Coşmarul unei vacanţe

Era deja a doua vacanţă pe care o petreceam în Italia. Oferta venise de la Gianni care la auzul veştii că mă bate gândul să dau o raită prin Grecia s-a opus vehement:
-Ma che cosa poi fare in Grecia.Non c’è niente da visitare. Solo quelle pietre nude che fan’ schifo!
Ăsta e modul lui de exprimare.
Dar a fost imposibil de refuzat invitaţia de a lăsa anul acela Grecia de-o parte şi a merge la vila lui de lângă Roma împreună cu prietenii mei în luna august, când toată acea impunătoare casă construită în pur stil tradiţional ne stă la dispoziţie, doar ea cu îngrijitorul şi motanul Alfonso, animalul preferat al lui Gianni.
Roma are mai multe suburbii care, pe lângă faptul că sunt înţesate de case vechi din piatră ale căror terase sunt mereu pline de flori, sunt grozav de liniştite.
Din Campo Verde, suburbia la marginea căreia se afla domeniul prietenului meu şi până în faimoasa capitală aveam alternativa mersului cu maşina, sau cu trenul rapid. Desigur că aglomeraţia metropolei şi parcările mereu pline, în căldurosul august, ne-au scos din calcul opţiunea alegerii maşinii pentru plimbări. Aşa că de fiecare dată când aveam plăcerea să dăm o raită prin Roma, luam trenul. Sunt acele curse, din jumătate în jumătate de oră prin care trenuri supraetajate leagă micile localităţi de capitală şi pe care mai toţi locuitorii suburbiilor cu joburi în Roma le folosesc frecvent.
Oricum nu făceam asta în fiecare zi. Uneori mergeam la plajă în Nettuno (o micuţă staţiune la marea Tiraniană), sau când ne era prea cald să plecăm de la vilă, ne aşezam leneşi pe şezlongurile de la piscina acoperită a vilei şi dormitam într-o nepăsare absolută.
Odată însă, am păţit-o rău de tot alegând un asemenea tren.
Fusesem cu o zi înainte toţi patru să vedem anumite locuri prin Roma, încă nedescoperite de mine cu un an în urmă. Apoi, dând câte o raită şi prin magazine, la un moment dat, am descoperit un loc de unde puteai cumpăra tot felul de minuni pentru nou-născuţi. Şi cum una din prietenele noastre de acasă, la vremea aceea era gravidă, ne-am gândit , eu şi prietenii mei, că nu ar strica să-i luăm un cadou legat de acest eveniment. Cel mai mult ne-a plăcut un coşuleţ de cărat bebeluşii de colo-colo. Un fel de mini landou. Aşa că am cerut unul cu pernuţa şi plăpumiţa albe, culoare cu care nu dai greş niciodată, mai ales în cazul nostru că nu ştiam sexul copilului ce avea să vie. Nu aveau, momentan în magazin aşa ceva, dar vânzătoarea ne-a cerut un număr de telefon să ne cheme a doua sau a treia zi când avea să vină. Nu făceau şi livrări la domiciliu, dar asta conta mai puţin, noi eram abia la începutul vacanţei şi oricum mai treceam prin Roma, mai erau o grămadă de locuri de vizitat.
Astfel că nu a surprins pe nimeni când a doua zi a sunat telefonul şi doamna cea drăguţă m-a anunţat că putem să luăm coşuleţul într-una din zile.
Toţi leneveau la soare la piscină fără nici un chef de plimbare. Doar eu vorbesc italiana, astfel că nu am mai stat pe gânduri, oricum aveam chef de o plimbare de una singură. Știți? Genul acela de plimbare în care îţi limpezeşti puţin gândurile. Pentru tot timpul cât aveam să stau în tren am cumpărat din gara cea micuţă câteva reviste de modă, să le frunzăresc doar aşa, să-mi treacă vremea mai repede .
Am ajuns repede în Roma, iar de la gara Termini până la magazinul ştiut nu era distanţă decât de vreo patru străzi pe care le-am străbătut cu plăcere. Oricum aveam timp de o oră la dispoziţie până la următorul tren.
