Prima moarte

Degeaba i-am tot spus femeii mele că n-am leac. Degeaba i-am zis că trebuie să-şi găsească pe altul şi să se lase de mine. Ea s-a încăpăţânat să-mi rămână alături, așa cum jurase la altar.

Întâi părea împăcată şi chiar credeam că viața ne va fi frumoasă şi fără a fi binecuvântată cu copii. Dar în ascuns gândul ei numai la asta a fost şi traiul nostru a devenit calvar.

Pleca de una singură pe la babe şi nu trecea săptămână să nu-mi dea să înghit vreo fiertură scârboasă. După fiecare nou leac, mă obliga să o iubesc, trăgând nădejde că de data aia va rămâne grea. În fiece vineri se întorcea de la altă babă cu şorţul plin de ierburi şi licori, de nu mai aveam loc de ele. Seara se spăla cu leșie, se ungea cu mir şi apoi se freca cu boz, cucută sau alte buruieni pe lângă care pelinu-ţi părea miere. Îşi ungea părţile ruşinoase cu tot felul de pomezi că se îmbâcsiseră așternuturile, apoi se băga în pat lângă mine şi începea a mă mângâia. Dacă spuneam că-s obosit de la prăşit ca să-mi dea pace mă lăsa de-o părere. Dar taman în miezul nopții şi dimineața pe la cântători, când e somnul mai dulce, mă trezeam cu ea peste mine plină de untură de cal şi snopuri de țipirig la subțiori. Așa de rău puţea că-mi părea o scroafă în călduri.

De, însurătoarea nu se mănâncă pe pâine. Mi-am luat nevastă ca să-mi găsesc liniştea, şi să nu mai umblu „huş marginile saltă-ţi lele poalili”. Şi iacă mă pricopsisem cu nebuna satului, nemulțumită de mine de la ce am în izmană, la ce țin sub căciulă. Iară mie îmi stătea gândul la a-mi mulțumi soața cum îi este înecatului sete. Ajunsesem să tresar noaptea în somn visând că are arici între craci, ciulini la sfârcuri şi lipitori în buze. În nebunia ei trecea de la rugăminți de ibovnică părăsită, la datina şi datoria bărbatului, ajungând să mă amenințe că mă face de râsul curcilor şi batjocura satului. O vreme mă lăsa să răsuflu, pesemne pierzând din curaj sau așteptând să uit ca să încerce alte fierturi de drac. În timpul ăsta era cu ochii pe mine ca hultanul pe pui, de nu puteam bea o țuică în sat fără să știe ea de cine a fost culeasă pruna. Cu cât aşteptările ei nu se împlineau, cu atât se făcea privirea ei mai amară. La fiecare lună când cârpele i se umpleau de sânge se înrăia şi începea să dea după mine cu obidă. Parcă nu mai eram bărbatul ei, parcă eram vreun taur de prăsilă legat de stănoagă şi care mănâncă tain degeaba.

De multe ori, după ce mă chinuia cu trupul ei îmbâcsit de unsori, vărsam şi maţele din mine după prunul din fundul livezii. Şi pe ea o auzeam cum se văita noaptea de scârbă şi obidă. Numai că ziua, când eu îmi spărgeam bojogii cu copii pe ceaslov, ea stătea că beşniţa în pat şi în mintea ei socotindu-se lehuză. De nu puneam mâna tot eu să deretic, fugeau viermii pe noi şi ne cărau păduchii de păr la gârlă. Ajunsesem să urăsc toate femeile din lume, dar mai ales pe ea care se uscase pe picioare, îmbătrânind într-un an, cât altele în zece, arătând mai mult a brezoaie decât a femeie.

La sfârșitul celui de-al doilea an de la începutul colindei prin babe, Ioana mea a murit. Pesemne că se adunase în ea otrava de la atâtea lături înghițite şi spoite pe trup.

