Ştima

Eram învăţător când mai lăsau copii păscutul vacilor sau munca de pe câmp. Dar cel mai adesea coasa, şi nu cartea, îmi dădea de mâncare. Ca orice bărbat tânar si întreg aveam si eu o drăguţă. Ea îngrijea de-o babă oloagă şi n-avea alte rude în sat.

Cât timp a trăit, nu mi-am dat seama ce ne leagă.

Eram mereu flămând după trupul ei, mereu în căutarea unui moment şi a unui loc unde să ne amestecăm sudoarea cărnii. După ce-mi scuipam sămânţa, fără să-mi pese ce crede, mă îmbrăcam, întodeauna pe jumătate, şi îmi răsuceam o ţigare. N-o întrebam ce simte, dacă simte, dacă măcar a simţit. Ea mă săruta întotdeauna pe gât, cuprinzându-mi talia, până ce mă rupeam  din strânsoare. Aveam treabă, n-aveam chef de prostii, sau de cele mai multe ori eram mohorât ca o burniţă de toamnă.

Câteodată, întrebam acru odată cu ultimul fum:

-Vrei să ne mai vedem, sau ţi-ai găsit deja pe altul?!

O părăseam înlăcrimată, înecându-se printre sughiţuri în juruieli fierbinţi.

Aşa se purtaseră şi tata şi bunicul, şi străbunicul cu ibovinicele lor, pentru că la ţară, traiul este aspru, condus mai mult de datini, decât de regulile civilizaţiei contemporane.

Eu eram holtei, iar ea, doar o femeie lăsată de bărbat. Şi aşa a durat povestea asta un an, la sfârşitul căruia lumea, aşa cum o ştiam eu, mi s-a prăvălit în cap.

Ţiitoarea mea a dispărut pur şi simplu, iar odată cu ea, a dispărut şi mulţumirea mea. Nu că n-aş fi încercat şi cu altele, dar nici una nu rezista la mai mult de două ciondăneli şi fugea să-şi plângă amarul.

Atunci am visat-o prima dată pe Maria. Ne iubeam în fân la tataia, greierii cântau şi din marginea pădurii  se scurgea către noi un abur. M-am trezit lac de apă, cu sentimentul că ceva rău i s-a întâmplat Mariei; că n-a fugit de răul meu, sau al altui om. Am ridicat din umeri şi-am uitat; treaba ei ce-a păţit!

Dar seara următoare, după o zi de tăiat coceni, m-am prăbuşit gol pe laviţă şi m-am gândit din nou la ea. Mi-am amintit cum mă striga din umbra viei, să-i dau doar o guriţă înainte să plec; cum mă acoperea de sărutări, până şi acolo unde soarele nu luminează niciodată trupul unui bărbat; cum îşi trecea degetele peste barba mea nerasă şi mă făcea urs. Mi-am amintit cum mă trezea, când înoptam la ea cu sărutari şi şoapte, ca să nu-mi curme prea iute visele. Am adormit cu ea în minte şi când am visat că suntem împreună în fân la tataia, am ştiut că ăla nu mai e vis.

Am răbdat mângâierile şi fânul şi greierii, dar când ceaţa a prins a curge, nu m-am mai trezit. Am lăsat-o să doarmă în iarba uscată şi m-am dus hotărât înspre neguri. S-au potolit deodată în luciu de apă şi lacul Ştimei mi s-a întins în faţa ochilor, înconjurat de smârcuri cu trestii. În oglinda întunecată lucea ceva alb şi când m-am aplecat să văd mai bine, Maria a strigat la mine şi a sărit îmbrăcată în apă. Am intrat până la brâu, am răscolit undele cu mâinile dar n-am găsit nimic şi m-am trezit din somn obosit, de parcă nici n-aş fi dormit.

