Sila Drăgaicei

Prin arşiţa zilei, urmând şleaurile lăsate de roţile căruţelor, paşii calului mă purtau din sat în sat către Ploieşti. Graba îmi devenise străină iar teama de pustiu mai mică decât cea de oameni. O parte din vechiul om posac ce fusesem se întorsese în mine. Lipsit de zâmbetul liniştitor al dragostei, mă afundam în tăcere şi amintiri. Mă rodea blestemul vechi, vroiam să-i găsesc dezlegare, dar mai mult decât atât mocnea în mine o ură ciudată. Cugetul îmi era tulbure de nu mai ştiam pe cine am pică.

Încercasem să uit, să mă aşez în alt loc cu alt nume. Dar argintului viu din mine nu-i păsa că mă străduiam să trăiesc o altă viaţa. Neastâmpărul lui mă gonise iar de acasă.

Drumul se înfigea în câmpia ca în palmă, vălurită doar de apa morţilor, iar calul dădea semne de oboseală. Mă gândeam la supărarea mândră cu care femeia ce-mi dăruise un răgaz de pace nesperată primise vestea că o părăsesc. În jumătate de zi încărcase trăsura cu calabalâc şi înainte să ia drumul către mănăstirea Ciolanu, Marga îmi puse un sipet în braţe şi mă conduse pe poartă afară. Eu în şa, ea la geamul trăsurii, ne-am uitat cum bate o slugă obloanele casei în cuie, apoi am plecat fiecare în calea lui fără să ne spunem alta decât drum bun.

Mergeam năduşit cu capul în jos, cu gândurile departe, aşa că am tresărit când calul s-a oprit fornăind. De-a curmezişul drumului stătea plecată într-o rână, o căruţa cu coviltir. Ferită din drum era o a doua, de la care doi bărbaţi deshămau caii.

Am liniştit calul care ciulea urechile şi fără să văd vre-o pricină pentru teama lui, l-am îndemnat la mers. Când am ajuns mai aproape, am pipăit cufăraşul agăţat de şa.

Coviltirele erau pictate, bărbaţii mustăcioşi purtau pălării largi iar femeia care căra cu braţul boarfe din căruţa stricată avea fuste creţe viu colorate. Ceva îmi spunea că nu-i o şatră obişnuită de ţigani.

Pe deasupra căruţei se vedea cumpăna unei fântâni, aşa că am înclinat din cap şi am pornit să-mi adap murgul, cu gând să plec mai departe. Dar după o clipă calul meu, de obicei cuminte, era gata să mă deie jos din şa. La fântână, direct din ciutură, se adăpa o namilă de urs. Calul a nechezat, eu am scăpat o sudalmă, dar ursului nu-i pasă. Auzind gălăgie unul din mustăcioşi a luat fiara de lanţ şi a dus-o mai departe.

Am dat calului să bea, apoi am băut şi eu.

-Bag seamă că nu ţi-e nici frică, nici scârbă! Ai un foc boierule?!

În spatele meu ursarul îşi răsucea o ţigară.

-Nu-mi e de nici una, că şi omul e tot fiara. Ia d-aici chibrit. Îl poţi păstra dacă nu-mi mai zici boier că-s pribeag ca voi.

Hârtia de gazetă în care îşi împăturise mahorca ardea urât. Fumul îi intra pe gură şi îi ieşea ţiganului prin nasul cât un cartof crăpat. Când şi-a scos pălăria să se şteargă de năduşeală, am văzut că avea ochii tuburi şi faţa arsă de soare numai de la frunte în jos. Cred că şi dormea cu pălăria aia pe cap.

Am dat calul să pască şi m-am dus să vad ce meşteresc ţiganii la roata ruptă. Era de muncă la ea cam doua ceasuri. ţiganii erau trei cu toţii, tatăl, fiica şi ginerele. Codin era bătrânul cu ţigara, iar cel tânăr se numea Auraş. Cât ne-am scărpinat noi în cap cum să punem banda noua de fier sau să înnădim pe ce-a veche, am văzut că se apropie alţi călători. În îndemnuri şi zgomot de roţi, dinspre Mizil ridicând praful până sus, venea poştalionul cu patru jandarmi în lături.