Degeaba m-am căznit să spun lumii că am băut din aceeaşi cană şi am îndumicat în acelaşi blid, nimeni nu privea cu ochi buni moartea Ioanei, mai abitir tac’su care şi-aşa era înverşunat că i-aş fi necinstit aşternuturile. N-am cătat la vorbele nimănui, că aveam moarta pe masă şi nu chef de gâlceavă. Numai că la groapă, preoteasa s-a pierdut cu firea şi a început a urla prăvălită peste fiică-sa ţeapănă:

-Ioanăăă, cum ai murit tuuuu şi nu ţi-a ținut nimeni parteaaa, că nenorocit mare ţi-ai luat la ușăăăă! Că n-ai avut şi tu parte de bărbat, ci de dracu în chip de om întrupat… N-ai avut parte de bărbaaat. Cum ai stat tu şi ai îndurat să-ţi mănânce cordaciul satului zestrea cu curveleee!

Apăi atunci nici eu n-am mai putut răbda şi i-am şoptit mamei ca să zică şi ea ceva, că doar nu se cădea să chirăi io ca muierile. Şi a început mama a boci de sărea coaja de pe nuci şi văpseaua de pe cruci:

-Ioanăăă, cum n-ai avut tu milă de Dumitruuuu şi l-ai lăsat văduv şi sărac lipit după ce i-ai tocat averea prin babe. Cum ai murit tu Ioanăăă şi ţi-ai lăsat bărbatul plin de bube şi belele de i-au rupt portăreii gardurile când i-au luat orătăniile din bătăturăăăă. Cum te-ai dus tu senină la hodină şi ne-ai lăsat pe noi să ne pârpăliiiiiim. Că ai trăit fără grijea zilei de mâine ca viermele în untură dar te văitai la mă-ta că n-ai ce pune-n gurăăăăă. Ce te-ai mai dus tu singură la groapă de parcă n-a mai fost pe lumea asta muiere stearpăăăă…

În timpul ăsta popa nu zicea nimic. Nici cât să ţie isonul părintelui adus din Buzău. Că mai adusese unul din satul vecin şi cu ăsta doi, să se vadă că are dare de mână. Împânzise satul cu zvonuri, că la aşa moarte necurată un singur popă n-ar avea puterea să dezlege de păcate. Aşa că popa tăcea cu spor ca să vază lumea că şi-a pierdut ghiersul de durere. Se vedea însă că răzbelul bocitoarelor nu-i căzuse bine la inimă şi abia se ţinea să nu zbiere.

Numai datina morților şi ochii lumii ațintiți asupra lui l-au împiedicat să-mi sară la beregată. Iar la pomană, parcă în spinare l-am ținut. Nu zicea nimic alta decât „Dumnezeu să o ierte!”. Dar îi simțeam în ceafă uitătura şi un fior rece, a moarte, nu-mi mai dădea pace. Abia am aşteptat să se ridice şi ultimul mesean de la pomană că n-am mai avut stare. Eram deja hotărât să plec din sat.

Încă mai ţin minte privirea măicuței mele când, cu palma la gură, mă privea cum pun şaua pe murgul cumpărat cu ultimii bani. Știa că n-o să mă mai vadă niciodată dar credea că-i mai bine aşa decât să merg la ocnă. Nu știa, sărmana, că-mi purtam ocna în mine.

N-am ajuns departe. La marginea satului, ascunsă în negura crângului, mă aștepta o poteră alcătuită din rudele Ioanei. În fruntea lor, cu pușca ţintind către mine, socru-miu mă blestema cu furie. Nu mai știu ce ocări ne-am aruncat; ţin minte că la prima pocnitură, calul s-a frânt sub mine şi m-am pomenit aruncat în colb. Apoi altă pocnitură m-a pus în genunchi cu pieptul în flăcări. Am mai auzit cum zicea unul să-mi tragă în cap şi m-a cuprins durerea, întunericul şi frigul.

