„Vertical sau orizontal, peste chept ori peste şale” cu Mircea Popescu

Mircea: Bună să-ţi fie inima.
Eu: Şi ţie sufletul.
Mircea: Cu ce-ţi poci fi de folos ?
Eu: Mi-ai promis că eşti de acord.
Mircea: Lol ?
Eu: Ahâm.
Mircea: Păi atunci bine.
Eu: Nu am mai dat interviu, nu am mai luat interviu, tu în schimb da. Şi, şi. E ca şi cum eu aş fi virgină, iar tu ai fi The Master.
Mircea: Mai du-te, tu ?
Eu: Acum probabil că vine partea când eu am să mă smiorcăi şi o să te rog să fi blând.
Mircea: E simplu să iei interviuri, te gândeşti ce te interesează să afli şi-l întrebi pe ăla. Da’ e imposibil pentru convenţionali.
Eu: Aia ştiu şi eu, doar că eu nu respect vreo regulă. Eşti de acord să nu fie nici o regulă?
Mircea: Păi tu încearcă şi vezi.
Eu: Ok. Cum poţi să scrii aşa de mult? Am numărat la tine vreo 2390 de articole. Aşa şi vorbeşti? Şi cum de nu eşti repetitiv?!
Mircea: Dap. Sunt aproximativ un fel de fluviu textual. Da’ mă bucură să aud că nu-s repetitiv. Cred că-i numa’ o chestiune de timp, totuşi.
Eu: Păi îţi e clar că nu am citit tot, dar din ce am citit, chiar dacă unele fac referire la altele, nu înseamnă că te copiezi.
Mircea: Lumea în schimb e repetitivă, de exemplu am mai auzit asta.
Eu: Păi probabil fiindcă multă lume gândeşte la fel sau fiindcă şi eu te percep ca alţii.
Mircea: Şi ce ţi-o plăcut cel mai mult ?
Eu: Nu am ceva anume, îmi place mai degrabă genul tău.
Mircea: Adică masculin ?
Eu: Nup. Îmi place că nu pari a fi misogin, nici şovin şi nici xenofob. Că încerci să fii obiectiv. Dar ce te transformă în torţionar?
Mircea: Wow! Credeam că-s toate trei. Cel puţin aşa mi s-a spus.
Eu: Nup
Mircea: Cum e asta torţionar ?
Eu: Când ţi se pune pata pe cineva. Nu dai până nu ştii exact unde doare cel mai tare.
Eu: Te consideri un tip organizat?
Mircea: Chiar sunt.
Eu: Ştiu că eşti, altfel nu ai putea scrie aşa mult
Eu: Cum faci să şi citeşti mult? Ce dimensiune are timpul la tine?
Mircea: Păi timpul n-are o dimensiune, deocamdată pare mai degrabă o simplificare convenabilă a realităţii.
Eu: Dai o dimensiune realităţii?
Mircea: Mă gândesc că depinde de ce înţelegi prin dimensiune.
Eu: O limită : de aici şi până aici, dar nu neapărat într-un plan.
Mircea: Păi pe cât posibil mă strădui să, din contră, nu dau o limita realităţii, ci să şterg limitele arbitrar imaginate.
Eu: Asta e bine fiindcă laşi loc şi celor care nu se cadrează canoanelor.
Mircea: Ştii cum e, cât timp sunt canoane e plin de oameni care nu li se potrivesc. Dacă n-ar mai fi canoane, dintr-o dată am descoperi că de fapt ăia fericiţi să trăiască fără canoane sunt mult mai puţini decât cei fericiţi să trăiască plângându-se de ele.
Eu: Canoanele ne ajută să ne descoperim, asta vrei să spui?
Mircea: Cele bine alese. Ia ştiinţa : ca să faci cercetare nu-i nevoie de idei geniale, cum îşi închipuie puştimea; tot ce-i necesar e o intuiţie bine echilibrată a limitei, între relevant şi irelevant, între ce ne interesează în experimentu’ ăsta şi ce nu ne interesează
Mircea: Ştii povestea cu măcelaru’ zen ?
Eu: Nu.
Mircea: Mnoa, păi şezi să-ţi zic.
Eu: Şed.
Mircea: Cică un fierar tânăr vine într-un sătuc şi-şi face fierărie. Azi mai un ciocan, mâine o coasă sau un fierăstrău, nişte ace de pescuit, încet-încet viaţa trece, şi iată-l bătrân, bătrân, gata să lase altuia fierăria şi să se retragă, ca moşnegii, într-o grădină ceva. Merge în vizită la măcelarul satului. – Măcelare-san, să-mi îngădui impertinenţa să te întreb, cum este posibil să nu-mi fi călcat niciodată pragul fierăriei ? Într-o măcelărie sunt atâtea cuţite, toate se tocesc, eu eram flăcău când domnia ta erai deja om în etate, şi cuţitele, de-atunci, niciodată ?! Cum este posibil ? -Dragul meu – i-ar fi zis măcelarul – eu nu folosesc cuţitele ca să tai carnea, eu folosesc cuţitele ca să urmăresc despărţiturile care-s deja acolo.