La magazin, am conversat timp de 10 minute cu vânzătoarea care, pricepând că sunt în vacanţă, a fost destul de amabilă să-mi dea câteva ponturi de locuri din Roma care ar fi de preferat să le vizitez noaptea şi nu ziua,apoi mi-am înhăţat coşuleţul şi am făcut drumul de întoarcere către gară.
Am uitat să vă spun că aceste trenuri rapide nu au bilete cu locuri, aşa că te aşezi unde găseşti liber. Nu ştiu cum e în orele de vârf, dar în principiu vagoanele sunt destul de aerisite curate şi cu multe locuri neocupate.
La întoarcere am nimerit într-un vagon supraetajat care la parter părea uşor aglomerat, ceea ce m-a făcut să aleg să urc la etaj. Sus era destul de liber, astfel că mi-a fost uşor să-mi aleg locul cel mai confortabil care mi s-a părut mie; mi-am aşezat coşuleţul pe scaunul alăturat şi am scos din geantă una din revistele de modă hotărâtă să o frunzăresc în linişte. Era genul acela de revistă, cum întâlneşti şi la noi, în care unii îşi dau cu părerea despre ţinuta vestimentară a vedetelor. Habar nu aveam care sunt vedetele italienilor din lumea mondenă la acea oră, dar îmi plăcea să privesc pozele, mai ales că erau o mulţime de rochii de mireasă. Nouă femeilor,indiferent de vârstă, mereu ne plac rochiile de mireasă, aşa e?
Ei bine, şi cum stăteam eu liniştită şi frunzăream revista legănată de mişcarea trenului pe şine, admirând din când în când peisajul, bogat în plantaţiile de măslini dincolo de Roma, ce mi se perinda cu viteză prin faţa ochilor şi aşteptând momentul când am să mă reîntorc pentru încă o leneveală la piscină, mă trezesc cu un individ care mă întreabă dacă m-ar deranja prezenţa lui pe locurile din faţa mea. Îmi ridic privirea şi văd un bărbat plin de tot felul de bagaje care ţinea cu un braţ un copilaş extraordinar de mic şi părea vădit neajutorat. Desigur că am fost de acord. Ba chiar l-am şi ajutat să-şi aşeze o parte din bagaje, destul de greoaie, sus pe raftul cu destinaţie specială. S-a aşezat apoi în faţa mea cu grijă să nu trezească bebeluşul din braţe care dormea precum un înger.
Era foarte cald în tren, mai ales la acel ceas al amiezii, aşa că bărbatul a hotărât să-i scoată băscuţa din cap copilului descoperind astfel un păr negru buclat care încadra perfect feţişoara albă dându-i un aspect de heruvim. Nici tatăl nu arăta rău de loc. Oricum, întreg ansamblul, tată-copil, mai ales prin gestul drăgăstos şi protector cu care tatăl îşi strângea copilul la piept, mă făceau să le arunc priviri furişe de plăcere. El a observat privirile mele, apoi a privit micuţul meu landou legat cu o mulţime de panglici ghiduş înnodate şi mi-a făcut complice cu ochiul. M-a întrebat dacă este al meu, eu am râs şi am spus că nu, nu este pentru mine. A râs şi el, apoi a spus că nu-i nimic dacă nu e pentru mine, să merg la magazin să-mi comand şi mie unul şi tot aşa. În schimburi de replici drăguţe, timpul începuse să zboare. La un moment dat m-a rugat chiar să ţin biletul lui pentru cazul în care avea să vină controlorul şi mâinile lui sunt ocupate cu cel mic.
La câteva locuri mai încolo, pe rândul de scaune opus nouă, stăteau o pereche de bătrânei care ne aruncau priviri simpatice. M-am amuzat în sinea mea, gândindu-mă că probabil bătrâneii credeau că suntem o familie. De fapt aşa şi păream. Aşa cum vorbeam, mai mult şoptit, aruncând amândoi priviri încântate îngeraşului ce dormea cuminte.
Cu o staţie înainte de cea în care aveam să cobor şi eu, bărbatul m-a anunţat că trebuie să coboare. Începea iar calvarul cu bagajele, a părut vădit încurcat. Erau două valize care în nici un caz nu puteau fi duse cu o singură mână, plus un rucsac.