Când m-am trezit era la fel de întuneric şi frig, doar că de durut nu mă durea nimic. Zăceam cu faţa în jos. Era linişte de-mi ţiuiau urechile, prea linişte. Când am încercat să mă ridic, m-am poticnit cu ceafa în ceva tare. Am pipăit deasupra peste mine şi am simțit asprimea lemnului negeluit. Am urlat cât m-au ținut bojogii şi de groază am început să dârdâi că apucat de friguri. Eram închis în coşciug, cu faţa în jos, îngropat de viu sub un stânjen de pământ. Am izbit cu pumnii, am zgâriat cu unghiile şi deodată peste mine a început să curgă praful prin crăpăturile dintre dulapi. M-am oprit de teamă să nu mă astupe de tot. Ce să fi făcut? Am pipăit podeaua. În dreptul capului am dat de pământ. Cu mare greutate am trecut mâinile în faţă şi am scurmat. Fără veste pământul s-a prăvălit şi prin gaura rămasă capul şi cheptul îmi atârnau în gol. Careva săpase o groapă sub coşciug şi spărsese lemnul. N-aveam vreme să întreb cine şi de ce.

Cu grija mare m-am lăsat să lunec până am dat de un cot al găurii. N-aveam curaj să merg mai departe căci, pentru numele Născătoarei, eu afară vroiam să ies şi nu să mă îngrop mai adânc! Sprijinit în cap şi palme, am izbit cu călcâiele în capacul sicriului cu speranța că dușmanii n-au avut bani de risipit. Criminal cum mă socoteau ei, nu meritam drept sicriu mai mult decât o lada din brad putrezit.

Am izbit îndârjit mulă vreme, simţind cum se crapă lemnul. Abia când am rupt o scândură m-am oprit să mă hodin. De undeva de dedesubt am auzit un zgomot. Prin cotloanele de jos ceva săpa pământul. Venea către mine. Am urlat că o fiară prinsă în laţ şi m-am aburcat înapoi în sicriu cu faţa în sus. Am început să smulg așchiile cu unghiile, să trag şi să împing. De jos zgomotul de scurmat se auzea tot mai tare. Am tăcut că să ascult înnebunit de spaimă, cu ochii închişi cu gura căscata. Peste bubuitul inimii am auzit scrâşnet de gheare, dinți clănţănind şi peste huruitul de surpare un gâfâit. Dumnezeule mare, ce jiganie este asta de sapă după mine şi de ce vine de dedesubt?! Împins de frică m-am forţat până când scândurile subțiri s-au desprins şi am reuşit să înfig brațele în lutul moale. Ca o cârtita am săpat pana ce-am ajuns în picioare. Simțeam cum curge sângele şi sudoarea; simțeam cum mă învăluie întunericul şi disperarea. Cu spaima morții, am împins din picioare şi am înotat prin ţărână până ce, deodată, m-am pomenit cu mâinile afara.

În clipa când trăgeam cu nesaț prima gură de aer, am simțit cum mă apucă ceva de picioare. Parcă aş fi căzut între pietrele morii care-mi zdrobeau fluierele picioarelor şi mă trăgea îngropându-mă înapoi. Mi-am simțit o clipă picioarele libere, dar gheare de fier mi le-au prins îndărăt. Pe lângă ele, pe lângă mine, o dihanie s-a strecurat netedă rece şi lungă până la capul meu. Am înghețat de scârba şi spaimă când botul mi-a clămpănit pe lângă nas şi urechi, în timp ce mă strivea între labe. Durerea era însă de zece ori mai mică decât spaima că-mi va rupe beregata. S-a săltat afară cu tot cu mine şi după ce m-a aruncat la pământ, s-a pus deasupra şi mi-a amuşinat faţa. Mirosea a peşte putred şi a câine ud, dar pentru mine puţea că moartea însăşi. Chiar am crezut că am murit, când s-a dat de pe mine. După câţiva paşi am putut să vad un câine alb lung şi chel, cu mișcări șerpești. Era scund, iar de pe labele puternice şi scurte nu-şi putea ridica burta de la pământ. A ridicat capul în sus şi a scos un lătrat scrâșnit ca o mie de seceri date la tocilă, șuierând printre două rânduri de colți de fier. A tăcut şi a întors capul către mine. Atunci am văzut că acolo unde trebuia să aibă ochii se căscau două găuri ca niște nări uriașe. Bala spurcată era oarbă! Cu un ultim lătrat, Cățelul Pământului, paznicul cimitirelor s-a târât pe lângă mine şi s-a scufundat în mormânt.