Eu: Scrii despre orice. Te interesează chiar orice?
Mircea: În măsura în care doare.
Eu: Există vreun domeniu de care nu te-ai atinge deloc? Uite mie nu-mi plac politica şi sportul, în rest totul e ok, adică pot digera.
Mircea: Homo sum, humani nihil a me alienum puto.
Eu: Stai aşa că sunt slabă la latină. Sunt om….
Mircea: Nimic din ce e omenesc… o ştii.
Eu: Nu, când nu ştiu ceva, sau nu îmi mai aduc aminte exact, întreb.
Mircea: Sunt om. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin. Terentius Afer.
Eu: Ah, da! Pfff, deja mă făcui mai mică cu 2 cm.
Mircea: Vertical sau orizontal ? Peste chept ori peste şale ?
Eu: Deocamdată doar mă lăsai mai jos pe fotoliu.

Eu: Când erai mic cum te vedeai?
Mircea: Mare.
Eu: Tocmai vroiam să scriu acelaşi lucru
Mircea: Hehe
Eu: Azi cum te vezi?
Mircea: Cam ghiftuit, sincer sa fiu.
Eu: Ai spus o dată că eşti încrezut fiindcă meriţi să fi încrezut, că dacă excelezi în ceva e firesc să te lauzi cu asta şi să priveşti dintr-un unghi anume totul, unul privilegiat desigur.
Mircea: Ie ? Unde ?
Eu: Nu redau citat că nu ţin minte, nici nu caut să vin cu linkuri că nu vreau să îţi demonstrez ceva. Pe Fain, într-o discuţie.
Mircea: Apăi atunci sub rezerva că nu facem interpretări prea textuale, textul nefiind exact, se acceptă.
Eu: Păi nu facem, e doar o idee care am prins-o urmărindu-te pe Fain
Mircea: Ca idee, mi se pare că-i şi justă şi indicată. Se exagerează mult în limba română cu o falsă modestie de proastă calitate.
Eu: Ştiu, mie mi-a plăcut drept să spui, altfel nu o ţineam minte.

Eu: Toate articolele tale sunt nişte invitaţii la dezbateri. În afară de faptul că blogul tău încurajează aceste dezbateri, sau mai bine zis aceste forme de interacţiune la scenă deschisă cumva,ai simţit că şi pe Fain se întâmplă la fel?
Mircea: Păi da. Fain e o teroare, a avut zile de 500 de comentarii, dă-ţi seama. Trilema ia atâtea într-o săptămână din trei, Fain în 24 de ore. Sigur, nu în fiecare 24 de ore, dar e deluviu.
Eu: Da, dar pe Trilema dai o temă acum. Pe Fain, datorită articolelor de tot felul, sunt discuţii paralele de tot felul
Mircea: Pe de altă parte, există peste două mii de teme deja date.
Eu: Mai bine zis 2390
Mircea: Nu zic că acoperă tot, da’ e improbabil să nu găseşti ceva. Uite, hai să mă uit de curios.
Mircea: 2,396
Eu: Am spus 2390 fiindcă ai zis că în principiu scrii 3 articole pe zi
Mircea: Pe-acolo e media, 3-4. Apăi, acuma io zic că ai făcut treabă bună, eroare de 1 la mie.
Eu: Ei, nici măcar nu a fost greu.