Cum au ajuns au început să răcnească la ţigani să mute căruţa că-i puşcă. Am tresărit la ameninţare şi-am zis să le dea pace că este loc să treacă pe câmp. M-au ameninţat şi pe mine, apoi doi au descălecat să vadă ce-i cu căruţa. Băgaseră glonţ pe ţeavă şi răcneau. Până la urmă n-am avut încotro şi am pus umărul tustrei la căruţa de am dat-o o ţâră mai la o parte. Poştalionul şi-a continuat drumul lăsându-ne să înjurăm răutatea jandarmilor.

-Da’ ce aveţi fraţilor în căruţa asta de abia am clintit-o trei inşi? Câţi cai aţi omorât cu ea până aici?!

Fără vorbă Auraş a dat coviltirul la o parte şi am văzut o îngrămădeală de scaune şi roti.

Era o comédie din cele cu lanţuri pentru bâlci. Atunci mi-am adus aminte că se apropie ziua când tace cucul şi joacă soarele sus pe cer mai mult decât în celelalte ale anului. Şi în săptămâna de dinainte se ţine la Buzău târgul de Drăgaică. Se zice că ăsta e cel mai mare şi mai vechi târg din partea asta a ţării, de pe vremea împăraţilor.

-Jane de unde vii şi unde mergi tu?

-De la Slobozia vin şi la Ploieşti mă gândeam să merg, apoi o să văd eu…

– Dacă nu ai grabă şi vrei să câştigi bani buni fă un ocol! Stai la târg cu noi o săptămână ca să te întorci apoi?!

Am făcut tocmeala cu ei şi aşa am făcut eu calea întoarsă cu ursarii către Buzău fără să stiu bine de ce. Simţeam că am timp. Astăzi timpul se măsoară în aur, lumea freamătă cu ochii pe ceas, alergând oarbă către moarte. Însă atunci goana era preumblare, ceasurile bijuterii pentru fala boierilor iar oamenii se bucurau de drum la fel ca de locul unde îi ducea el. Timpul omului se scurgea între arat, semănat, seceriş şi cules, se măsura în zile de mers, în popasuri şi rareori în ceasuri.

După două zile de drum, am desfăcut lanţurile pe tăpşanul de la marginea oraşului cu trei zile înainte de spartul târgului. Treaba mea era să veghez calul care învârtea roata cu lanţuri şi să pun în scaune copii pe care-i speriase cocoana cu ţiganu’ când erau mici. Mai trebuia să dau apă la animale şi să mut pociumbul de care era legat lanţul ursului după umbra. Când mă uitam la bietul Mărinică, nu pricepeam de ce mi s-a părut fioros la fântână. Era atât de paşnic că uneori îi furau caii merele de sub bot. Jucatul lui după muzica tobei era treaba lui Codin. Viorica dădea cu ghiocul, cu cărţile şi cu făcăleţul în ceaun ca să ne pună în blide ceva cald seara. În restul zilei îmbucam pe fugă slănina cu ceapă cu un ochi la mâncare şi unul la muşteriu. Iar muşterii scoteau punga toţi veseli şi asudaţi. Erau ţărani cu chimire late, cu faţa roşie şi căciula dată pe spate, ţaţe cu broboada şi şorţul plin de zarzăre, copii murdari la gură de ciubuc, gogoşi şi alviţa. Cu mâna pe ei, dar cu ochii după fustele şi iile femeilor tinere, negustorii orăşeni, răsuceau ţigări şi scuturau pipe sorbind din cana cu bragă. Pe tarabe găseai de toate, de la cojoace la brice, de la prune loşnite la piepteni de prins cosiţele împletite după moda târgoveţelor. Şi ochi de om puteai să cumperi dacă aveai bani.

Peste toate astea era muzică, ţipetele copiilor din comédii, strigătele negustorilor şi chemările birtaşilor la răcoare, mâncare şi vin. Sfârâiau cârnaţii de Pleşcoi şi se ciocneau ţoiurile cu ţuică de Dumitreşti. Vocile se amestecau într-un fel de vuiet cum numai mulţimile pot face.

Deodată, în hărmălaia asta am auzit cu o ureche pe Aurel strigând:

-Parinţele, pleacă de acolo că te rupe ursul.