După câteva sforţări, m-am rostogolit şi eu de pe movila scurmată şi mi-am privit picioarele în lumina lunii. Erau ude, pline de gâlme şi bube, dar picăturile, în loc să curgă, păreau că-mi intră în piele. Mă durea sufletul şi carnea, mai rău decât atunci când îmi intraseră plumbii în trup.

M-am ridicat clătinându-mă şi la lumina aia ciudată, am încercat să găsesc rănile, dar în afară de ceva mâzgă lipită de hainele rupte şi bubele de pe picioare, nu aveam nici măcar o zgârietura Atunci luna a prins a lumina parca mai tare sau ochii cu întunericul mi s-au obișnuit.

M-am uitat la crucea mea si-am văzut că nu-i cruce bună. Două țambre de gard bătute cruciș şi înfipte în pământ invers. Mi-am răsucit îngrozit ochii în jur.

Descântecul, cum era oare descântecul?! Da Dumitre, descântecul de orbeți de la buna. Cât ţi-a mai dat ea, sărmana, cu cârja peste ceafă să înveţi… Şi cenuşa da,… cenuşă găsești în felinare. Puţină cenușă de tămâie lăsată la capul adormiților. Ia cenușă Dumitre şi descântă:

Sâmbătă pe la apus,

Veni fata lui Scoală Fus

Şi veni cu veste-n sat

Că dă un bal minunat;

Toate bubele le-a chemat

Doar pe orbeți nu i-a strigat.

Ei când au aflat

Crunt mi s-au mai supărat

Peste ei cu cenuşă am presărat,

Şi cu mătura i-am maturat

În oală nouă i-am adunat,

Şi-n răscruci i-am aruncat

În colbul copitelor

Şi-n balega vitelor

În noroi părăluţe

Şi luaţi de căruţe

Să rămână Dumitru curat,

În raze de soare scăldat

Luminat, strălucitor

Cu chip alb ca de ficior

Ca steaua din cer,

Cu pieptul din fier

Ca Luceafărul sfânt,

Ca roua de pe pământ,

Ca argintul strecurat,

De la Maica Precistă dat!

Am pus cenușă într-o cană atârnata de o cruce pesemne să aibă răposatul apă pe lumea cealaltă şi am aruncat-o peste iarba unui mormânt. Abia când cenuşa a atins pământul mi-am dat seama că ceva nu era bine. Ce-ai făcut Dumitre?! Ai descântat la miezul nopții în cimitir pe lună plină. Numai vrăjitoarele fac asta. Oamenii descântă să scape de necaz la ei în casă sub candelă. Atunci luna a prins a lumina parcă mai tare sau ochii cu întunericul mi s-au obișnuit. Crucile toate aplecate într-o parte, buruiana cât omul, crengile împrăştiate si copacii rupți erau ale altui cimitir.

De frica jandarilor şi din crudă răzbunare, popa mă îngropase în cimitirul părăsit. De ani buni era lăsat în paragină, că fugise pământul cu el din coasta dealului până dăduseră oasele pe afară. Si mă îngropase necreştineşte cu faţa în jos, fără nume pe cruce, fără lumină şi sigur fără slujba. De asta venise din adâncuri cel ce păzește datina şi muşcă de nas şi de urechi pe morții puși în pământ în fel nechibzuit. De asta m-a scos afară şi m-a lăsat în pace văzând că sunt viu. Am simțit fiori. Din adâncurile cimitirului Cățelul Pământului a lătrat de trei ori prevestindu-mi rele.

