Din dragoste

Prima palmă a fost grea. Nu am înţeles-o. Nu ştiam cu ce am greşit şi am izbucnit în plâns. A venit şi a doua fulgerător, dându-mi foc la obraz:

-Să taci! Uite ce ajung să fac din cauza ta. Numai tu eşti vinovată. De ce vrei să mă umileşti în faţa prietenilor?

Am privit în jur, peste masa încărcată de sticlele de votcă şi bere, la chipurile celor care mă priveau dezaprobator. Da, probabil că spusesem ceva nelalocul lui, din moment ce iubitul meu mă pălmuise în faţa tuturor.

Toată noaptea a dormit cu spatele la mine, apoi dimineaţa a plecat fără să mă bage în seamă măcar. În ziua aceea nu am putut mânca, nu am învăţat, nici pe la facultate nu am dat. L-am aşteptat ca pe ghimpi. Gândul că m-ar putea părăsi mă seca la suflet. Îl iubeam ca pe ceva sfânt, deşi, de cele mai multe ori, nu îi înţelegeam pornirile furioase asupra mea. Când s-a întors, m-a pus să-mi cer iertare în genunchi. Am acceptat bucuroasă, eram nespus de fericită că se întorsese la mine şi i-am promis să nu mai vorbesc niciodată în faţa prietenilor lui neîntrebată şi să nu mai încerc vreodată să fac pe deşteapta. O femeie care îşi iubeşte bărbatul nu trebuie să-l umilească în public. Şi eram perfect de acord.

În timp palmele s-au înteţit. Începusem să mă obişnuiesc. O prietenă mi-a dat cartea de vizită a unui amic ce l-ar fi putut „aranja”, dar am respins-o îngrozită că i-a putut trece aşa ceva prin cap. Eram singura vinovată pentru ceea ce mi se întâmpla. Mă gândeam că dacă aş fi mai atentă, mai drăguţă poate şi nu l-aş bate atâta la cap, nu ar avea motive să mă pocnească. Uneori, când îmi puneam câte o batistă cu gheaţă peste ochii învineţiţi, începea să râdă şi mă ciupea de fund zicându-mi vesel:

-Hai că orice femeie merită bătută din când în când. Bătaia e ruptă din rai. Şi mai bine să te bat eu înainte, decât să te faci singură de râs. Eu când te bat, o fac cu dragoste.

Cu timpul ajunsesem să-i cunosc direcţiile şi reuşeam să-mi feresc faţa. Fardurile erau destul de scumpe şi uneori nici pudra aplicată peste fondul de ten nu-mi acoperea vânătăile, mai ales cele din jurul gurii. Buzele, odată lovite, se umflau atât de tare că renunţam să mai ies din casă.

Ca să nu mă mai bată, nu mai comentam ori de câte ori ieşea seara cu prietenii la băut. Chiar dacă venea la patru dimineaţa, beat şi mirosind a vomă. Chiar dacă vroia să facem dragoste în acel moment, deşi eu eram ruptă de somn sau mirosul lui mă făcea să strâmb nasul. Dacă mă opuneam, luam bătaie şi oricum trebuia să mă supun. Şi doar eu eram vinovată că-l forţam să se poarte violent cu mine.

Obedienţa mea ajunsese fără margini.

Dar cele mai frumoase zile erau acelea când începea să îmi povestească despre viaţa noastră. Cât de frumos va fi când ne vom căsători şi ce nuntă frumoasă vom avea. Cum mă va plimba peste tot în lume. Nu îndrăzneam să-l întreb când va fi asta fiindcă nu vroiam să-i par nerăbdătoare şi să-i dau motive de enervare.

Într-o zi calendarul mi-a arătat că mi-a întârziat ciclul şi o speranţă nouă a răsărit în mintea mea. Poate că de data asta îmi va spune că e timpul, poate că vestea unei posibile noi vieţi o să-l liniştească şi o să fim fericiţi, aşa cum îmi doream.

A venit târziu, ca de obicei, mirosind a alcool. Am vrut să-l sărut dar m-a împins şi şi-a dat drumul, greu, pe scaunul din bucătărie. Nu, nu îi era foame, era doar obosit. L-am descălţat şi i-am masat cu săpun picioarele în ligheanul cu apă caldă, aşa cum ştiam că îi place şi îmi spunea că îl calmează de fiecare dată.