Eu: Când erai mic vorbeai singur prin casă?
Mircea: În general vorbeam cu lumea. Da’ la rigoare şi cu obiectele, sigur că da. Pot să liniştesc publicul cititor confirmând că obiectele nu răspundeau. Da’ pot, de asemenea, să-l îngrijorez confirmând că se executau.
Eu: Te-ai simţit vreodată timid? Sau timorat de prezenţa cuiva? Mă refer la perioada de după absolvirea… grădiniţei.
Mircea: Mnu.
Eu: Când te simţi puternic?
Mircea: Păi nu mă simt puternic.
Eu: Dar cum te simţi?
Mircea: Bine.
Eu: Îmi pare bine, asta înseamnă că eşti sănătos. La cap.
Mircea: Ori foarte, foarte bolnav. Adevăru-i că nu ştii niciodată. Plus că se fură.
Eu: Da?!
Mircea: Aşa am auzit.
Eu: Lumea vorbeşte.

Eu: Ai închis vreodată ochii, metaforic vorbind, lăsându-l pe celălalt să creadă că te-a fentat doar fiindcă ţi-a fost lehamite să mai răspunzi? Considerând că nu se merită efortul, cu riscul de a părea că pierzi „puncte” în faţa celorlalţi?
Mircea: Pe mine nu mă interesează deloc „punctele” celorlalţi. Am făcut pe prostul de nenumărate ori, e o strategie excelentă. În general sfârşeşte prost pentru cei mai deştepţi decât e cazul.
Eu: Ei, eu am vrut să fiu mai politicoasă şi să nu te întreb direct.
Mircea: Ca o paranteză, americanii dau în general impresia asta, de proşti. Mă rog, supra-deştepţilor de extracţie estică.
Eu: Mie americanii nu mi se par proşti, inculţi poate. Dar un lucru este cert. Îşi cunosc drepturile.
Mircea: Ei, bine. Inculţi, n-aş prea credita marota asta. Dacă-ţi pui mintea să iei la întrebări un cetăţean de pe stradă, oriunde în lume, constaţi lejer că nu-i bun de trecut bacul.
Eu: Asta aşa este. Era o vorbă. Toată lumea e o ţară.
Mircea: Dar pe de cealaltă parte, dacă strada e în New York ai mai bune şanse să găseşti un expert în problema ta, oricare ar fi ea, decât dacă-i în Focşani
Eu: În genere tindem să credem că marile oraşe ne oferă mai mult, dar ne oferă şi mari surprize, şi nu mereu plăcute.
Mircea: Păi logic, aşa si tre’ să fie. Unde-i multă minte şi prostie destulă etc.
Eu: Eu am avut o surpriză când am ajuns prima dată la Roma. Aşteptam să treacă timpul să luăm trenul către Bologna şi când coboram strada, trecusem un pic de gară. Mai încolo, în plină zi,nişte negri se pişau la un gard. Erau pe trotuar, în plină stradă.
Mircea: Haha! Indienii au ajuns să deseneze Vişnu şi de-astea pe ziduri să nu se pişe indianu’ mediu.
Iar în Costa Rica am văzut scris cu cărbune „alguien se pida aqui su mama tambien”
Eu: Treaba este că gara e plină de veceuri, şi puteau ajunge în 2 minute la orice toaletă. Am rămas şocaţi toţi.
Mircea: Mei, unii bărbaţi nu pot face dacă le ţine o gagică organu’ în mână, alţii nu pot face în încăperi. Chestie de claustrofobie.
Eu: Înţeleg. Eu merg mult cu maşina, şi am obiceiul când văd pe drum câte un bărbat care se pişe la un pom să claxonez lung. Crezi că sunt insensibilă?
Mircea: Păi acum depinde. Poate că eşti, dimpotrivă, sensibilă la urină.
Eu: Uite la asta nu m-am gândit.
Mircea: Da’ să ştii că pomului nu-i displace. Una-i pe zid, că zidului îi displace, da’ să te pişi pe un pom e pâna la urmă cam cea mai sănătoasa interacţiune pe care-o poţi avea cu el, iar dacă vii mai încolo şi-i mănânci şi fructele e perfect.
Eu: Păi adică poţi să spui că ai contribuit la hrana lui zilnică de fapt, dacă punem balegă de vacă pe culturi, căcăreze de oaie sau dejecţii de păsări, de ce nu am accepta fructele din pomul udat de urina de om?
Mircea: Păi hai să gândim cu capul. Nu există o mare toaletă cosmică în care să aruncăm apa.
Eu: Circuitul apei în natură, sau ceva de genul ăsta
Mircea: Fiecare litru de apă a fost şi urină şi sânge şi sudoare, de mii şi mii de ori deja. Mă rog, mai puţin apa minerală, poate, funcţie şi de sursă
Eu: Deja cuvântul care îmi vine în minte este DUNE.
Mircea: Păi dacă ai un univers îngust al lecturilor, eu ce să-ţi fac ?
Eu: Promit să fac ceva în sensul acesta.

