Vindicative

Soneria de la intrare se auzi strident în noapte. Sunetul ei prelung reuşi s-o smulgă pe Isobel din somnul dulce în care se afundase sfârşită de oboseală. Îşi trase la repezeală halatul direct pe corpul gol cu pielea înmuiată uşor de transpiraţie, apoi coborî scările către parterul casei aproape împiedicându-se în papuceii cu tocuri înalte şi pampoane roşii din dantelă( un cadou venit din dragoste la care ţinea în mod deosebit).
Soneria insista repetându-se în semnale prelungi şi sâcâitoare. „Pfff! Iar am o urgenţă, tocmai acum!”. În fond nemulţumirea ei se datora altui motiv, altfel era obişnuită cu apelurile de urgenţă. De patru ani de când reuşise să prindă un post de rezident la spitalul municipal se obişnuise cu ritmul acesta.
Deschise uşa şi pe moment rămase surprinsă, căci în locul vreunui pacient disperat sau al vreunui şofer de ambulanţă stătea Victor.
Abia după ce acesta intră în casă, Isobel realiză că lacrimile de pe obrazul lui răvăşit nu erau urmele ploii torenţiale de afară.
– Isobel, sunt disperat, îmi vine să mă sinucid!
– Doamne Dumnezeule, Victor. Ai înnebunit?! Ce s-a întâmplat cu tine? Ia loc un pic, te rog, şi încearcă să te linişteşti. Pe urmă îmi explici ce ţi s-a întâmplat.
Isobel trase precipitată de Victor către bucătărie şi mai mult îl împinse în scaun să se aşeze decât să-l invite , apoi începu să caute febrilă printr-un sertar anume după un calmant ceva, orice să-l liniştească pe acesta. După ce găsi pilula pe care o căuta, umplu repede un pahar înalt cu apa de la robinet şi îl intinse lui Victor să-l bea într-un gest ce părea să-i poruncească. Acesta însă îi dădu scurt peste mână  şi începu, neatent, să-şi profereze bâlbâit ameninţările:
– Mă sinucid Isobel, înţelegi? Nu mai suport, pur şi simplu nu mai rezist.
– Omule, doar nu ai de gând să te sinucizi la mine în casă. Sper că nu de asta ai venit. Mai bine lasă naiba prostiile şi spune-mi ce te doare, hai, spune-mi unde arde aşa de tare.
– Sunt distrus draga mea, Clara mă înşeală.
– Nevastă-ta? Eşti sigur de ce anume spui?
– Da. Uită-te la mine în ce hal am ajuns, uită-te în ce hal m-a adus nenorocita.
– Păi şi cum naiba s-a întâmplat asta, că eraţi ca doi porumbei. Şi cu cine te înşeală?
– Habar nu am cu cine. Dar sunt sigur că mă înşeală.
Isobel începu să-şi piardă răbdarea deşi răspunsul lui nu o mişca deloc, poate şi faptul că fusese trezită în toiul nopţii doar ca să asiste la lamentările amoroase ale lui Victor o făcu să simtă o iritare anume.
– Hai dragule, poate că eşti sub influenţa vreunui stress anume. Nu poţi spune despre cineva că te înşeală atât timp cât nu ai nici o dovadă, chiar dacă sunt simple bănuieli. Ce naiba, că doar eşti avocat de profesie.
– Nu, nu. Nu sunt tâmpit. Îţi spun sigur că mă înşeală. Sunt tot felul de semne.
– Semne? Vorbeşti ca o babă. Fii mai coerent omule, dacă nu, lasă-mă naiba să dorm. Este ceasul două în noapte şi eu mâine am o zi plină la spital, pentru numele lui Dumnezeu.
– Ascultă-mă Isobel, femeia aia mă înşeală sigur. O simt, o văd, o miros. Plus de asta nu cred că e doar o aventură, este realmente îndrăgostită şi asta mă termină mai mult decât dacă m-ar înşela ca o curvă ordinară. Aş ierta-o dacă ar fi numai atât. Aş trece cu vederea chit că aş părea că sunt un dobitoc, oricum nu aş fi nici primul nici ultimul bărbat încornorat de pe planeta asta.
Isobel începu să-şi legene nervos unul din picioare, şi aşa cum stătea acum pe scaunul înalt de la bucătărie, picior peste picior, halatul strâns în jurul corpului ei doar cu un cordon se desfăcu dezvelindu-i picioarele lungi şi frumoase, dar Victor nu observă asta cu toate că mereu glumea cu ea pe seama picioarelor ei.
– Ascultă-mă Isobel, reluă Victor fără să-i pese de disconfortul vădit creat gazdei lui, ochii ei o dau de gol în totul. Plus de asta, de la o vreme a început să meargă foarte des la coafor, şi-a schimbat toată garderoba, mai nou a început să se epileze complet, peste tot adică, înţelegi? . Pentru mine nu a făcut efortul ăsta niciodată. Mereu îmi spunea că pielea ei este prea sensibilă să suporte ceara fierbinte şi că abia suportă şi lama. Mereu îşi justifică absenţele prelungite de acasă prin gărzile suplimentare de la spital. Nici acum nu e acasă. Cică e la spital, de 36 de ore e la spital.