Mai târziu, în noapte, când eram deja intimi în pat i-am spus fericită că e posibil să fim trei.

A sărit ca ars. Cum putusem să fac aşa ceva? Cât de nenorocită sunt să gândesc atât de egoist? Dar mai ales cât de pervers am plănuit totul. Să-l prind în modul cel mai abject în capcană.

Enervarea îi creştea peste măsură şi oricât aş fi încercat să-i spun că nici măcar nu ştiu dacă e sigur, poate e vreo întârziere ceva, că nu m-am gândit altfel decât la noi doi, la familia promisă, la viitorul nostru împreună şi că este o surpriză şi pentru mine, tot nu a contat.

Un pumn greu mi-a căzut în nas orbindu-mă pe moment. Faptul că nu am văzut nimic, m-a făcut să mă clatin, dar nu mi-am pierdut echilibrul decât după ce palma lui mi-a lovit urechea, provocându-mi o durere surdă în timpan.

Genunchii, în cădere, mi s-au izbit puternic de ciment încât, din cauza loviturii, nu am mai simţit sângele cald prelingându-se pe picioare.

S-a liniştit abia după ce mi-a cărat câteva picioare în burtă, înjurându-mă de morţi şi de mamă şi promiţându-mi că de acum încolo ma va silui numai în fund, ca să nu-mi mai ardă de copii vreodată.

M-a lăsat să zac pe cimentul rece şi a plecat iar în oraş să bea cu prietenii fiindcă era extrem de dezamăgit şi supărat pe mine.

Nu mai ştiu cât am zăcut inertă, dar când m-am trezit, a trebuit să mai aştept minute bune până să mă pot ridica. Nu mai simţeam decât durerea fizică, căci sufletul îmi murise în acea noapte.

Mai mult m-am târât în baie unde, după ce am umplut cada cu apă caldă am zăcut oblojindu-mi rănile, şi fiecare acces de durere pe care îl aveam făcea să crească în mine o încrâncenare surdă.

Două zile nu l-am văzut. În cele două zile, deşi nu ieşisem din casă şi nu mâncasem decât nişte pâine veche şi bucată de brânză uitată în frigider, rănile, chiar dacă nu avuseseră timp să se vindece, se mai alinaseră un pic.

Abia în a treia zi l-am auzind chinuindu-se să bage cheia în broască. Toate luminile erau stinse şi legasem pe holul de intrare la jumatea lui, o curea subţire de piele de-a latul dintr-o parte în alta. Lăsasem doar o muzică suavă să cânte încetişor în dormitor. Nerăbdător să ajungă în pat, a traversat holul împiedicându-se cu picioarele în curea şi câzând în genunchi. A leşinat înainte să apuce să-şi dea seama ce se întâmplă. Vaza de sticlă, pe care i-am spart-o în cap, l-a pus la pământ într-o secundă.

Am aprins lumina şi m-am uitat la el calmă. Aveam, de acum, tot timpul din lume.

Eram oarecum mirată şi privindu-i cioburile care i se înfipseseră în cap; mi-am dat seama că nu e aşa puternic cum credeam ori de câte ori mă izbea cu capul de pereţi.

L-am târât în bucătărie, aveam mai mult loc acolo. Am vrut să îi scot hainele, dar mi-am dat seama că doar îmi consum forţele degeaba, aşa că i le-am tăiat cu foarfeca. A fost mai greu să-l sui pe masă, dar am reuşit până la urmă.

Apoi, cu o sfoară i-am legat mâinile la încheietură, apoi am continuat cu legătura la glezne şi m-am întors către gât. În jurul gâtului, sfoara am înnodat-o ca pe un laţ şi ultima bucată am strâns-o de piciorul mesei masive din lemn, exact de cel opus celui de care erau legate picioarele.

Chiar m-am amuzat în acel moment, de fapt făceam pe el un lanţ cinematic, ca la laboratorul de mecanică. Dacă mişca de mâini sau de picioare, automat se strângea laţul în jurul gâtului. Imobilizarea era făcută să-l ţină doar într-o poziţie.  Şi chiar dacă acum părea că stă comod, mai târziu amorţeala muşchilor avea să-i dea de furcă.

