul se lasa cu greu ucis, Barbatul lipseste prea mult de acasa. Femeia plange. Barbatul gaseste solutia si incepe sa creasca animale domestice: vaca, oaie, porc, gaina, etc.

    6. Femeia s-a saturat de friptura facuta la tepusa cu garnitura de boabe verzi fierte, mancata de pe o frunza. Si plange. Barbatul descopera olaritul.

    7. In pestera e curent si umezeala si din cauza asta copiii racesc si fac pneumonie. Femeia plange. Barbatul construieste mai intai un bordei, apoi o casa din lemn si piatra.

    8. A venit iarna si e frig. Femeia plange. Barbatul descopera ca pielea si blana animalelor moarte se poate prelucra, si confectioneaza haine.

    9. Hainele din piele precum si alea din blana, put. Femeia plange… Barbatul descopera pe rand hainele din lână (care sunt aspre si zgârie – Femeia plange), hainele din in (care tot aspre sunt – Femeia suspina) si intr-un final hainele de matase (care par a fi multumitoare – Femeia zambeste). Mai tarziu, Barbatul, ca s-o multumeasca si mai mult, rezolva si problema mirosurilor emanate de pieile si blanurile mentionate mai sus.

    10. Diverse treburi lipsite de importanta, cum ar fi protectia turmelor de animale si stârpirea potentialilor pradatori, tin Barbatul departe de casa. Femeia plange. Barbatul domesticeste cainele si pisica, ca sa-i tina de urât femeii.

    11. Femeia observa ca seamana prea mult cu semenele ei. Si incepe sa planga. Barbatul inventeaza fardurile si bijuteriile.

    12. Femeia se plictiseste de atata stat in casa si vrea sa-si largeasca orizontul. Normal, incepe sa planga. Barbatul inventeaza roata, domesticeste calul si descopera barca, doar-doar sa n-o mai auda iar plangand…

    Peste ani…

    Femeia se plictiseste, simte nevoia de a „evada” din cotidian. Nu are timp, bani sau dispozitia pentru excursii in strainatate, cu prietenele s-ar plictisi, la TV nu e nimic de vazut, afara e vreme urata.
    Si in plus, ca de obicei, Barbatul nu e acasa si oricum, el tot n-ar intelege mai nimic.

    Femeia ar avea asaaaaa … , un fel de chef de a scrie ceva care sa-i aduca complimentele unor necunoscuti si sa fie o chestie care sa pastreze anonimatul si absolut totul trebuie sa fie sub control si…

    Pentru a nu stiu cata oara in istorie, Femeia incepe sa planga.
    Barbatul inventeaza blog-ul.

    Morala 1: Cand femeile plang, omenirea evolueaza.

    Morala 2: Fara femei am fi trait si acum in copac.

    • Io ştiam asta şi fără atâta teorie, era un cântec parcă :”Femeia te ridică, femeia te coboară…”
      Da am râs cu lacrimi ca de obicei.
      Doamnelor şi domnilor: Inegalabilul, unicul şi originalul la superlativ: RADU! 😀

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s