-Păi s-a dus calul spre el, mă ţigane, ho că nu ţi-l fur. Al tău e murgul? Frumos animal…

Am întors capul să văd cine îmi laudă gonaciul şi am rămas cu gâtul ţeapăn. Cu mâna pe crupa calului stătea popa Banu, fostul meu socru. Omul care mă împuşcase, diavolul în sutană care mă îngropase de viu, popa dracului era în faţa mea. Toată dorinţa mea de a uita de unde vin şi cine am fost s-a făcut scrum. M-a pălit dorinţa vie de a-l ucide pe loc. Şi după aia? Atât de puţin să sufere, cât să-i bag cuţitul în inimă?! Cu toata lumea aia în jur?

-Nu-i de vânzare părinte, zicea Aurică în timpul asta.

Am pornit către ei cuprins de ură fără să fiu atent la fierătania care se învârtea singură. Scaunul tiribombei l-am ferit dar lanţul m-a plesnit peste ochi. M-am ridicat de jos cu faţa plină de sânge şi am ajuns la căruţe. Popa dispăruse în mulţime.

-Aurică, unde s-a dus? Du-te după el. Zi-i că vinzi calul! Stai mă, zi-i că-l dai, dar îl aduci tu deseară că acum ai treabă cu el. Află unde stă Aurică şi banii de pe cal sunt ai tăi!

Dacă înainte pornise agale, auzind de bani ţiganul a început a zbura, nu alta!

Cu apa ce mi-am spălat faţa s-a stins şi focul grabnic de a ucide. În locul lui mi s-a aşternut în suflet o hotărâre de gheaţă. Ţurţurii din cei mai ascuţiţi îl pironeau pe popa în mintea mea în aşteptarea veştilor de la ursar. Când s-a întors, după faţă mi-am dat seama că l-a găsit. Gâfâia, vorbea întretăiat dar a reuşit de mi-a zis că popa îl aşteaptă pe seară la hanul Crâşmăriţa din Buzău.

Am scos din cufăr câţi bani i-a zis popa că îi dă pe cal şi după ce i-am pus în mână i-am zis că mă duc eu să duc calul popii. S-a uitat la mine pe sub sprâncene, dar n-a suflat o vorbă.

Pe înserat treceam apa Buzăului către han. Am întrebat de popa şi mi s-a spus că nu e în han dar că pot să întreb de el pe fi’su. Doamne ţine-mi firea! De unde fiu? Că popa doar o fată a avut şi pe aia am petrecut-o la groapă împreună. De îi era dat preotesei, făcea copii când era tânără. Cu gândurile astea în cap am aşteptat să cheme sluga pe băiatul popii.

Hanul era un pătrat mare şi între laturile sale cu camerele aşezate pe un cât sub care erau grajdurile şi pivniţele se afla o curte largă cu mese din lemn. M-am aşezat la una din ele cu ochii pe ziduri.

-Te cunosc, tu eşti cel de l-a lovit scaunul de la tiribombă azi în Drăgaică.

În faţa mea stătea un tânăr firav cu voce subţire, cam la douăzeci de ani.

Mi-am spus repede povestea cu calul şi el a început să ceară iertare pentru părintele că e plecat că banii sunt la el. L-am pus să şadă pe băncuţa acoperită cu blană de miel şi am chemat crâşmăriţa să ne de dea de băut. Femeia zdravănă şi rumenă în obraji ca mărul avea ţâţele cât carafele pe care le căra. Când se apleca să le pună pe masă vedeam muşterii cum holbează ochii la ele. Poposite la masă noastră mie mi s-au înfipt în piept iar băiatului mai să-i scoată ochii cu ele.

După al doilea rând deja aflasem că-i nepot de soră de al popii, luat şi crescut de suflet după moartea preotesei. L-am întrebat:

-Îţi plac fetele Vasilică? Ai văzut vreodată una goală cum a făcut-o mă-sa? Nu, dar ia zi, vrei să vezi?

Ei cum nu vroia! Şi eu aveam să-i arăt. Era doar noaptea Drăgaicei, noaptea în care fetele care vor să se mărite îşi toarnă douăzeci şi cinci de picături de ceară în oala cu apă să-şi citească buchea cu care începe numele ursitului. Noaptea minunată în care Sânzienele plutesc pe deasupra pământului dând ierburilor de leac putere, florilor miros şi sănătate celor bolnavi. Am aruncat un ban hangiţei şi am mai cerut un ulcior pentru drum. I-am zis că ne întoarcem să mai bem. L-am urcat pe feciorul popii în spatele meu pe murg şi am apucat-o pe firul apei în sus.