Într-un final, l-a trezit mirosul de la ceara încinsă de pe argaz.

A început să murmure înfundat. Niciodată nu-i plăcea mirosul ei, ura când mă epilam.

Am pufnit în râs şi am luat un ciorap, pe care îl ţinusem îmbibat în oţet şi alcool şi i l-am îndesat în gură. Mirosul puternic şi gustul l-au făcut să-i vină lacrimile în ochi şi a vrut să mişte de mâini, imediat strânsoarea de la gât a început să-l lase fără aer. O plăcere de nedescris m-a făcut să tremur într-un spasm scurt închipuindu-mi senzaţia pe care o avea în acel moment, dar mai ales momentul surpriză care i s-a citit pe faţă a fost sublim.

I-am spus că vreau să mă simt bine şi că să facă bine să stea cuminte, că nu vreau să păţească ceva brusc. Totul trebuie să vină încet, încet şi el trebuie să facă totul aşa cum spun eu.

Prima dată m-a privit cu ură şi ameninţător, ochii erau destul de grăitori, dar picăturile de ceară încinsă peste sfârcuri i-au smuls icnelile şi lacrimile dorite.

Vroiam să-i arăt ce înseamnă să îţi cureţi pielea de peri pentru persoana iubită. Fâşiile de ceară groasă pe care i le smulgeam de pe piept, dar mai ales de pe părţile genitale, îi aduceau transpiraţii abundente la tâmple şi respiraţia lui era atât de precipitată că semăna mai degrabă cu a unui porc dus la înjunghiere. Pielea toată era atât de roşie că părea chiar vineţie. În acel moment semăna chiar cu un porc.

I-am spus că nici mie nu-mi place mirosul de ceară epilatoare şi că trebuie să facem ceva în sensul acesta, să-i fie şi lui mai bine. M-a privit un pic mai liniştit. Mereu după ce termini de tras toate fâşiile de ceară şi ai suportat şi ultima smulgere, pielea simte un moment de respiro, parcă s-ar decongestiona pentru câteva secunde, şi vestea că voi face ceva bun pentru el în acest moment i-a imprimat pe chip o figură de câine adunat din ploaie.

Aveam deja într-o sticlă zeama de la trei lămâi pe care o amestecasem cu un pahar de apă în care dizolvasem aproape zece linguri de sare grunjoasă. I-am spus că e o tinctură făcută ca şi un balsam pentru răni. I-am adus aminte că mereu râdea de reţetele mele şi îmi zicea că am să ajung o cârnăţăreasă sau bucătăreasă la vreo cantină şi să mă las de facultate, că facultatea e pentru oameni deştepţi, nu pentru proaste ca mine.

Am luat un burete de vase şi cu partea abrazivă înmuiată în tinctura din lămâie şi sare, am început să-l ung peste pielea opărită de ceară.

Gemetele înfundate mă umpleau de extaz. Cât timp îl ştergeam aşa, îi povesteam cum m-am simţit la fiecare bătaie. Îi arătam pe corpul lui, locurile unde avusesem vânătăi, sau unde am avut chiar plăgi apărute din bătăi. Insistam cu buretele îmbibat, apăsând cu putere la el pe corp în locurile unde la mine suferinţa nu cunoscuse margini.

I-am privit câteva clipe partea dintre picioare proaspăt epilată, apoi i-am pus mâna pe scrot şi am început să-l mângâi încet. Mă uitam la pielea flască şi m-am gândit că aşa moale cum este acum, acele de gămălie cu capetele colorate în toate culorile or să intre uşor prin ea. După ce le-am înfipt pe toate ca într-o perniţă de cusut, am luat aparatul lui automat de fotografii la minut şi am scos câteva instantanee pe care le-am lipit pe pereţi în bucătărie şi apoi prin toată casa.

Mai rămăsese un pic de ceară, aşa că i-am smuls şi sprâncenele. Pe locul lor am turnat rivanol amestecat cu cerneală şi verdele rezultat pe locul acela l-a făcut să semene a clovn de circ. A trebuit să aştept câteva minute bune să mă opresc din râs.