Acum, când stiu că Maria e moartă, mă cuprinde jalea. Nu pentru ea, care a trecut în lumea drepţilor, ci pentru mine, cel lăsat pustiit şi stingher. Abia atunci, am văzut cât de mult mă iubise, abia atunci mi-am dat seama că-mi fusese pereche, că fusese femeia mea, deşi eu nu o recunoscusem vreodată. Şi tot abia atunci, mi-am dat seama cine trebuie să pună trupul Mariei în pământ sfinţit şi cruce la căpătâi.

Am strigat la tata că iau calul, şi într-un sfert de ceas, mă uitam din scări la lac. Aici trebuie că zace Maria, undeva încurcată în trestii, acoperită de nuferi, cu boii de baltă dansându-i prin păr. Am răscolit o parte din stufăriş câteva ceasuri bune şi m-am gândit, că-i poate undeva, în adânc. Am fumat dârdâind de frig sub cerul noros, care căta a ploaie şi m-am întors să aduc ajutoare.

Trei zile am scurmat cu furcile, eu şi flăcăii din sat; trei zile am plimbat năvoadele răscolind malul şi tot nimic n-am găsit. Am tocmit bărci, am plătit babe să-mi arate prin descântec locul, dar trupul Mariei nu l-am găsit.

O săptămână n-am ieşit din crâşmă, nici taica, nici tataie n-au reuşit să mă ducă în pat. Am dormit pe o masă, cu braţul drept pernă şi când  maica a venit până la uşă, am trecut pe lângă dânsa şi nu m-am oprit decât la lac. Am spart sticla de o piatră şi cu mâinile pline de sânge şi vin, am urlat îngenuncheat în apă:

-Ştimă ce-ai făcut cu Maria? Dă-mi trupul ei înapoi şi ia-l pe-al meu, că nu-mi mai trebuie la nimica!

Am bocit ca o muiere, până mi s-au uscat lacrimile şi cămaşa. Soarele era în crucea cerului, când dintre trestii a ieşit o fată. Pentru o clipă am zis că e ea, că apa mi-o dă înapoi vie. Dar fata asta, n-avea cosiţe bălaie şi abia dacă împlinise 16-17 ani, după cum îi era trupul neîmplinit. S-a oprit în faţa mea, goală cum o făcuse mă-sa, fără măcar să încerce, să-şi acopere cu mâna ruşinea.

-S-au terminat femeile în lume de urli ca lupul?!

-Cată de te îmbracă desfrânato, că de află tac’tu, rupe gârbaciul pe spinarea ta!

-E aşa cald afară şi apa asta parcă fierbe de atâta soare;  mie mi-e tot timpul frig, aşa că o stau goală şi dacă nu-ţi place să mă vezi, poţi să pleci!

-Hai, ia-ţi catrafusele, de unde le-ai dosit şi dă-i drumul acasă, că ţi-or fi simţit lipsa!

-N-am haine, nici cine să-mi poarte de grijă, iar ăla care poate să plece eşti tu, că lacul ăsta-i al meu!

-Ia uite, ce boieroaică am eu cinstea să văz în curu’ gol!? Pe lângă lipsa ruşinii mai eşti şi mincinoasă!

-Ţie ţi-e ruşine, cu trupul tău? Săracul de tine, oi fi ciung, pocit sau mai rău, berc!

-Ba mi-s cel mai arătos flăcău din sat, şi ce te interesează pe tine de-s berc sau măgar?! Ia-n vezi, că fetele de vârsta ta caută să ajungă fecioare la cununie, nu să-şi pună poalele-n cap, la marginea bălţii!

Vorbeam din ce în ce mai vesel şi sânii ei tresăltau minunat în faţa ochilor mei. Erau albi ca laptele şi sfârcurile îmboldeau tandafirii înainte, făcându-mă să înghit anevoie, în sec.

Ea s-a trântit în iarbă lângă mine şi tăciunele părului i s-a răsfirat peste faţa mea. Mirosea a pământ şi-a frunză de nuc; picături de apă mi s-au prelins către gură, şi făra voie am dus o şuviţă la buze şi am sorbit. M-a ars dorinţa pe dinlăuntru gâtlejului şi jarul a fugit către vintre, sumeţindu-mi bărbăţia într-un zvâcnet.