Într-un impuls de bunăvoinţă i-am spus că îl pot ajuta cu plăcere şi chiar am apucat voiniceşte rucsacul şi una din valize cu gând să i le cobor din tren. S-a opus cu străşnicie. Îi tot dădea înainte că eu sunt o signora abastante amabile, graziosa e molto carina şi că nu se face să mă opintesc singură cu bagajele lui. Că el nu s-ar simţi bine să se întâmple una ca asta.
A mai rămas o singură alternativă, să ţin eu copilaşul în braţe până coboară el bagajele pe peron, apoi să se întoarcă să ia copilaşul. De pe peron se descurca apoi, fără prea mari probleme, cu ajutorul acelor cărucioare de bagaje care se găsesc peste tot.
Mi-a încredinţat odorul care încă dormea, dar gestul lui era de extremă îngrijorare. De parcă nu aş mai fi ţinut vreun copil în braţe. Ce putea să se întâmple?!
– Attenzione, attenzione signora, prego per favore!
Mi-a venit să râd când l-am văzut cât era de preocupat. L-am asigurat că ştiu să ţin un bebe în braţe. El să-şi ducă liniştit bagajele jos şi apoi să se întoarcă la mine să-şi preia progenitura. L-am lăsat astfel să-şi vadă de ale lui, iar eu m-am aşezat liniştită înapoi în scaun, uitându-mă la sufleţelul din braţele mele care dormea nestingherit.
Au trecut câteva minute şi am auzit fluierul conductorului care anunţa plecarea trenului din staţie. Din locul unde stăteam eu aveam vedere către cealaltă parte a gării, nu pe peron. M-am ridicat precipitată să văd ce se-ntâmplă. Pe peron lumea mişuna grăbită, dar tatăl copilului nu se vedea pe nicăieri. În inimă am simţit cum o gheară rece mă strânge periculos de tare. Trenul s-a pus în mişcare şi eu am rămas cu copilaşul acela care nu era al meu. Prin minte mi-a trecut sentimentul de groază ce trebuie să-l fi apucat pe tatăl copilului, prins între bagaje, văzând că trenul pleacă şi duce cu el nepreţuita-i comoară. O disperare neagră m-a cuprins subit.
M-am uitat grăbită către semnalul de alarmă sub care, pe o tăbliţă roşie, era scris : Tira solo per i casi di emergenza! Am ridicat mâna şi am tras cu putere. Trenul s-a oprit brusc. Brusc, din şoc probabil, copilaşul s-a trezit în braţele mele şi a început să scâncească încetişor.
Cei doi bătrânei s-au ridicat şi au venit lângă mine precipitaţi:
-Calma signora, calma, calma! Non ti preocupare! Lui tornerà da te. Vedrai!
Cum adică să se întoarcă la mine?! Ăştia doi sunt senili cred. Ăla trebuie să se întoarcă neapărat să-şi ia copilul de la mine, nu am eu treabă cu el. Încerc să le explic bătrâneilor că nu e ceea ce cred ei. Că tatăl trebuie că se întoarcă să-şi ia copilul, că trenul a plecat prea repede din staţie. Că eu nu am treabă cu el, cu tatăl adică.
– Si, si signora, tranquilla, tranquilla!
-Ce tranquilla mă, v-aţi creierit?!
Între timp apare şi controlorul cu încă un tip echipat în uniformă. Un fel de superior, sau ceva de genul acesta. Încep să le explic de ce am ales gestul disperat de a trage semnalul de alarmă. De agitată ce eram, italiana mea se stâlcea, ca niciodată, că abia mă înţelegeau ce spun. Şi ca un făcut, bătrâneii se băgau şi ei în completare dându-şi cu părerea.
-Vai poverina, entrambi sembravano così felici ! Probabilmente che la signora e in una crisi per che lui e scapato gia!
Măi ce tot zic ăştia?! Ce felice, ce crize, cum adică ăla a fugit? Ăştia au impresia că tipul m-a părăsit lăsându-mă singură. Nu bre! V-aţi tâmpit? Copilul nu e al meu. E al ăluia. Nemernicul m-a lăsat cu plodu’ lui în braţe.