Eu: Cât de bune sunt şniţelele cu ceapă?
Mircea: Depinde cine le face.
Eu: Păi îmi închipui că dacă le face mama ta sunt cele mai bune. Tu aşa ai declarat.
Eu: Te-am întrebat fiindcă am citit undeva pe la tine de chestia asta şi brusc mi s-a făcut foame.
Mircea: Unde ?
Eu: Într-unul din articolele tale.
Mircea: Hehe tre’ sa te înveţi să citezi. Contextul e important, textul exact e încă şi mai important.
Eu: Da, dar de fapt nu asta contează, m-ai întrebat mai devreme ce mi-a plăcut la tine pe Trilema.
Eu: Acum am să-ţi răspund, dar vroiam să te iau prin învăluire. Îmi place când îi aduci pe ai tăi în discuţie, sau când povesteşti câte ceva despre tine de pe vremea când erai copil.
Mircea: Noa ce chestie. Da’ de ce ?
Eu: Fiindcă în ele se simte dragostea şi respectul faţă de ai tăi. Transmiţi un fel de mândrie.
Mircea: Interesant.
Eu: Nu sunt genul care să ţină minte texte exacte, dar ţin minte mesajele transmise.

Eu: Fainul, cum ţi-a venit ideea lui?
Mircea: Păi are o istorie, nu stiu daca ai urmărit/cunoşti, ai ?
Eu: Nu prea, am ajuns recent pe Fain, iar Trilema nu o citesc de mult.
Mircea: Ok. Iniţial a fost un fel de recenzie de mână, „postul săptămânii”. Chestia era destul de ok, dar lua mult prea mult timp, şi pentru o periodicitate destul de subţire. Ca o îmbunătăţire am încercat un fel de aplicaţie automatizată, adserver îi zicea.
Începutul
Cuprinsul
Şi finalul . După care l-am imbunătăţit iară şi-a ieşit Fainul.
Eu: Ai interacţionat cu toţi userii de pe Fain?
Mircea: Păi probabil. Măcar cu jumătate.
Eu: Am văzut că mulţi vin şi pleacă, dar eşti atent la toţi.
Mircea: Într-o oarecare măsura, depinde şi ce-au de spus.
Eu: Câteodată parcă ai fi un păstor.
Mircea: Oamenii în general cred despre sine că-s importanţi şi valoroşi, ca o manifestare a instinctului de conservare. Chestia e îndeobşte falsă, majoritatea oamenilor nu-s nici una nici cealaltă.
Eu: Este şi firesc să fie aşa. Adică să creadă fiecare despre sine că e important şi valoros.
Mircea: Mnoa, şi-atunci, depinde ce au de spus, ce au de oferit.
Eu: Da, este adevărat. Dar şi când intri undeva, intri fiindcă ai nevoie de ceva anume şi eşti conştient că obţii numai dacă ai şi moneda la schimb. Cel puţin teoretic, aşa ar trebui să fie.
Eu: Viorel Gaiţă a spus odată că el vede Fainul ca un atelier de creaţie şi mi-a plăcut asta.
Mircea: Pentru mulţi aşa şi este. De fapt, pentru tine chiar, am văzut că este. Dueluri poetice şi chestii, e o atmosferă stimulativă.
Eu: Recunosc că simt că pot mai mult de când am intrat pe Fain. Simt că am pentru ce.
Mircea: Mnoa, ceea ce e bine. Câţi ani ai tu, de fapt?
Eu: Am destul de mulţi cât să-mi pot permite să spun lucrurilor pe nume şi destul de puţini cât să pot face şi pe proasta.
Mircea: Da, da, bine. 32 ceva ?
Eu: Eh, acuma vrei să fii galanton?
Mircea: Haha mnu. Da’ ce, ţi-i frică să nu ţi-i fure careva dacă-i recunoşti ?
Eu: Păh am auzit că se fură, ca să citez un clasic în viaţă.
Mircea: Păi las’ sa se fure.
Eu: Da’ chiar. Tu ce zodie eşti? Că eu am încercat să mă prind, dar nu cred să nimeresc.
Mircea: Păi sunt o zodie suficient de aşa cât să pe dincolo, şi suficient de pe dincolo cât să dincoace.
Eu: Touché!
Eu: Îmi place că nu mă faci să mă simt ca la şcoală.
Mircea: Mnoa, fiecare cu parafiliile ei.