-Ha, am crezut că ai o broască în nădragi, dar acu’ cred că-i mai degrabă un şarpe; scoate-l afara, că poate te muşcă de buric!

Râsul ei a sunat ca un izvor şi inima mi s-a umplut de dorinţă când mi-au alunecat  ochii la îngemănarea coapselor zvelte. Mâna mi-a plecat singură la cingătoare şi paftaua a sărit ca lovită de glonţ. M-am răsucit dintr-o singură mişcare peste ea, cu dreapta în nădragi şi cu stânga ţintuindu-i părul.

-Nu te grăbi frumosule, lasă-mă să-mi desfăt şi eu ochii cu ce te lăudai.

M-a împins uşurel, întâi cu mâinile, apoi, cu un zvâcnet, de picioarele dalbe până m-a susţinut cu tălpile proptite în piept, uşor aplecat către ea. M-a mirat puterea de care a dat dovadă, dar îmi fierbea sângele şi iţarii mi-au căzut cocoloş la picioare. M-am aplecat într-o parte şi am căzut în iarba de lângă ea, fără să îndrăznesc să mă mişc, să n-o sperii. O doream, o voiam sub mine; dar dacă ar fi vrut să fugă nu puteam s-o opresc.

-Ia stai tu cuminte, că te dezbrac eu.

Cizmele au ieşit repede, iar obielele s-au desfăşurat uşor ca nişte aripi zburând în iarbă, urmate imediat de nădragi. Cămaşa mi-a scos-o pe cap, rupându-i şnurul cu dinţii. S-a aşezat peste mine şi i-am simţit trupu-i rece, ca apa într-o fântâna adâncă.

Pielea mi s-a încreţit şi bărbăţia mi-a zvâcnit cuprinsă şi ea de fiori. Buzele reci mi-au închis ochii cu sărutări, au coborât spre gură ocolindu-mi-o, m-a muşcat de piept şi a coboarât spre buric…oh, m-a sărutat pe boaşe, amuşinându-mi floacele şi…oho, ohhh….

Numai în poveştile altora, am auzit că o femeie ar dori să facă asta de voie bună. M-a lins drept în vârful dezgolit al mădularului şi mâna micuţă şi rece mi-a mângâiat boaşele aşa de învârtoşate că dădeau să spargă punga în care nu mai încăpeau. Apoi gura i s-a rotunjit ca peste o prună goldană şi răcoarea s-a transformat treptat în căldură. A băgat totul în gură, din ce în ce mai adânc, până ce am simţit că n-a mai ramas nimic pe dinafară. Nu am mai putut rezista şi cam  deschis ochii către ea căutându-i privirile. Anafore întunecate i s-au răsucit în irişi; parcă cu ochii mă suge, nu cu gura aia fermecată din care se iţeşte o parte din bărbăţia mea.

Cu privirea unei fiare de pradă, seamăna cu o pisică încolţită cu şoarecul în dinţi. A strâns brusc din fălci şi spaima mi-a oprit inima pentru o clipă.M-a simţit speriat şi în clipa aia a început să mă tragă în gura ei, ca o viţea nebună, izbindu-mă cu fruntea în buric. Capul mi-a căzut singur pe spate, picioarele mi s-au desfăcut şi mi-am ridicat bucile din iarbă, voiam să mă înghită cu totul, să mă mănânce, să mă golească de tot. Voiam să rămân doar o coajă goală, s-o hrănesc şi s-o satur deplin.