Pe acolo unde colinele coboară până aproape de apă am văzut luminiţe. Flăcăii făceau focuri mai în deal şi învârteau făcliile precum limbile ceasornicului. Luminiţele mai mici licăreau la vale pe tăpşan, legănate de mâinile femeilor care culegeau ierburi tămăduitoare şi sânziene. Am urcat de pe prund pe sub malul de lut scobit de oameni pentru chirpici, apoi după câteva sforţări ale calului am ajuns în loc deschis acoperit cu verdeaţă. Jos se vedea argintiu Buzăul sclipind în lumina stelelor. În spatele nostru fetele cântau şi împleteau cununi din sânziene la lumina focului. Alăturea băieţii spuneau snoave şi săreau peste foc. Toţi purtau pe cap cununi făcute mai devreme, cele noi împletite erau pentru cei bătrâni.

I-am făcut semn lui Vasilică cu capul. Perechi perechi, băieţi şi fete scoborau către apă, desculţi şi doar în cămeşoaie. Băiatul s-a ridicat şi a pornit furiş după ei cu ochii după fete. Ştiind că o să steie acolo destul de mult ca să se holbeze la ele cum tăvălesc roua din iarbă şi se scălda în râu, m-am apropiat de focul băieţilor rămaşi. Am luat ulciorul agăţat de coburi şi le-am făcut flăcăilor cinste cu vin. Şi când mi-am căpătat prietenia lor le-am dat bani la fiecare numai să mă ajute cu o treabă. Erau cu chef de dinainte să-i cinstesc eu. Vinul şi banii doar au pus paie pe foc.

Când a venit Vasilică l-au înhăţat că pe oaie şi l-au despuiat de haine. Patru îl ţineau de mâini şi de picioare, unul de cap, iar altul i-a turnat vin pe gât cu de-a sila.. Fetele au chirăit şi s-au dat mai deoparte să şuşotească între ele. După ce l-au îmbătat bine băieţii, câteva din fete mai glumeţe au venit şi l-au gătit în haine femeieşti, l-au boit pe faţă cu praf galben de la flori, i-au frecat buzele cu piatră şi i-au înnegrit sprâncenele şi ochii cu tăciune frecat în lapte de păpădie. Când i-au dat drumul abia se ţinea pe picioare. L-au apucat de mâini şi tot într-o horă au pornit înapoi către sat strigând: -Uite Curva bă! Să vină Drăgaică!

La marginea satului l-au lăsat pe Vasilică în mijlocul uliţei beat curcă şi s-au împrăştiat pe la casele lor să arunce cununile de sânziene în ograda vitelor. Câteva babe cu poalele pline de buruieni şi-au făcut cruce văzând arătarea de femeie boită rău pe chip care se pişa din picioare în mijlocul drumului. L-am luat de acolo şi l-am pus pe cal.

La Han am făcut iară cu ochiul crâşmăriţei care mi-a deschis uşa cămării popii fără să mai întrebe cum şi ce. Vasilică era pe umerii mei precum snopul de grâu. Femeia râdea. De sub fusta suflecată, flăcăului i se vedeau fuduliile şi noada. Mi-am făcut treaba repede prin cămară şi m-am pus pe aşteptat trăgând ţigară după ţigară.

Când a intrat Popa spre dimineaţa pe uşă, i-am pălit un dos de palmă peste ochi de i s-a pus barba în creştet. Cu încă un pumn în piept i-am tăiat răsuflarea. A căzut în genunchi horcăind cu mâinile la inimă. Se uita îngrozit la chipul meu, la plapuma pusă în geam, la blănurile şi cergile puse pe uşa.

-Mă recunoşti părinţele? Io sunt, iubitul tău ginere, am venit să-mi iau o nouă nevastă că de prima m-ai despărţit!

-Cum… cine, cine eşti?! Nu poţi fi tu! Ai murit acum mulţi ani.

-Ba da Scârbenia ta, io sunt ăla de l-ai îngropat în cimitirul părăsit şi n-am avut odihnă de la ce mi-ai menit tu cu crucea bătută invers. De ce nu m-ai îngropat lângă fie-ta cum ştiai că ne este sortit? Acum am nevoie de o nouă muiere din neamul tău şi uite ce-am găsit!