Naşul, supranaşul, baba, moşul plus alţi câţiva curioşi care se adunaseră din cauza gălăgiei, se uitau la mine neîncrezători cum mă pierdeam în bălmăjelile pe post de explicaţii.
Naşul, ca un făcut, îşi aduce aminte că atunci când a trecut prin vagon şi ne-a cerut biletele la control eu le-am prezentat pe amândouă. Dacă nu eram împreună, ce căutau ambele bilete la mine? Incredibil! Logica lui părea de fier, iar ajutorul meu dat tot timpul tipului acum mă îngropa încetul cu încetul.
-Dar acesta nu este copilul meu! Nu înţelegeţi?!!
Aproape că am ţipat când am spus asta.
Se uitau toţi la mine de parcă eram căzută din lună. Apoi privirile tuturor s-au îndreptat către scaunul pe care stătea coşuleţul meu cumpărat cu intenţia de a-l face cadou. Ei, dar asta e chiar culmea! Încerc să le explic. Nimic. Disperarea mea nu mai avea margini.
La un moment dat supranaşul mi-a spus, cu o voce extrem de dură de data asta, să-mi strâng bagajele şi să coborâm, să lăsăm trenul să plece şi să lămurim situaţia la chestură.
Ăştia-s capie toţi, ei cred că io-s mama copilului. Îmi iau geanta, coşuleţul, singurele bagaje pe care le am, şi desigur, bebeluşul care era treaz de-a binelea de acum, dar nu plângea. Ori de câte ori îl priveam îmi zâmbea sau râdea la mine, întărind şi mai mult convingerea celorlalţi că e progenitura mea.
Când să traversez, spre ieşire culoarul dintre scaune, una din revistele de modă mi-a alunecat de sub braţ şi, odată atingând podeaua, s-a deschis fix la pagina cu rochii de mireasă. Baba văzând asta( a dracu babă cine mi te-a scos în cale, pe tine şi pe hodorogu’ de bărba-tu!) a început să ţâţâie zgomotos din proteza care făcea să pară că ar avea cu să-şi mestece dimineaţa posmagii.
– Ai, ai, povera ragazza, si voleva sposare con quello!
Cred că dacă aveam o bâtă la mine, sigur îi trăgeam una în nas babetei care mă înnebunea cu deducţiile ei de doi bani.
Pe peron au apărut şi doi carabinieri plus şeful gării. Actele, buletinul cu paşaportul, mi-au fost răsfoite de toţi.
Se strânsese lume ca la circ şi toţi se uitau la mine mormăind dezaprobator. Pentru ei era evident. Eram o româncă venită în Italia care vroia să scape de copilaşul abia născut. Sau poate venisem cu el în Italia să-l vând, am auzit presupunerea unuia din carabinieri. Mi-a venit să mor!
Baba îl lăsase pe moşulică în tren şi coborâse după mine, curioasă foc, să vadă ce mi se întâmplă.
Trăiam o tragedie. Nimeni, absolut nimeni nu-mi credea explicaţiile.
Plângeam şi lacrimile mele, însoţite de hohote, au făcut şi copilul să scâncească mai tare, urlând aproape, zvârcolindu-se spasmodic că a trebuit să-l strâng cu putere la piept să nu-mi cadă din braţe, iar sunetele lui, fiind atât de mic, păreau mai degrabă cele ale unei pisici trase de coadă:
-Woaaaaaau, woaaaaaaau, miaaaaaaau!
Când, în sfârşit, am auzit o voce cunoscută şi o mână bărbătească mă scutura puternic de umăr:
-Zefira! Zefira! Trezeşte-te că omori pisica!
-Ce, cum? Unde? Copilul acesta nu e al meu!
-Ce copil soro? Nu vezi că ai adormit cu mârtanul lângă tine şi ai început să îl strângi atât de tare în braţe că a început să urle săracul? Ce naiba ai visat? Ne-am speriat toţi din cauza ta!
Buimăcită mă uit în jurul meu.
Sunt la piscină pe şezlong, iar lângă mine sunt prietenii mei, uzi de apa din bazin, care mă privesc neştiind ce să creadă. Într-un colţ Alfonso, vădit enervat şi zbârlit, mă priveşte speriat.
-Al naibii coşmar! Era să omor motanul lui Gianni în somn. Halal musafir aş fi fost!