Mâinile i s-au întins peste pântecele meu,au urcat spre piept şi una din ele mi-a acoperit ochii. Cealaltă a căutat ceva prin iarbă şi pentru o clipă, mi se pare că cineva a păşit peste capul meu. Am încercat să deschid ochii, dar unghiile mi-au ţintuit  pleoapele şi foşnetul a încetat. Mâna a rătăcit peste pieptul meu,  a coboarât mângâindu-mi buricul şi deodată am simţit cum mă arde, apoi ceva ud. Mi-am trecut palma peste locul dureros dar ea mi-a prins-o şi mi-a vârât-o sub ceafă. Cum a putut ajunge cu mâna peste creştetul meu, în timp ce gura ei s-a aflat atât de jos nu am priceput; dar cu-i păsa dacă-i fugită de la vreun circ?!

Fata asta-mi sugea seva din mădular şi presimţeam că o să-mi înghită sămânţa dacă o lăsam.  Gândul ăsta m-a înnebunit, mi-a turnat roiuri de albine în stomac şi mi-a răscolit muşuroaie de furnici prin vintre.

Gura m-a părăsit, m-a lăsat nerăbdător şi supărat cu steagul înălţat în adierea vântului, dar într-o clipă am uitat de ultima dorinţă, căci mi-am simţit picioarele ridicate până ce mi-au ajuns genunchii la piept. Acolo unde mie mi-e silă să mă scarpin şi prin izmene, în borta curului, a poposit un deget alunecos. A cercetat putin conturul care zvâcnea şi a început să împungă uşurel. Degetele de pe pleoape mi s-au ridicat şi lăsându-mă o clipită să mă hodinesc, mi-a spus:

-Dacă deschizi ochii, mă ridic şi plec, dacă îi ţii închişi şi te încrezi în mine, ai să simţi plăcere cum n-ai mai simţit niciodată!

Nici să vorbesc nu am îndrăznit, am încuvinţat dând din cap, convins că mă vede.

Gura îmi sărută încă o dată boaşele şi a coborât uşurel sub ele. Mi s-a oprit răsuflarea în aşteptare, iar răsplata a fost  mai presus de cuvinte. A sărutat locul ăla apăsat şi după câteva clipe a băgat vârful limbii înlăuntru. Intra încet şi se retrăgea repede, intra repede şi se retrăgea încet, de-mi tremurau mâinile şi picioarele în aşteptare. Limba pătrundea tot mai adânc, ieşea tot mai rar şi deodată am simţit cum se îngroşa. Se întărise de  parcă era de piatră; o arsură uşoară i-a însoţit înaintarea care continua neîncetat. Laptele mi s-a adunat şi mi s-a îngroşat în boaşe pornind năvalnic şi înainte să ţâşnească, gura l-a supt şi l-a înghiţit până la ultimul strop.

Durerea s-a oprit, vântul nu a mai bătut, păsările au tăcut, doar eu gemeam părăsit de puteri şi de sevă. Aş fi vrut să dureze veşnic clipa aia, să nu se termine, aş fi vrut ca gura aia să rămână lipită de pântecul meu în veci.

-Hodineşte dragul meu, adună-ţi hainele şi du-te acasă; mâine să vii din nou, să mă faci fericită. Să nu mănânci şi să nu bei nimic, ca să fii pur; dacă nu mă asculţi, n-am să mai vin niciodată la tine!

Iarba s-a înfiorat şi am auzit apa lacului clipocind. „Fecioara neruşinată se spală- mi-am zâmbit cu ochii inchişi. Parcă văd, c-o să vină şiroind de apă şi o să mă ude, că să-şi râză de mine.”

Clipele au trecut şi liniştea a început să-mi pară ciudată. Am deschis ochii, dar n-am zărit-o nicăieri. După ce am căutat o juma’ de ceas m-am întors în sat. „Mâine am să-mi bag bărbăţia în ea, şi-am să mi-o fac femeie”.

Am uitat repede ce-i făgăduisem, căci mama făcuse berbec la proţap şi tataie dăduse cep la un butoi de vin, vechi de trei ani. Hârjoana de la lac mă secătuise de putere şi din cauza asta vinul mi s-a părut mai bun că oricând. Cârlanul era mai fraged ca un pui de găina şi poate din cauza asta, am mâncat prea mult.