Am înclinat capul către pat unde Vasilică zăcea cu bucile goale în ţoale de femeie, cu mâinile legate la spate şi la picioare cu frână de lemn ca la caii lăsaţi împiedicaţi pe câmp. Popa a încercat să se ducă către el.

-Vasilică, copilu’ meu!

-Poţi să strigi, să zbieri că nimeni nu te aude. Nu-i nimeni în odăile din stânga şi din dreapta pe latura asta, jos e grajdul şi sus podul. Acum sunteţi amândoi ai mei.

Fără să mai stau la vorbe m-am dus către pat şi i-am tras o palmă peste jumatea de cur dezvelită. -Scoală Vasilico, c-a venit tac’tu să te vadă!

S-a răsucit buimac şi a căutat să vadă ce se petrece prin ceaţa băuturii. În timpul ăsta eu dădeam nădragii şi cămeşa jos de pe mine. Am păstrat cizmele în picioare şi am luat cuţitul de la carâmb într-o mână şi un ulcior cu vin în alta.

-Popo, pune de bea… tot să-l bei, că dacă nu îi iau gâtul. Bea, am zis. Să nu te opreşti până nu goleşti ulciorul că îl omor!

Imediat ce am văzut că ia ulciorul, i-am apucat feciorul de gât şi l-am îngenuncheat în faţa mea.

-Ia de suge, dar să nu te pună dracul să mă atingi cu dinţii că te las fără ei. Dar înainte de asta îi tai beregata lu’ tac’tu, pricepi curvo? Acu ia de suge! Hai că eşti fată cuminte, o sânziană, o minunată….

Ce faci măi popo, caterisite-ar dracu să am eu timp să te chinui… îmi verşi vinul mă?! Ia să vărs şi io un strop din vinul tău, cristoşii şi dumnezeii tăi de risipitor.

Şi îndepărtând pe fi’sul cu o mână de mădularul ce-l lingea a scârbă, i-am dat o împunsătura în umăr cât să-i curgă o mărgea de sânge.

-Gura, să nu aud nici vântu’! Tu treci înapoi de suge şi tu bea, beaţi-ai maţele cu mă-ta care te-a făcut. Aţi priceput că trebuie să va supuneţi sau să muriţi?! Gura! Să n-aud vorbă, că vă omor! Bea mă; suge fă n-auzi, sugeee! Trage din ea mai cu vlagă. Ce-i părinte, te îneci, ha? N-are loc o cană de vin în butoiul ăla plin de căcat ce-l ţii sub sutană? Bea sau ţi-l sparg cu furca să fac loc la vin. Aşa muiere… zi că-i bună sula strigoiului. Dă din cap, nu din plisc că ţi-l rup. Zi bă că îţi place vinul, dă din cap. Aşa! Încet, să nu verşi. Şi tu mă, e buna sula?! Nu muşca, altfel iţi scot ochiu’!

Am dus vârful cuţitului lângă pleoapa stângă închisă de frică a flăcăului. Am văzut că popa lasă ulciorul de la gură, căutând cu ochii ceva să mă doboare. L-am tras de lângă mine pe fi’su şi am băgat cu sete călcâiul între picioarele lui tac’su. Am prins ulciorul care cădea şi am privit cu scârbă la nenorocitul în sutană de pe podea. Stăteam deasupra lui şi deodată mi-a venit să-mi slobod udul.

-A fost vinul prea tare pentru tine, ia să-l îndoim cu apă.

Stropii i-au căzut întâi pe haine, apoi pe barbă. Popa a prins a se zvârcoli de parcă pişatul avea puterea să-l ardă.

-Cască gura! Căscă gura, am zis dându-i un picior în coaste.

Pentru că-l vedeam cum scuipă, am luat ulciorul şi am terminat treaba în el. Pe urmă am legat popa cu picioarele de capul patului şi cu o funie mai lunguţă l-am aninat de grindă.

-Na, acum bea spirt. Dacă nu bei tot, îi tai boaşele lu’ fitu şi ţi le bag în cur să le ţii calde. Înapoi la supt Vasilică, haida că dacă mi se culcă, vă duceţi şi voi la somn, dar la cel veşnic.