Am slăbit sforile de la picioarele mesei şi ţinându-l cu putere de laţul de la gât, l-am obligat să se întoarcă invers, sprijinit de data asta cu coatele şi genunchii de masă şi cu fundul în sus. L-am fixat iar şi am luat de data asta un borcan de untură din cămară.

I-am adus aminte că-mi promisese ultima dată că mă va silui numai în fund şi că vroiam să experimentez pe el această plăcere.

M-a privit cerşind îndurare. Lacrimile îi curgeau şiroaie şi tremurul corpului din toate încheieturile mi-au adus aminte de lacrimile mele şi de tremurul corpului meu care se scutura cerşind milă ori de câte ori mă brutaliza fiind beat şi violent.

Am luat o mănuşă de cauciuc, dar nu din aia fină, medicinală. Am preferat una groasă, de menaj. Şi am început să-i îndes cât mai multă untură în fund. La un moment dat am fost chiar înciudată că nu am mai avut destulă ceară să-l fi epilat şi pe lângă rozetă.

Apoi, cu făcăleţul de mămăligă am început să-i zgândăr măruntaiele.

Ochii îi ieşiseră din orbite şi gura i se uscase de tot. Vena de la tâmplă se umflase teribil şi zvâcnea cu repeziciune dovedind un puls incredibil de alert. M-am oprit, nu vroiam să facă un accident cerebral, plus că orbitele ochilor înroşite de sânge îmi dovedeau că atinsesem nivelul dorit de durere. Nu i-am scos făcăleţul din fund. I l-am lăsat acolo înfipt pe jumătate. Am mai făcut un set de poze şi le-am lipit şi pe acelea pe pereţi, la fel ca primele.

Mi-am luat rucsacul din cămară în care îndesasem toate lucrurile mele personale şi am plecat lăsându-l în acea poziţie.

Abia într-un târziu, când eram la gară şi mai aveam cinci minute să urc în tren, i-am sunat cel mai bun prieten şi i-am spus că ar fi bine să treacă pe acasă.

 

Transmit această leapşă tuturor celor care cred că au destul talent literar dar şi imaginaţie să o poată duce la împlinire. Şi bineînţeles principalii  nominali provocaţi la leapşă sunt: Luka, Porkul de York, Diana Coman, Alas şi mai ales Mircea Popescu

 

 

Anunțuri

72 de gânduri despre „Din dragoste

  1. Pingback: Zgatiile … » Pe fuga …

  2. Buna dimineata…!
    Brrr… Tu, Mitza, treaba cu ceara mai fu cum mai fu, dar apoi mangaierele si tinctura cu lamaie arata ca dragalasa doamna s-a preocupat indeaproape de fragezirea carnii de pe iubitul proaspat belit…! Mai lipsea sa il umple ca pe un curcan de ziua nationala a Americii, dupa ce l-a largit marinimoasa cu facaletu’…
    A, chiar azi e ziua aia!
    Tare de tot, si se vede ca nu ai avut somn dupa provocarea de aseara!
    Hai te pup! Sa ai o saptamana usoara!

    • Bună dimineața Sf-ule. Dacă am fost artistă și am reușit să acționez tocmai acel neuron, ăla care ține minte suferința și am reușit să creionez bine imaginile cât să le ai pe retină, înseamnă că ai să-l vezi pe tipul ăla, epilat și cu făcălețul în dos toată ziua 😛

  3. Miţo eşti cretivă, sadică, rea, răzbunătoare şi lepşuitoare. Zi femeie şi pune-i semnul exclamării, că punctul nu-i ajunge. (făcăleţ, da?)!

  4. Pingback: Un blog de poveste » Blog Archive » Leapşa hororr | BunDeCitit.ro

    • Mulțumesc Lilee, pfoai ce m-am roșit brusc!
      Dar acuma dacă tot mi/ai dat un deget pot să-ți iau mâna toată și să-ți zic că blogul e plin de povești care ard de nerăbdare să fie citite? 🙂
      Și bine ai venit!