În miezul nopţii pântecele a început să-mi fiarbă; am vărsat tot ce-am mâncat şi-am băut, dar durerea mă sfredelea ca o coarbă, răzuindu-mi maţele. De câte ori am încercat să mă screm, prin fundul grădinii n-am scos din mine nici măcar un fâs. La a cincea încercare, am lăsat scârba de-o parte şi mi-am băgat un deget în dos. Am dat de ceva tare, şi spaima mi-a dat noi puteri. Cu gemete şi icnete am băgat două degete şi în timp ce plângeam de obidă, am scos afară ceva noduros. Am spălat scărboşenia cu apă pe întuneric şi cu sufletul la gură am rupt poarta babei Chiva.

După ce a dat cu ochii la ce ascundeam în ştergar, baba a sărit drept în mijlocul odăii şi a început să mă despoaie, ca pe un ştiulete de porumb. M-a cercetat din cap până-n picioare, m-a pus să mă aplec şi şi-a răschirat şi ea degetele bătrâne în găoaza mea.  N-a găsit nimic şi abia când îmi trăgeam izmenele, i-am mărturisit că am simţit o arsură în buric.
M-a întins pe lutul gol al odăii şi din deget şi-a scos verigheta purtată chiar de era văduvă de zece ani. A pus mâna pe ciocan şi a făcut-o cocoloş. Dintr-o băşică uscată de porc, a luat prafuri şi ierburi, din părul meu o şuviţă de păr, iar  toate astea tocate, le-a îndesat c-o igliţă într-o pana de gâscă. Eu tremuram că apucat de friguri şi baba căta la mine cu chipul cioplit în piatră.

-O femeie, o fetişcană mi-a făcut asta, babo! A băgat mătrăguna aia în mine, că să-mi curme firul vietii.

-Cine ţi-a făcut asta, nu-i om; cine a băgat atâta otravă în tine fără să te omoare, nu-ţi vrea trupul băiete; de altceva are nevoie; de scânteia pusa în lutul lui Adam, îi este foame demonului care ţi-a înşelat carnea.

Eu tăceam cu dinţii clănţănind gata să mi se spargă.

Când baba se urcă peste mine în pat şi se despuie de ţoale nici nu am îndrăznit să crâcnesc :

-Să mă pui să-ţi fac, ce ţi-a făcut aia; să nu gândeşti că-s bătrână şi carnea mi-e aspră; de ţi-e dragă viaţa, ai să faci aşa cum zic eu şi ai să scăpi. Dacă lucrurile merg bine, mâine să-mi aduci un bănuţ de aur şi un blid de mâncare; dacă nu….Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu, că pe al tău, nu ştiu dacă o să-l mai vadă!

La lumina opaiţului, cu dinţii strânşi mai tare decât ochii, am repetat cu baba Chiva, coşmarul ce la amiezi îmi păruse vis. Gura mustăcioasă şi mucedă mi-a stors mădularul, cu o foame parcă mai mare, boaşele s-au storcit parcă într-o peştera, zdrumicate de gingii, căci Chiva era oală în gură. În dos parcă mă lingea vaca,  prea era aspră limba hoaştei. Doar curul nu m-a mai usturat, căci în afara limbii, baba a băgat înlăuntru, ceva subţire şi rece. La partea cu mângâiatul pântecelui, am deschis ochii şi am văzut vrăjitoarea trăgând cu pana de gâscă ceva lucios din buricul meu înroşit de sânge.  Am scrâşnit din dinţi suferind până mi-a luat mădularul în palme. Aici baba era meşteră şi în câteva clipe am auzit-o icnind când m-am slobozit în gâtlejul ei. S-a ridicat în picioare, cu părul sur scăpat din broboadă, apoi s-a prăvălit în mijlocul odăii şi a început să verse. Printre bale şi sânge, printre mehlemul plin de păr tocat, am văzut deodată cum curge ceva lucind ca oţelul. Din băltoaca puturoasă, stropii au început să fugă unul către altul până s-au contopit; atunci a prins să şerpuiască către mine un firicel de argint viu.