O vreme n-am putut să respir de groază. Mintea mi s-a oprit neputincioasă din socotit. Din starea asta m-a scos urletul unui câine. Deşi era glas de câine adevărat, am pălit. Sub lumina bolnavă şi rece, am zărit ceva care m-a făcut să tremur din nou. Iarba mormintelor scotea aburi, iar din fiecare fir, se scurgea către mine un fuior de argint ca aţa păianjenului. Am ciulit urechea sperând că nu-i decât vântul, dar în locul lui auzeam șoapte împletindu-și cântul, până când au crescut şi s-au închegat într-un cor de bocitoare:

-Durere…cu toporu’ în moalele capului…chinuită de ftizie…eram tânăr…n-am știut că-i aşa adânc…nu mai vreau…ia-mă cu tine…era copilul tău… ia-mi durerea, e prea mult…Ia-ne durerea!

Întreg cimitirul era plin şi deşi nu mai încăpea nimic, de atâta suferință clădită în straturi de câte şapte ani fiecare, vii au continuat să încerce să-şi îngroape durerea, alături de morți. Durerea aia nu dormea; durerea aia căuta cu jind, la pustiul din mine. Morții se uitau cu pizmă şi speranţă la cel scăpat din mormânt.

-Tăceţi! Nu vreau să va aud! Lăsaţi-mă în pace, nu vreau durerea asta, nu vreau durerea voastră; îmi ajunge a mea! Pentru numele celui Sfânt, odihniţivă-n pace!

 

 

 

Anunțuri

23 de gânduri despre „Prima moarte

  1. Pingback: polimedia.us/fain/

  2. uuu…. BESTIAL ! cu adevarat bestial ! yo in general nu citesc, ca-s lenes si cu fitze de pitziponc, da am citit pe nerasuflate si iti zic Radule… ca astept cu nerabdare cele ce urmeaza pe tema Stimei.. no comment !

  3. Săr’na Porculde,
    şi mulţumesc că ţi-ai uzat ochiu pe la groapa lui Dumitru. Normal ca ie bestială, ca doară apare ditamai bestia de caine mitolojic! De restul, sa vedem dacă o mai fi rămas ceva în bestiar.

  4. Radu, inca o data m-ai instigat la o lectura lunga, desi, de principiu, nu fac asta online si inchid repede textele la care tre’sa scroll down. Pffff, imi place foarte si ma captizeaza ingrozitor. Toate de bine, normal.
    Deci, vravos pentru inca o „suprema”. Stima&comp e cea mai tare poveste citita in ultimul timp, astept sa mai vedem ce mai zice si face blestematul Dumitru:)

  5. Iulia,
    ti pup pentru răbdare, că nici eu n-am apetit prea mare pentru fluviile de cuvinte. Să ştii că este meritul Miţei că a cerut mai mult de la poveste în momentul cand eu îi dadeam un şut in cur…s!

  6. Frate, uite cum sta treaba, intreb si eu, (cand apuc, urmaresc blogul asta fiindca uneori e al naibii de verdidic, asa ca acum, prin descrierile invartosate care tradeaza nu numai o alintatura de scriere neaosa, ci o altfel de cunoastere, de aceea intreb, de unde si cine te-a inspirat cu ele, tu esti prea tanar ca sa scrii si sa cunosti toate astea, miroase umpic „a doua moarte” a lui Chirilovici (nu ma refer la titlu), dar numai un pic, nici nu rasare, as zice mai bine ca… te apune.

    • Frate Ioane,
      scuze pentru răspunsurile în doi peri anterioare. Am dat o raită pe net şi am înţeles că te referi la „A doua moarte” de E.O. Chirovici, carte pe care tot nu am citit-o. Am să-ţi raspund acum. O parte din informaţii vin din poveştile bunicilor pe la care am avut şansa să-mi petrec vacanţele alaturi de o spujină de veri. La grămada eram luat de copil dar separat suficient de mare ca să păzesc bostănăria alături de bunicul si să dorm noaptea pe claia de iarbă cosită in ţintirim. Altă parte de informaţii am luat-o din discuţii cu oameni din umbra bisericii. Am citit şi eu olecuţă la tinereţe, apoi a apărut internetul pe care dupa ce m-am săturat de porneturi, l-am folosit şi în alt fel.