  5. Cu mare placere, chiar acum aruncam un ochi. Dar te previn, nu prea stiu cand sa ma opresc… :))
    Serios acum, chiar imi place cum scrii. Si… m-as baga in aceasta leapsa dar mi-e teama ca nu am acest talent literar. Nu ma ridic la asteptarile voastre nici macar pe sfert…

    • Pofta vine mâncând. Sincer, nici eu nu aș fi crezut despre mine că aș putea scrie ceva îngrozitor. Dar…
      Iar dacă nu știi să te oprești când intri într-un blog, mai ales în al meu, să știi că io nu am teamă. Spui tu dacă te rătăcești pe aici 😀

  6. Pingback: Demonii | GROTESQUE BLOG

  7. Pingback: Poveste horror |

  8. Am prins aceasta leapsa-n zbor de pe blogul lui Mircea Popescu, unde-am si interactionat prima data cu tine, Mitza draga, acum vreo doua, hai sa tot fie trei, zile.
    Am creat si eu la repezeala un blog, asa, sa fie, pentru a putea inscrie povestea asta in randul povestilor voastre horror.
    Apoi…acuma…nu-mi ramane decat sa astept dreapta voastra impresie si judecata limpede, fiindca asa m-ai „amenintat”:-) tu zilele trecute, ca-s aspri, dara pertinenti si intemeiati judecatorii de pe-aicea!
    Cu multumire,
    ioana.

    • Ioana nici nu știi ce plăcere mi-ai făcut. Faptul că se răspuunde la aceeastă leapșă dovedește nevoia de creație a multora din participanții de pe Fain, sau vizitatorii de aici ori de la Mircea. Ceea ce este onorant. Ca să num mai menționez că este și plăcut să vezi cum ne prindem toți într-o joacă a imaginației.
      Frumos!

  9. Pingback: Joaca de-a fericirea- varianta horror… « dordedoi

  10. Pingback: Capodopera tânărului scriitor in Cuvintele Dianei

  11. Noapte cat mai buna tuturor! V-as fi urat asta pe Polimedia, dar am ajuns pe minus, cumva, si nu mai pot zice nimicuta. Deocamdata!
    Mitza, tin sa iti multumesc sincer pentru felul tau deschis de a fi si mai ales pentru vivacitatea ta molipsitoare. Leapsa horror a fost un excelent exercitiu de vointa si imaginatie, o joaca din cele mai faine.

    • Mulțumesc frumos Sonia. Dar înainte de orice, aș vrea să știi că fără voi, joaca asta nu ar fi însemnat nimic. De una singură nu mă puteam juca. Eu vă mulțumesc vouă, tuturor celor care ați participat și ați dat o valoare reală acestui joc.

  12. Miţa= Modistă, isteaţă, ţâţoasă, amabila.
    Trăiţi-ar leapsa Miţo că am citit la grozăvenii până m-am pişat pe mine.
    Barman, hai cu mopul!

  13. Biutifăl, aplauze, aduci veselie si inspiratie pe masura.
    Femeile se simt razbunate si inspirate iar barbatii incep sa se intrebe ce se ascunde sub serenitatea si supusenia cu care femeile lor le impartasesc ideile sau le dau curs dorintelor (asta in cazul fericit dupa cum se vede, in care o fac) iar cei ca personajul ajung sa gandeasca de-a dreptul entuziast la vederea unei astfel de femei daca nu chiar preventiv 🙂
    (cred ca am uitat niste ghilimele)
    Idee de horror domestic si o invitatie la exprimare a propriilor daimoni.
    Acu depinde ce-i mai important: psiho”terapia” de grup; aprecierea –literara- a genului sado-mazo; reitingul; sau multumirea de sine pt. fecundarea cu idei plasate in creierele predispuse la germinarea unei lepse ceva mai practice 🙂
    Comenturile mi se par ca-n bancul ala cu doi nebuni, unul care se imagineaza atacat de un roi de muste si se scutura iar celalalt care rade de el (sau la el) spunandu-i “nu le da pe mine” dar le da mai departe.
    Poate nu-i decat reitingul )