– Victor, linişteşte-te. Cred că exagerezi. Hai că devine chiar amuzant. Uită-te un pic la tine şi încearcă să realizezi ridicolul situaţiei. Ai venit în toiul nopţii să te plângi, fără nici o dovadă clară de infidelitatea nevesti-tii. Şi cui? Mie, fosta ta nevastă.
Vocea Isobelei, fără a se ridica în tonuri ascuţite era calmă, dar tăioasă, iar cuvintele păreau bulgări grei ce se izbeau în cădere de pardoseală, rupându-se în bucăţi dar fără să facă zgomot.
– Draga mea, am crezut că am depăşit amândoi momentul acela şi am rămas prieteni. Ai spus că nu-mi porţi pică.
– Victor, am spus că te iert, nu şi că uit. Eşti chiar ridicol acum. Ce dracu era să uit? Că m-ai înşelat cu o colegă de spital din cauza căreia am divorţat? Nu mă face să te bănui de stupizenie acută. Lasă dracu prostiile şi mergi acasă. Şi nu mai îmi veni cu crize din astea că nu te prind.
– Ştii bine că diferendele noastre erau mai adânci, dar nu asta am venit să-ţi spun. Am crezut că am rămas confidenţi în pofida a tot ce s-a întâmplat între noi.
– Suntem confidenţi în continuare Victor.
– Ajută-mă Isobel, te rog. Ştiu că mai am un loc, acolo în inima ta, oricât de mic.
Cu degetul arătător, Victor împuse uşor sânul moale al femeii prin halatul de mătase ca şi când ar fi vrut să o convingă de existenţa acelui presupus loc din inima ei.
Rugămintea astfel venită, în asemenea momente, îi picură Isobelei miere în suflet.
– Ce naiba vrei să fac eu? Să merg la nevastă-ta să-i zic: Auzi cucoană? Ia te rog, ai grijă cum te porţi şi nu încerca să-ţi înşeli bărbatul.
– Isobel, nu râde. Nu râde şi nu profita de sufletul meu la pământ, chiar dacă simţi că ai toate motivele.
– Bine, uite nu mai râd. Spune-mi ce vrei să fac eu.
– Vino la noi duminică. La masă. Dacă îi spun că vii la noi, nu o să-şi mai inventeze gărzi în spital.
– Da şi? Crezi că asta rezolvă ceva?
– Ştii că te respectă enorm şi te admiră foarte mult. Mereu vorbeşte despre tine, despre cum te adoră tot spitalul şi toţi pacienţii.
– Ce haios. Toată lumea mă adoră. Inclusiv nevastă-ta. Tot aşa mă adora şi când mă înşelai cu ea?
– Te rog Isobel, te implor, nu răsuci cuţitul în rană. Vino la noi, mă gândesc că poate, poate simte un pic de gelozie. Atât vreau să văd, dacă citesc asta în ochii ei. Şi atunci încă nu este totul pierdut pentru mine. Dacă nu văd sclipirea asta, mărturia asta în ochii ei, promit să mă retrag din viaţa ei şi să o las în pace.
– Ştii care e culmea Victor? Că este cea mai nerezonabilă cerere pe care am auzit-o vreodată de la tine, dar accept. Vin duminică la voi la masă. Să-mi găteşti.
– Orice, ştii că îmi place să fac uneori asta.
– Da, ştiu. Este unul din motivele care m-au făcut să regret despărţirea noastră. Faptul că găteşti admirabil. Să-mi faci pui cu ciuperci şi clătite cu miere şi nuci, preferatele mele.
– Deci te aştept duminică? Oh, nici nu ştii câtă speranţă îmi dai.
Isobel îl conduse pe Victor la uşă care părea dintr-o dată liniştit, chiar părea nerăbdător să treacă cele două zile care îl despărţeau de prânzul promis.
O pală de aer rece, proaspăt, curăţat de ploaia din toiul nopţii, răzbătu în casă prin uşa deschisă de la intrare şi Isobel îşi strânse înfrigurată halatul în jurul corpului. După ce se asigură că Victor s-a urcat în maşină şi a părăsit aleea de intrare în curtea casei, Isobel urcă cu paşi grăbiţi scările care duceau în dormitor.
Patul moale şi cald în care se profila o siluetă subţire era mai ademenitor ca niciodată.
Işi aruncă dintr-o mişcare halatul de pe ea şi se strecură sub cearșaf pisicindu-se pe lângă celălalt corp cald şi gol. Clara, simţind-o pe Isobel lângă ea, se întoarse leneşă pe jumătate adormită.
– Cine era?
– Era Victor, duminică sunt invitată la voi la prânz. El găteşte.
– Hmmm, face pui cu ciuperci?
– Da, şi clătite cu miere şi nuci. Hai acum, întoarce-te cu spatele să mă lipesc cu sânii de pielea ta. Tot mai avem timp o oră să dormim liniştite.
Un zâmbet ghiduş se ivi în colţul buzelor Clarei. Pe sub cearșaf îi luă mâna Isobelei şi şi-o înfipse între picioare, strecurându-i degetele între labiile fierbinţi şi umede, întrebând-o cu vocea lascivă şi uşor graseiată:
– Cine spune că trebuie să dormim?

 ****

Leapşă pentru o poveste cu subiect centrat pe trei personaje închise într-un triunghi amoros sau, de ce nu, threesome. Invitaţi speciali la scris şi ticluit: Luka, Porkul, Diana, Sonia, Cosmin, Radu, Florin, Ioana, Iulia, SfBacterie, Lilee, Şoseta, Alas şi oricine trece pe aici şi se simte tentat.