Odată ce m-am lămurit că popa are treabă cu icnitul în ulciorul cu pişat şi vin, m-am uitat cu plăcere cum mi-o sugea fi’su. Tare îmi părea că se pricepe la trebuşoara asta şi deloc nu-i face rău. Aşa că am început a-i da palme peste ochi. Apoi şi peste gură ca să o deschidă mai largă şi mi-am îndesat nodurosul în ea din ce în ce mai adânc. Începusem să hohotesc. Gluma se îngroşase taman la Vasilică în gât. Dar el nu putea râde. Lui îi ieşeau ochii din cap, îi curgeau mucii pe care îi înghiţea în clipa în care mă trăgeam puţin îndărăt. Pe la colturile gurii îi curgea un scuipat gros . A început a lăcrima şi a se zbate. L-am prins cu o mănă de ceafă şi i-am pus vârful cuţitului în spatele urechii. Când se zbătea fără aer şi vroia să se tragă îndărăt, se înţepa în cuţit. Tac’su a început să bolborosească să nu-l mai chinui, mai bine să-l omor pe el şi să termin.

-Vrei să termin? Cum termini tu vinul, cum termină şi el cu suptul, iţi jur. Bea repede şi termină cu vorba, că uite cum s-a înroşit!

L-am auzit încuviinţând în şoaptă căci fi’su era cu ochii cât cepele şi cu urechea ferfeniţă. Trăgea aer cu sete plângând cu obidă. I-am răsucit mâinile şi l-am trântit în pat. L-am dezlegat pe popa şi l-am legat la loc de data asta cu faţa spre pat. Au început a plânge amândoi cu speranţă în glas, crezând că o să le dau drumul. Numai că eu, odată mi-am scuipat în palme şi i-am stins fitilul de la un opaiţ între ochii popii. Seul se prelingea pe fata lui şi se îngroşa uşor. I l-am întins pe faţă, apoi cu mâna plină de bale şi seu am început ai borteli cu degetele curul lui Vasilică fost ficior. Ghicind ce i se pregăteşte lui fi’su, popa a prins glas din nou, deşi se clătina de la băutura înghiţită. Abia putea vorbi că funia de la gât a şi început să se strângă.

-Ai jurat că îl laşi în pace după ce termin vinul. Ţi-am băut şi pişatul şi uite, mă las pe vine şi mor, numai lasă-l în pace strigoi nenorocit. Ai jurat!

-Am jurat că tu termini cu băutul şi el cu suptul, atât! Acuma să vedem dacă datul cu seu şi bale de porc pe la găuri se trage din spiţa şi se moşteneşte la tot neamul tău.

Şi fără să mai aştept alta, m-am înfipt în curul lui fi’su precum maiul în urdă. Popa, gata să leşine, şi-a văzut pruncul căscând gura că peştele la aer cu faţa roşie şi udă de lacrimi. Din gâtlej a putut să-i iasă numai un horcăit lung.

-Nu mişca mă, că moare tac’tu spânzurat. Zi-i că iţi place că ţi-e bine. Zi mă, că-l vezi doară cum atârnă ca izmana pe funie!

A prins a bâlbâi şi a zice ce i-am spus. Popa s-a ridicat o ţâră pe vârfuri cu nădejde că se mai slăbeşte latul, dar uitasem să-i pun săpun. N-aveam timp de astea că Vasilică încerca să-mi fugă din proţap gemând şi să se apropie cât putea de cel agăţat în funie. L-am înhăţat cu o mână de gâtlej şi am dat în el cum dă gospodina cu maiul în rufă la spălat. Dădeam cu toată puterea ca să-l fac să sufere. Fiecare izbitură în noada lui îmi era că un pumn dat în cosciug. Şi el gemea şi bolborosea rugăminţi amestecate cu blesteme în timp ce tac’su se clătina, întunecându-se din ce în ce la culoare. Venele de la gât i se umflau, iar cele de pe tâmple se mişcau de ziceai că ies din piele. Pe fi’su îl auzeam scrâşnind din dinţi. Se mişca prea tare aşa că i-am prins mâinile legate la spate şi am început să ridic de el încet în sus. La fiecare încercare de a se îndepărta de dalta care-i crăpa lacătul curului, mai ridicam o ţâră mâinile în sus. Şi am simţit că răzbunarea este dulce şi mai bună aşa sleită, decât dată în clocot odată. Numai că nu mă săturam de ea. Eram gata să-mi slobozesc sămânţa şi nu vroiam, nu vroiam să se termine totul aşa repede.