Anunțuri

79 de gânduri despre „Coşmarul unei vacanţe

  1. Pingback: BunDeCitit.ro

  2. Comod tare sezlogul ala daca a nascut asa cosmar bine legat.
    Or fi temerile plecarii in Italia dupa atatea povesti despre aventurile romanilor de-acolo?
    Sau pisoiul ala s-a cuibarit matern langa tine pana cand subcontientul a declansat lupta?
    Cine stie, dar doua vise din-astea si s-a dus naiba vacanta 😀

  3. @Doxatu Dex: mult adevăr în comentariu tău, exploatarea omului de către om abia e la început. Rechini capitalişti mafioţi! Bine, mai e o chestie, ăştia bogaţi nu prea merg cu trenul, dar şi trenul ăsta e tot un moft burghez. Ce, dacă mergea pe jos îi picau galoanele de pe umeri?
    Mi-a plăcut povestea, în special pentru că mi se confirmă că cea mai bună metodă de agăţat e să mergi în parc cu copilul şi să te bagi în vorbă cu mămicile.

  4. HA! Vezi Mitzo, si hazmate te-a deconspirat, burghezo-mosieristo ce ne esti! Degeaba te dai ca ai mers cu trenul ca proletariatu, ca eu sunt sigur ca e vreo chestie d-asta trendineza printre bogati.
    Nu e problema, interogam noi motanul si ne spune tot!

    Si nu-i mai da cu tratamentul inainte ca eu, ca clasa muncitoare, n-am timp de prostii cand socialismul stagneaza!!

    • Băi socialiştilor care sunteţi! Păi politică, politică, dar cu motanul ce-aveţi fraţilor?! Sărmanul de el! Motanul este cel mai mare decadent capitalist şi imperialist. NU aţi văzut în veci puturoşenie mai mare şi mai stufoasă precum motanul acela. Deşi, cred că pentru un blid plin de cărniţă de la wiskas stropită din belşug cu nişte lăptic ar miorlăi toate secretele mâţelor fugărite pe acoperişuri 😀

  5. Cum spuneam, chestii burgheze, cum să merg pe jos?…Dar pe vremea bunicilor cum era? Şi hai să zicem o ora, la o viteză medie de 60 la oră, pe jos faci cam 5 km/h deci în 12 ore erai la destinaţie.