Eu: Ce fel de femei îţi plac? Că asta e evident că îţi plac, dar nu-mi răspunde că cele inteligente că ar fi prea evaziv şi nici că doar cele slabe că nu te-aş crede.
Mircea: Îmi plac femeile dispuse să moară.
Eu: Hmmmm! Unde ai văzut tu astfel de femei?
Mircea: În general în jurul meu.
Eu: Eşti un fel de guru?
Mircea: Haha! Păi depinde, ce-i un fel de guru ?
Eu: Un nene din ăsta cu putere de subjugare a voinţei şi personalităţii discipolilor săi.
Mircea: Posibil.
Eu: Dar dacă tot a venit vorba, crezi că eşti un formator de opinie?
Mircea: Aia ştiu sigur, mereu văd idei pornite de la mine pe weburi.
Eu: Probabil că aş putea sta de taină cu tine astfel la nesfârşit, dar nu aş vrea să îţi monopolizez nici timpul, nici răbdarea şi nici nu am de gând să-ţi testez bunul simţ.
Mircea: Hehe, ok.
Eu: Nu am vrut să fie decât o discuţie de plăcere, până şi cuvântul interviu îmi sună mai degrabă a interogatoriu.
Mircea: Păi şi ţi-o plăcut ?
Eu: Păi da, fiindcă ai făcut doar ce mi-a plăcut mie, iar eu am făcut cum ţi-a plăcut ţie. Sau cel puţin sper, că ţi-a plăcut.
Mircea: Nu mi-o plăcut partea unde te-ai dat pe după piersic cu vârsta.

Anunțuri

25 de gânduri despre „„Vertical sau orizontal, peste chept ori peste şale” cu Mircea Popescu

  1. Pingback: polimedia.us/fain/

  2. Pingback: De cite femei aveti nevoie pentru a fi fericiti ? pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  3. Pingback: Eterna apă a adâncului scufund… |

  4. Pingback: Tangram androgin (prima parte) |

  5. Mitzili mami, ai rupt gura targului! Faci tu ce faci si mai gasesti ceva ce n-ai mai facut in trecut. Sper sa mai fiu pe aici cand te apuci de sarit cu parasuta, macar sa te prind in plasa! Despre intreviu, numai de bine. Ai talent si ai cu cine.

  6. Nu fac băşcălie! Aşa dau impresia?!
    Bine, am să reformulez: Mă simt onorată de vizita dumneavoastră. Dar cărui motiv îi datorez acest fapt? Să fie tag-ul „Mircea Popescu” cauza? Sau curiozitatea v-a împins afară din bârlogul blogul în care vă scrieţi şi susţineţi teoriile pe care, unii din noi le citim şi/sau îndrăznim să le dezbatem.