Baba încă icnea, când firul a început să se târască pe piciorul patului, curgând monstruos în sus! Am ţipat înfundat, bâiguind rugăciuni şi vrăjitoarea şi-a venit în fire. A luat o cojă de nucă, a bagat în ea verigheta turtită şi a pus-o în calea viermelui de argint. După o scurtă şovăială acesta a intrat în coajă şi verigheta l-a înghiţit ca o iască. Am oftat uşurat şi am adormit, obosit de atâta chin.

M-am deşteptat în ciripitul vrăbiilor şi am alungat o muscă obraznică. Cămara era goală ca şi mine.  Mi-am tras cămeşa peste cap, şi în picioarele goale m-am strecurat către via babei să mă uşurez. Tocmai desfăcusem picioarele şi închisesem fericit ochii, când aud:

-Ce faci băiete, vrei să mă laşi fără vin? Ia, pişă-te în asta!

Oala era ciobită şi pe fundul ei era presărată pucioasă. Mi-am deşertat beşica în praful galben care a început să spumege.

În oală a aruncat baba nuca ce avea aurul care acum îmi părea mai mult şi o cârpă plină de mizeriile borâte în noapte. A pus un capac peste ele pe care l-a pecetluit cu lut.

-Mergi acasă flăcăule şi să nu te mai duci pe la lac; mănâncă, bea, răstoarnă fetele cu cracii în sus şi uită! Să nu uiţi însă că-mi eşti dator, că pe lumea asta, ca şi în celelalte, totul se plăteşte!

O lună, atât am încercat să uit de Maria şi de Ştima! Apoi am uitat de sfatul babei şi m-am dus hotărât la iaz.

Ştima a apărut pe nesimţite din baltă şi nici un val nu i-a însoţit înaintarea. Dacă nu i-ar fi picurat apa din smoala părului, n-ai fi zis că din lac a ieşit.

I-am simţit mireasma de reavăn şi nucă verde deşi stăteam întins pe iarbă, cu ochii la cer.

-Ai minţit că n-ai să mai vii, am zis eu şi am simţit-o că şovăie.

-Ai minţit că ai să vii să ne iubim; la ce-ai mai venit, dacă dragostea mea nu-ţi mai trebuie?!

-Dragoste, asta numeşti tu dragoste? Am venit să mă răzbun!

Râsul clipocit s-a transformat treptat în hohote cu ecouri de cascadă:

-Să te răzbuni…ha, ha, ha,…şi mă rog pentru ce, pentru că te-am făcut aproape nemuritor?! Tot ce-am făcut, a fost ca să te ţin tânăr cât mai mult lângă mine! Pentru asta, vrei să te răzbuni?

Era rândul meu să şovăi, minţea încearcând să mă prindă în mreje din nou. Am deschis ochii şi am apucat-o cu mâinile după umeri.

M-am uitat drept în ochii ei cu ură:

-Pentru Maria am venit să mă răzbun! Şi dacă-i adevărat ce-ai spus mai devreme, acum sunt sigur că am sa izbândesc!

În ochii ei se citea dispreţul.

-Muritor prost şi îngâmfat, te duci la o vrăjitoare şi crezi că ai devenit buricul pământului?! Hai să te văd, ce-ai să faci!

Am dat-o hotărât la o parte, fără să-mi întorc capul să văd dacă mă urmează. Apa îmi creştea în jur; îmi trecea de piept, de bărbie, de creştet. Am deschis ochii şi gura şi, pentru o clipă, am aşteptat îngrozit să mă înec.

Undele erau limpezi, peştii zburdau pe deasupra noroiului, clătinat doar un pic, iar eu trăgeam apa adânc în piept. Năluca mi s-a aşezat în cale, şi prin lumina pală carnea ei a devenit străvezie. Am râs aruncând ultimii bulbuci de aer din boşogi şi am trecut de-a dreptul prin ea, înaintând către mijlocul lacului. Timpul nu a mai contat; nu am simţit nici căldură, nici frig.