    • Şi deci Haz, în cazul acesta, ca să nu merg 24 de ore neîntrerupt era bine să-mi fi luat o cameră la hotel. Păi în plin august, o cameră cât de cât decentă costă cam 120 de euro, pe urmă măcar cina să o pot servi, în cel mai apropiat bistro, ar mai fi încă vreo 25 de euro, plus un suc, o apă etc hai să zicem alţi 5 euro.
      Adică îmi rupeam picioarele şi cheltuiam 150 de euro, când o pot rezolva scurt în maxim 3 ore cu o cheltuială minimă de 20 de euro? 😀

  6. Incredibil!!! Daca se mai fabrica Dacia??!!!

    Vad ca extrasul fierului cu tarnacopul, topirea lui la furnal si aliarea cu carbunele, batutul tablei cu ciocanului, fabricarea cauciucului la combinat si turnarea in forma de roata, asamblarea motorului din o rola de sarma si doua tzevi de chiuveta, sudarea caroseriei si a restului de piese, traforarea bordului din PVC si vopsirea cu carbune amerstecat cu apa si albastru de metil E PREA COMPLICATA PENTRU VOI BURGHEZII!!!

    • Ai uitat să pomenești de bidonul cu furtun plin cu apă, așezat sus pe mașină și care prin acționarea unei pârghii cu supapă poate declanșa sistemul de spălare automată a parbrizului 😛
      Măi socialistule, tot eu să te învăț trucuri inginerești?

    • Da, da, că bine le zici burgozități. În fond la ce/ți trebuiesc toate astea? Sunt chestii care duc la leneveală. Sunt chestii făcute special să îți adoarmă spiritul competitiv în lupta pentru construirea socialismului 😛

  7. Bag de seama ca proletariatul se revolta :):, burghezia se justifica…care va sa zica miroase a ceva culpa ?! :))))

    faina povestea, cat timp am citit, nu stiu de ce, dar imi apareau in minte imagini din „Indiana Jones” 😀

  8. Revolutie!!
    Sa ne adunam cu mic cu mare si sa dam jos aceasta boala care a cuprins tara:burghezia.
    Prindeti o pe Mitza si intr un vehicul blindat aduceti o la Targoviste ,la unitatea militara unde si a gasit sfarsitul Ceausescu.:))

    • O da! Şi vila, şi Gianni, şi prietenii chiar şi trenurile care pleacă din Roma Termini până la staţia terminus Nettuno sunt cât se poate de adevărate. Iar plantaţiile de măslini chiar le vezi pe partea dreaptă a trenului cum ieşi din Roma.
      Am făcut vreo 3 vacanţe la rând prin acele zone 🙂

    • Recunosc că ideea cu copilul din vis nu este originală. Dar tot cadrul, vila, prietenii, trenul chiar şi motanul există. Dar aşa fac mereu. Pe fonduri realiste vin cu teme imaginare şi le transpun la persoana I pentru o anume nuanţă de veridicitate că ajung de multe ori şi eu să cred că e posibil să mi se fi întâmplat 🙂

    • Mai greu decât m-aş fi aşteptat. Dar asta nu înseamnă că nu continui. Important este că ştiu despre ce vreau să scriu 😀
      Am o rugăminte la tine: Lasă-mi adresa ta corectă de blog să o pot agăţa în blogrollul meu

  9. Adevarul este ca nu doresc sa am un blog personal.Prefer sa citesc ce scriu ceilalti. Daca baietii ma abandoneaza, nu voi mai scrie pe niciun blog.

    • Ok, mi-ar face plăcere câte o critică literară. Mai ales una a cărei pertinenţă este întărită de profesionalism. Plus că şi la gramatică stau destul de slăbuţ uneori. Virgula fiind cel mai mare duşman.

  10. Da, bine! Eu stiu toate regulile, dar am scris de atatea ori aiurea, fiindca tastatura mea e defecta. Nu vrea sa fie ascultatoare! Profesionalismul meu e scolaresc!

  11. Pingback: polimedia.us/fain/

  12. Pingback: Coşmarul unei vacanţe | Șmen.ro

  13. Deci am trecut de la râs, la uimire, la interes, iar la râs, iar la uimire, apoi am mancat o piersică, apoi am mai citit, apoi am zis ca parca citesc o carte de aventuri moderne și la sfârșit am bufnit. Ba eu cred ca finalul e in stil Mița Biciclista și cumva, pe mine, m-a luat prin surprindere…

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s