    • Înainte de orice, mulţam de coment.
      Dacă te-a minunat horroru’ meu, apăi înseamnă că făcui treabă bună, dacă te-o instigat, apăi dragă musiule cu atât mai mult se vede treaba că n-am „tras” degeaba la jugul inspiraţiei şi exerciţiul meu prin care am provocat lumea ca să scrie un horror nu a fost în van.
      Cât priveşte reitingul, nu am blog înţesat de reclame şi nici nu vând pe bani ceea ce scriu. Faptul că am din ce trăi îmi permite să fiu generoasă şi să ofer celor care mă citesc din prinosul imaginaţiei mele. Cui place se serveşte, cui nu place, nu. Mdară totu’i gratis şi singurul lucru ce se poate cheltui pe aici, e timpul.
      Dar îmi place analiza făcută, că-i oarecum justă. Având în vedere că-mi scriu toate poveştile (sau aproape toate) la persoana I, era firesc să fac transferul fraternizării de la victimă la agresor. Şi cum bine a observat o bună prietenă: femeile mă vor iubi, iar bărbaţii vor simţi oareşcare umezeală în ceafă şi la tâmple tot timpul lecturii.
      Efect scontat.
      Cât priveşte ce-i ce au avut ceva de zis pe aici, toţi sunt respectaţi de mine, aşa cum numai o gazda amabilă şi cu bun simţ o poate face.

  14. Pingback: Scrânciobul « Cosmin Maricari

  15. Pingback: Sa ne imaginam … nimic … » Pe fuga …

  16. Leapsa horror?…suna interesant…daca am inspiratie, poate oi scrie si eu ceva, daca imi permiti. Sa nucrezi ca am uitat de povestea ta, dar n-am avut timp de citit prea mult si, pe de alta parte, am realizat ca nu e asa usor sa scrii ceva de genul asta, ca pur si simplu nu poti scrie la comanda. :))) Asa ca nu te-am mai batut la cap. Da poate mai apare ceva pana ma intorc din concediu.

    • Andreea, plăcerea va fi de partea mea să văd că răspunzi la o astfel de leapșă. Până acum au răspuns mult mai mulți decât au lăsat link aici, ceea ce este chiar onorant, cu atât mai mult cu cât toate poveștile înscrise în această leapșă au fost realmente bune.

  17. Pingback: Coincidențe « Cosmin Maricari

  18. Aceasta poveste de dragoste ranita mi-a adus aminte de un film memorabil: I spit on your grave. Il recomand tuturor razbunatorilor.vedeti ca-s doua variante, e si un remake. Autoarea a dat dovada de o fantezie debordanta si arata ca horrorul romanesc nu a murit. Toti stiam ca nu a murit, vedem zi de zi, voiam sa zic ca nu a murit in literatura. Mitza ar trebui sa isi ia o noua identitate, Regina Stefania.

  19. Na, ca m-am rusinat, trebuie sa fim mai discreti. Dar de fapt, ce-mi pasa! Urlu in gura mare, sa stie toata lumea, te iubesc, Mitzoooo!

  20. Pingback: Blogosfera organica ; blogosfera anorganica pe Trilema - Un blog de Mircea Popescu.

  21. Pingback: Cine se ascunde in spatele Fain Polimedia … » Pe fuga …

  22. Circula pe Net una dintre acele „esente de intelepciune” in care suntem invitati sa intuim iubirea de sub ura cuiva pentru noi. Pai dac-ar fi sa-i luam in serios pe raspandaci, multa si mare dragoste am banui sub ura femeii din povestea scrisa cu maiestrie de domnia ta.
    Iar daca as fi un domn, as avea mare grija sa ma adresez domniei tale cu multa diplomatie si respect, nutrite din frica sacra de a nu activa impotriva-mi o Zana Rea din inconstientul colectiv.

    • Eu cred că în fiecare dintre noi, femei sau bărbaţi, „doarme” un mic monstru, care monstru este capabil să se trezească dovedind forţe incredibile, atunci când este trezit din bătăile puternice în uşa orgoliului ce hrăneşte amorul propriu. Acum depinde şi cât de puternice sunt bătăile sau cât de mare este amorul propriu. Cred că, şi dacă nu acţionăm fizic ca eroina din poveste, toţi, într-un fel sau altul, găsim metode de răzbunare.

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s