  7. Băscălia este, indiferent de ce pot crede alţii, apanajul umorului. Este o formă a pamfletului, şi dacă, desigur, rămâne între graniţele bunului simţ nu văd de ce nu am adopta-o ca o formă de tachinare. Dar asta depinde de ambii parteneri într-o conversaţie. Eu nu îi zic băşcălie, eu îi zic „luat în balon”. Că sună desuet şi mă transportă pe mine, Miţa Biciclista aka Zefira, în timpuri vechi când balonul ca şi zeppelinul, putea fi o formă de transport viabilă 🙂

  8. Întrebarea nu este fără rost. Iar răspunsul mai mult decât edificator, fiindcă mă onorează pe mine personal şi-mi demonstrează că nu întâmplarea v-a adus aici, ci voinţa proprie. Îndrăznesc doar să sper că sentimentul curiozităţii o să vă aducă satisfacţia de a fi sigur că vă folosiţi timpul liber cu plăcere printre poveştile de aici. Nu suntem scriitori, nici măcar pretenţii nu avem, decât poate acelea de a încânta plăcut ochii celor aplecaţi asupra ecranului care le dezvăluie frânturi ale imaginaţiei noastre.

  9. Deja începe să-mi crească orgoliul. Păi în cazul acesta am să vă urez lectură plăcută, pentru timpul de citit dacă apare, am să-mi ţin emoţiile legate şi pitite, iar cu proxima ocazie, am să vă întorc vizitele.

  10. Nu Valerius, pentru că eu oricum vă vizitez blogul, şi asta bănui că o ştiţi deja fiindcă mă vedeţi în statcounter. Plus de asta nu am făcut aşa ceva cu nimeni. „Citeşte-mă ca să te citesc” sau link-exchange. Când îmi place un blog, intru pur şi simplu şi citesc. Unele din ele sunt în lista de blogroll, altele sunt la Favorite. Dar oricare din ele au aceeaşi importanţă pentru mine. Dacă există cititori cărora le face plăcere să intre aici, sunt mereu bineveniţi. Nu simt nevoia să fiu trecută neapărat în lista lor. Mă încântă mai mult să ştiu că intră aici şi citesc ce postez eu şi ceilalţi colaboratori decât să fiu agăţată într-o listă dar fără a fi vizitată. Realitatea este una singură în cazul de faţă. Scriem fiindcă ne place să fim citiţi.

  11. Ileana nu se gandi mult, ci sari din pat, lasa papusa cea de zahar in locul sau si se ascunse sub o perdea ce sta la capul patului.

    Ileana nici nu se ascunsese bine, pana ce feciorul cel de imparat si intra in casa cu o sabie ascutita in mana.

    – Sa-mi spui acuma, Ileana draga mea, grai el, tu m-ai aruncat pe mine in pivnita?

    – Eu! grai Ileana de sub perdea.

    Feciorul de imparat dete o data cu sabia peste sanisorii papusii.

    – Tu m-ai scos cu batjocura din tara? intreba el de-a doua oara.

    – Eu! grai Ileana.

    Feciorul de imparat dete peste fata.

    – Tu mi-ai varsat mancarile? intreba feciorul de imparat de-a treia oara.

    – Eu! grai Ileana.

    Feciorul de imparat dete cu spada de sus in jos.

    – Tu mi-ai varsat vinul? intreba feciorul de imparat de-a patra oara.

    – Eu! grai Ileana.

    Feciorul de imparat dete cu spada o data crucis si o data curmezis. Iar Ileana incepu a rasufla aburi de moarte.

    – Tu m-ai aruncat in cutite? intreba feciorul de imparat de-a cincea oara, si mai in urma.

    – Eu! grai Ileana.

    Feciorul de imparat impunse acuma cu sabia in inima Ilenei, incepu apoi sa dea in toate partile, si crucis, si curmezis, si in lung, si in lat, sa dea din toate puterile ce avea, incat ii curgeau lacramile parau. Cand se apropiara zorile de ziua, el incepu sa planga din toata inima. O data ii sari o bucatica de zahat in gura.

    – Hei! Ileana! dulce ai fost vie, dar dulce esti si moarta! zise el plangand inca mai tare.

    – Dulce, zau! grai Ileana, iesind de sub perdea, dar pe de-o suta si de o mie de ori mai dulce am sa fiu de aci inainte.

    Feciorul de imparat stete impietrit de bucurie cand vazu pe Ileana intreaga si sanatoasa. El o cuprinse in brate, si de aci inainte traira multi ani fericiti si imparatira peste tara cu pace si cu noroc.

    Interviul tau te-a aratat la fel de abila si inteligenta ca frumoasa Ileana cea Sireata. Meriti acest citat sugestiv.

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s