Am scrâşnit din măsele şi cu ochii închişi am văzut stelele. Sub ele, femeia cu mantie făcută din aripi a întins degetul arătându-mi să mă întorc. Trezit din visul scurt de o clipită l-am văzut pe popa atârnat în ştreang cu genunchii îndoiţi, încercând să se ridice, sufocat şi năuc de durere şi băutură. M-am smucit din curul sfârtecat şi am tăiat funia popii apoi m-am întors în pat. El căzuse într-o rână, iar tatăl s-a târât pe podea lângă pata de la picioarele mele, cerându-mi să-l omor. În loc să-i fac pe plac, l-am răsucit să vază ce garoafă îi înflorise între buci lui fi’su, apoi m-am înfipt în dosul flăcăului mai cu ură. Proptind un cot în şale, l-am îndoit de spate ca pe-o doagă.

Deodată, de atâta durere, a început să se pişe în zvâcnete, după cum îi plimbam eu mai aprig plugul prin brazda bucilor. L-am răsucit către popa. La fiecare zvâcnitura îl uda pe tac’su care doar stătea prostit şi clipea. Am urlat la el: cască gura, cască gura, iar el să supus înfrânt. Simţind că sunt gata să-mi dau drumul, am ţâşnit peste trupul care se zvârcolea picurând prin toate găurile şi mi-am descărcat sămânţa în gura popii

-Ia părintele slobozi; poate îi rămâne borţos! Şi să-mi faci o fată, că târfa asta de fi’tu nu-i bun de mârlit şi mai e şi slut pe deasupra.

Am vărsat peste mine un ulcior de apă, m-am şters cu ce cârpe am găsit mai curate prin cămară şi m-am îmbrăcat. Înainte să le tai funiile m-am uitat încă o dată la ei cu gustul răzbunării în vârful limbii pişcând ca ăl măi bun mied.

Popa era ud de vin, pişat şi sloboz, iar fi-su băltea în propria udeală ca o beşică înţepată umplând aşternuturile de scuipaţi, sânge, şi rahat muiat în seu.

Amândoi suflau încet fără curaj de a se uita la chipul meu. Le-am zis să nu mişte decât abia când s-o face amiază, altminteri mă întorc şi o iau de la capăt, dară mai rău.

Am încuiat uşa şi am aruncat cheile în răsadurile cu flori.

Crâşmăriţa căzuse cu capul pe masă, dar imediat a prins a vorbi când m-a văzut că o iau către cal.

-Ce-i conaşule cu graba asta, ori nu-ţi mai fac cu ochii ţâţele mele?!

-Ba frumoase şi de dorit sunt ele, dar nu mai devreme de a veni aici am fost la mândra şi m-am răcorit. Ia de colea să-ţi iei basma roşie, că tare te prinde culoarea asta şi dă cu cununa de sânziene în grajd că vin eu altă dată să te întreb ce ţi-a ursit!

I-am dat o cunună rotundă, am ciupit-o de obraz şi i-am slobozit încă un ban între ţâţele dodoleţe, suflându-i la ureche că părintele a poruncit să-i pună o cârpă în geam fiindcă vrea să doarmă până târziu.

M-am pierdut în noapte cât am trecut gârla. Alai felinare şi lumânările de la geamurile Buzăului mi-au luminat drumul până înapoi în târg la Drăgaică. M-am strecurat printre acareturi şi tarabe spre locul unde plătisem să ţinem catrafusele. De lângă ursul îndobitocit s-a desprins umbra unui om.

-Miroşi a iarbă, a moarte şi-a cordeală. Jane, ce-ai făcut?

-Vezi de treabă Codine, ti-am dat banul, nu mai e nimic de vorbit. N-am omorât pe nimeni.

-Ascultă de mine, că ţiganul ştie unde se uită potera când eşti bănuit. Lasă-mă să te văz, hai lângă felinar. Ai face bine să te dezbraci şi să zvârli tot ce-i cu sânge pe foc. Cămeşa dă-o să ţi-o spăl că e verde de iarba, dar iţarii… dă-i şi pe ăia pe foc.

Cu nădragi curaţi şi fără cămeşă am urcat în căruţă şi m-am întins lângă Codin, care s-a întors pe o parte respirând greu. Duhnea a fasole sleită cu usturoi şi ţuică. Putin îmi păsa de asta, aşa că m-am întors cu spatele şi am căzut într-un somn greu uitând pentru prima dată de visele îngreunate de amintirea nopţii în care fusesem îngropat de viu.