În malul de pe fundul lacului am văzut ceva albind, la fel ca în vis. Cu mâinile am dezgropat din mal o tigvă cu o secure înfiptă în creştet. Năluca dansa, tremurând tot mai slab şi deodată a ţâşnit în sus către luciul apei.

Cu ţeasta umană, atârnând din lama toporului, urc fundul lacului către malul dinspre pădure. Am îngenuncheat vărsând chinuit apa din mine, apoi m-am ridicat şi m-am strecurat printre rugii de mure.

Am găsit nucul bătrân, acolo unde-l ştiam de copil.  În scorbura imensă zăcea ghemuită, peste nişte ciolane vechi, Maria. Deşi era moartă de atâta vreme, mirosea doar a pământ şi a nuc. Ce mi-a făcut mie Ştima, i-a făcut şi ei, dar nu am aflat  din ce pricină Maria a murit. Acasă, am aflat că şi baba Chiva s-a prăpădit.

Am plătit două înmormântări, de s-a minunat tot satul de unde atâta milă creştinească la mine!

Anii m-au schimbat atât de puţin, incât lumea a început să mă bănuie de legământ cu necuratul. Eu nu-i bag în seamă şi doar uneori când, după ce vizitez două morminte, aprind o lumânare şi la al treilea, îmi vine să plâng:

-De ce nu mi-ai spus Chivo, că bătrâneţea poate fi atât de tristă?!

Pe malul iazului se joacă fără griji copii satului, căci în undele lui nu mai sălăşuiesc decât peştii!

 

Anunțuri

32 de gânduri despre „Ştima

  1. Pingback: polimedia.us/fain/

  2. Pingback: BunDeCitit.ro

  3. Senzatia e de cutremurare, nicidecum de groaza. Trebuie sa recunosc e genul de lectura pe care o urmezi cu infrigurare, de la primul pana la ultimul cuvant.
    Simti lumea de dincolo, intrepatrunsa cu lumea de aici, prin ciudatul legamant al iubirii…
    Cred ca mi-era dor sa citesc ceva atat de profund… Seamana cu o doina jeluita…
    Impresionata, a dumneavoastra cititoare ( de acum ) fidela, Sonia…

  4. Scena de un eros evident estompeaza o cosmologie rafinata. Omphalosul(ombilicul) simbolizeaza centrul lumii. Asa, de exemplu se intampla in India , in”Rig-Veda”, unde se vorbeste de ombilicul increatului(tanarul e posedat, nu stima).Fata se intinde de-a lungul tupului flacaului ceea ce aminteste de omphalosul lui Vishnu,care intins peste oceanul primordial,germineaza lotusul universului manifestat.Interesanta e aici repozitionarea, transcenderea actului creator asupra stimei.

  5. Diana,
    se pare că ai aceiaşi părere ca aş fi Voiculescian. Glumesc. Multumesc!

    la fee,
    ca să fiu onest habar nu avem eu de Vede cand am scris povestea asta, dar oleacă de mitogeneză română am apucat când îmi spunea buna poveşti. Oricum nu mă asteptam la comentarii de nivelul ăsta.

  6. Asta fiindca dincolo de noi,in subconstient purtam o intreaga cosmogonie. Avem o schema mitologica internalizata a devenirii noastre.
    Unii o pot expima prin cuvinte, altii nu;dar si unii si altii o simt undeva, in profunzime.

  7. Pingback: Spiritul locului pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  8. Nu e nicio groază, vă spun. Ştimele astea sunt personaje reale, le întâlnim în cele mai diverse locuri, doar că în plus faţă de ceea ce descrie autorul au o atracţie vădită către portofele, cărţi de credit, conturi bancare, etc. Autorul a dovedit măiestrie în omiterea aspectului pecuniar şi îi înţeleg reticenţa, pentru că dacă ar fi pomenit de aşa ceva povestirea ar fi devenit cu adevărat horror. Ştimele astea nu trăiesc doar în lacuri ci şi în mall-uri, baruri, unele au şi serviciu. Încă un amănunt: bătrâna vindecătoare a fost şi ea ştimă în tinereţile ei, dar din cauza tăierii zerourilor monedei naţionale a trebuit să se reprofileze.