  7. ti-am/v-am scris fiindca citindu-va pare un blog care cunoaste unele praguri, de undeva din anticamera lor unde nimeni nu poate zabovi prea mult.

    un fel de leitmotiv m-a oprit aici impartasit uneori si in folclorul nostru, ceea ce iese din fundul pamantului, apei, trupului si da sa iasa la lumina dar cand si cum si mai ales unde alege sa se opreasca.
    Sarpele, cainele negru oniric, pazitor al lumii umbrelor, pasarea alba sau neagra, calul inaripat sunt cei care urmeaza sa faca drumul. Gaura- fantana, buricul, borta vanturilor, sunt portile care li se deschid. In traditie, mai mereu elemente polisemantice, tainic legate intre ele, aproape perechi.

    dar cel care se taraste nu poate sa alerge, cel care alearga nu poate sa zboare, cel care zboara nu poate sa se mai tarasca sau sa se odihneasca pe pamant.
    gaura, fantana, buricul, cele mai insemnate orificii trupesti, sunt praguri care unesc lumile dar le si despart.

    cel care vede prin ele o iesire sau cel care vede prin ele o intrare, cel care merge in jos sau in sus poate trece, dar nu poate ramane pe loc.
    cel ce iese nu se mai intoarce, cine a intrat nu mai iese.
    purgatoriul nu poate fi decat o zabava.

    intr-un alt folclor sarpele isi are sediul intre sex si anus, intre ceea ce genereaza si ceea ce s-a degenerat, (hrana lui e stearpa), iar la noi, intre cei doi pomi, amandoi au felul lor de a rodi, dar numai unul din samanta celuilalt, acela care va cauta mereu o cale sa si-o reaminteasca. fiecare rodire a lui din ce in ce mai slaba, fructele din ce in ce mai uscate si mai intunecoase cu cat va zabovi mai mult acolo.

    sarpele sta la raspantie de drumuri, netrezit, dar cu ochii mijiti fiindca nu-l poate pierde pe cel care va reusi sa-l trezeasca, dar nu-i va arata directia in care trebuie s-o ia, fiindca nu el are alegerea. drumul este deschis in sus sau in jos. insa numai unul dintre ele este marcat cu o schela. schela este prevazuta cu guri de iesire pentru cel care nu se poate incumeta sa-l parcurga pana la capat. pe oriunde ar iesi va fi mai sus dar nu va ajunge acasa, in locul in care poate fi trezit pe deplin cel care doarme si odata cu el cel care a facut alegerea.

    • #Ion
      Apreciem nespus de mult ideile sau sugestiile care vin de la cititori. Reprezintă, înainte de orice, interacţiunea dintre noi cu cititorii şi nu există satisfacţie mai mare pentru noi decât aceea să vedem că suntem citiţi. Dar asta probabil că am mai spus. O repet mai mult din politeţe, decât din vreun orgoliu personal. Desigur că satisfacţia este maximă în special când vedem că cei care ne citesc dovedesc o anumită erudiţie sesizabilă uşor prin comentarii. Însă trebuie să recunosc. Uneori comentariile pot fi chiar inspirante pentru noi.

  8. BUNA ZIUA SI FELICITARI! TOCMAI ATI PRIMIT PREMIUL ‘MOST WANTED BLOG’ DIN PARTEA GRUPULUI DE BLOGGERI MWB, PENTRU PASIUNEA, TALENTUL, ORIGINALITATEA, IMAGINATIA SI CREATIVITATEA CU CARE VA SCRIETI BLOGUL ! ACEST PREMIU ESTE UNUL SIMBOLIC, MENIT SA SCOATA IN EVIDENTA VALOAREA BLOGULUI DUMNEAVOASTRA, TOTODATA ESTE SI O INVITATIE DE A FACE PARTE DINTR.O COMUNITATE SELECTA DE BLOGURI CE RESPECTA RESPONSABILITATEA SI CALITATEA INFORMATIONALA ! GASITI MAI MULTE INFORMATII DESPRE ACEST PREMIU PE MOSTWANTEDBLOG.ORG! VA PUTETI REVENDICA PREMIUL AICI : http://www.mostwantedblog.org/2011/06/premiantii-most-wanted-blog-iunie-2011.html SAU AICI http://www.mostwantedblog.org/p/revendica-premiul-mwb.html ! BINE ATI VENIT PE MOST WANTED BLOG !
    ”MWB nu cauta faima,nu cauta cifre si nici statistici ,cauta valoarea,originalitatea ,talentul si pasiunea…..iar asta face oricine accepta premiul MWB si mai ales cei ce aleg sa devina membrii sau autori ai comunitatii MWB!