Anunțuri

26 de gânduri despre „Sila Drăgaicei

  1. Pingback: polimedia.us/fain/

  2. E ca un descantec neintrerupt povestea ta, Radule…
    Dincolo de cumplita si dorita razbunare a personajului, se simte o amara neodihna a spiritului. Ciudat, il inteleg, mai ales ca trairile sunt atat de bine proiectate incat citind, am pierdut contactul cu realitatea.
    Talentul tau e fara tagada, ma inclin cu toata consideratia.

  3. Sonia tati, povestea asta incepe să pută a baladă incultă. Dar dacă place la cetitori, o tăvălim prin ceva să dea bine la ochiu şi să pară ocultă. Numai cultă să nu ceri, ca mai am numa’ oleacă pe fund.

  4. Pai, sa o tavalesti cum iti vine mai bine tie! 🙂
    De cerut nu cer mai mult, mai ales ca spui ca e penurie de cult… Mie imi placu, stiu ca suna ciudat, dar stiu sa citesc dincolo de poveste, filtrele prin care cern slovele citite, sunt vechi si bine ascutite in lectura.
    Asta cu ” Sonia, tati” m-a facut sa zambesc. Numai copila nu-s, dar daca ne luam dupa buche, vorba Mitzei, mi-s copila, rau de tot…

  5. Sonia
    mamiţo, de tăvalit m-oi tăvali, dar cine oare m-o mai citi. Iar despre vârstă bădia Creangă spunea că vrabia tot pui îi.

  6. Nocturne,
    recunoaşte că este o răzbunare mai practică. Dacă nu-ţi iese din prima, o repeţi! Cu obectu’ răzbunarii viu, evident. 😀

    • Radule, Radule, io presimţăsc aşea că un întreg sobor de preoţi or să-ţi facă o slujbă de excomunicare, şi or să te blagoslovească cu tot felul de mirodenii gen tămâie şi smirnă, başca or să-şi agaţe niscaiva funii de usturoi de grindă şi clopotniţă. 😀

  7. Miţili, Miţili, aşa presimţire numai biciclistelor cu broboadă si colivă în coş bine poate să le şadă. Nu te da la mine cu tămâia, ca mi-o pun în cafea la cât sunt de bisericos.

  8. Geez, „episodul” ăsta a fost cel mai crunt de până acum. În modul bun. De fapt nu bun, ci diabolic. Mă rog, înţelegeţi voi.
    Felicitations & toate alea. Radu rulz.

    P.S. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ai ieşi puţin din lumea asta rurală. Că eu unu-s animal urban, am un şoc de acomodare de fiecare dată când încep să te citesc.:)

  9. Ego,
    Multumesc pentru aprecieri; contează foarte mult, mai ales că abia am căzut de cateva minute din scrânciobul tău şi încă sunt năuc.
    în curând o să ai ocazia să ma vezi împrăştiat în jungla urbană, poate aici poate pe Mucegai…noi să fim sănatoxici!

  10. Genial scris pasajul referitor la masuratoarea timpului

    „Simţeam că am timp. Astăzi timpul se măsoară în aur, lumea freamătă cu ochii pe ceas, alergând oarbă către moarte. Însă atunci goana era preumblare, ceasurile bijuterii pentru fala boierilor iar oamenii se bucurau de drum la fel ca de locul unde îi ducea el. Timpul omului se scurgea între arat, semănat, seceriş şi cules, se măsura în zile de mers, în popasuri şi rareori în ceasuri.”

  11. adevaru e ca de curand prietena ma inselat cu un …bun prieten…acuma io ce sa mai zic?mai ales ca invinuitul este fiu de preot(fara gluma)…..sa facem o razbunare ca la carte?…..

  12. Lka D,
    nu esti de acord cu mine ca risipim zilele ca si cum nu ne-ar apartine? Nu esti de acord ca suntem obsedati de scop in timp ce calea catre atingerea lui o preferam a fi asteptare sau somn mai degraba decat preumblare?!

  13. Musiu Radu, eu tac mâlc în șoseta-mi și aștept finalul. Am înlocuit un volum pe care mă apucasem să-l rod, cu ce scrii matale. În ritmul ăsta o să-și piardă Cărturești un client, zău. La episonul ăsta mi-am tras șoseta pe cap și mai citeam câte un pasaj.

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s