  9. Suprema povestea! Si e prima pe care o citesc la voi pe blog. Abia am aterizat.
    Limbajul m-a fascinat ca si intamplarile si descrierea lor. Bravo, Radu!
    Nu am concluzii de gen Rig-Veda ca e prea departe de mine:P, dar românescul pur ce erupe constant e biruitor si tare placut. Supeeeer:)

  10. Pingback: O poveste și doi povestitori

  11. @ M.Popescu,
    sunt sincer uimit că ai rescris povestea asta. După momentul de derută naturelă, am văzut că ideea ta a produs rezultate:
    1. a atins spiritul acelui timp prin acordarea la trecut (pe al locului nu l-am vazut, sau era al…lacului!?);
    2. a deschis polemici;
    3. a legitimat opinia că anumite ideii merită întotdeauna o a doua şansă (vezi remake la n-şpe filme);
    Intrebare: sperantele sunt întotdeauna tinere? 😛

    @ Hazmate,
    Ştima de Mall este o creatură malefică pe care sper ca eroul poveştilor mele să nu o înfrunte niciodată.

    @ Iulia,
    Hai măi mami, cum să fie povestea asta de clacă, supremă!? Mă sperii şi mă faci să nu mai public nimic, ca să nu o detronez. Glumesc, mulţumesc pentru comentariu şi bine ai venit!

    @Diana
    O poveste şi două direcţii draga mea. Mă bucur să văd ca ţi-a plăcut atât de mult încât să scrii despre ea.

  12. Pai spiritual tinere, ca altfel n-au cum fi, iti dai seama.

    Ideile bune merita intotdeauna mai multe sanse decit oamenii, oricit de buni ar fi ei. Si cum oamenii buni merita oricite sanse au nevoie…

  13. foarte foarte tare !!! imaginea babei cu dejtul in fundul omului ca sa zic asa… ma bantuie si acum intr-un mod neplacut… si sunt la lucru…ar trebui sa lucrez…dar nu pot… jeeez man :))))

    • Ce mă enervezi Porkule. Eu nici nu mă mai gândeam la asta, aproape că uitasem şi mai savuram doar părţile care mi-au plăcut de-a dreptul. Trebuia să vii tu spui iar de baba Chiva. Pffff! :))))

  14. baba Chiva…daca e sa-i dau o fatza, sau mai bine zis o muie sau o figura ca aia fatza nu poate sa fie…ei bine.. are fatza profesoarei mele de romana din gimnaziu. Asta face ca toata povestea asta sa capete in mintea mea niste conotatii absolut ingretosante intrucat daca baba Chiva are fatza profesoarei de romana, ala cu curul infipt in dejt nu reuseste sa aibe o figura stabila. Am atat de multi „prieteni” pe care-i vreau cu curul in dejtu babei incat nu reusesc sa-i dau personajului un chip… le tot schimba de cand am citit povestea.

  15. ai de plm..Radu…uite de ce te urasc:

    – am o imaginatie puternica
    – tocmai tre sa imi vina o shaworma
    – imi e foame

    Iti multumesc din suflet pentru imaginile vizuale violente si iti promit ca ma voi revansa ! 😀

  16. Cu plăcere Porkule, că doar toată lumea ştie că Nutela este singurul aliment care arată când iese exact la fel ca atunci când intra…

  17. Pingback: CRONICILE BABEI CHIVA | GROTESQUE BLOG

  18. Pingback: Un blog de poveste » Blog Archive » Ultima femeie

  19. Pingback: Joaca de-a fericirea- varianta horror… « dordedoi

  20. Pingback: Cine se ascunde in spatele Fain Polimedia … » Pe fuga …

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s