  9. @ Ion,
    cu bună ştiinţă am ales sa nu respect unele semnificaţii mitologice arhetipice în scopul reînvierii lor. Scoţând mitul din contextul lui spaţio temporal obişnuit, voi trezi probabil la unele poveşti reacţii de protest de genul: Ia uite si la asta, face Vâlva apei violatoare şi pe Ţâncul Pământului eliberator! Dar voi face ceva bun prin asta, pentru ca odată trezită curiozitatea, unii or să vrea mai mult şi atunci vor citi ca sa aibă argumente pentru polemică. Dacă nu, google search va fi suficient de bun. Eu voi fi aici!

  10. Cred ca sunt la a treia lectura. De obicei ma reped cu comentariul, dar nu am vrut sa par superficiala.
    Pur si simplu, textul te rapeste din lumea reala si te poarta exact pe taramul descris. Fiind povestita la persoana intai, identificarea cu trairile personajului devine tot mai fascinanta de la un rand la altul. E o atractie care a functionat dintotdeauna, fata de neintelesul din lumile de dincolo, fata de vraja care te absoarbe.
    Nu ma chinui sa par profunda in comentariu, vreau doar sa subliniez ca m-a captivat de la primul la ultimul rand.
    Cu Catelul-Pamantului ne ameninta si pe noi bunica, in copilarie, daca se intampla sa disparem, noi, nepotii, in camp, de nebuni, pentru tot felul de jocuri… Era singura creatura care imi dadea fiori, fiindca era de ajuns sa simt fosnind ceva prin lanul de grau sau orz, ca sa o tai la sanatoasa, pana acasa, urland de mama-focului, pana ajungeam in poalele bunicii….
    Respectele mele, domnule Radu.

  11. @ sonia
    Sunt încântat că te bucuri de lectura acestei poveşti. Uneori mi se pare că am exagerat cu descrierile, alteori cu trăirile. Când mi se spune că nu, dau din coadă nu alta!

  12. Aşa cum am mai afirmat, repet: horror-ul românesc există. Nu doar în localităţile din România, ca să fim clari. Stephen King poate fi trimis să cumpere ţigări. Dar pentru asta e nevoie de o ecranizare. Şi sunteţi norocoşi că nu e concurenţă. Cu Moartea domnului Lăzărescu, cu Marţi după Crăciun, cu Eu când vreau să fluier fluier, aveţi toate şansele. Dacă aiurelile alea sunt considerate „bune”, cu un scenariu după postul ăsta se poate face un film beton. Mitza şi cu Radu, aş dori să vă văd pe un generic de film. Aruncaţi, vă rog, la lada de gunoi a cinematografiei pe Cristi Puiu şi pe ceilalţi regizori/scenarişti/best boys light/etc !

  13. @desafiamos,
    Exact cum am mai afirmat, ai ceva de spus şi o spui tare. Este o provocare domnule provocare, o pro-vo-ca-re! Dacă tot îl trimitem pe King după ţigări, propun să-l trimitem simultan pe Puiu după vodcă, pe Miţa după muzica, iar femeile le aduc eu. Cred ca mai am vreo 80 de GB.
    Săr’na pentru laude nene! Sper să nu ţi le retragi când or urma treburi mai indigeste!

  14. Pingback: Un blog de poveste » Blog Archive » Ultima femeie

  15. Pingback: Disecând o zisă serie de povestiri in Cuvintele Dianei

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s