Interviul

Ştefănescu se ridică de la birou să deschidă un pic geamul, apoi ocoli biroul încet şi porni ventilatorul aflat în colţul opus ferestrei.  Pe drumul de întoarcere nu putu să nu remarce termometrul de perete a cărui coloană roşie de mercur era ridicată excesiv:

-Ptiu! Fir-ar să fie, 27 de grade în birou şi încă nu-i nici amiaza.  Oare cum o fi afară la ora asta? Pasămite că asfaltul frige şi pingelele.

Începuse să transpire iar broboanele de transpiraţie îi inundau faţa în ploaie . Scoase din sertar o cutie pătrată cu şerveţele din care extrase nervos unul şi începu să-şi şteargă fruntea, apoi tâmplele, sprâncenele stufoase şi la urmă de tot ceafa plinuţă cu părul tuns scurt milităreşte. La sfârşit  îşi tamponă şi chelia, un cerc perfect rotund al cărui centru era poziţionat fix în creştetul capului şi-şi rearanjă părul peste frunte cu un pieptene micuţ pe care îl ţinea mereu la îndemână în buzunarul de la cămaşă.

– Mmm, ce bună ar fi fost acum o bericică rece! Acolo, la terasa din parc unde se întâlnea cu băieţii în zilele de week-end când nevastă-sa, Lucica, pleca la Baia la mă-sa să o ajute pe bătrână cu diverse prin gospodărie.

Şi azi ar fi ieşit cu băieţii, ar fi băut bere  şi ar fi admirat pulpele şi fundul femeilor care treceau prin faţa terasei. Pe nevastă-sa nu o mai privea de mult timp aşa. Cam de când se îngrăşase peste măsură şi a trebuit să cheme un zidar să le lărgească tocul uşii de la intrarea în apartament. Nici el nu mai era ce-a fost odată. Chifteluţele şi sarmalele Lucicăi, azi, îşi spuneau cuvântul exprimându-se prin burta rotundă şi revărsată bine peste cureaua pantalonilor.

Al naibii să fie şi şeful ăsta care fixase  interviul tocmai în zi de sâmbătă. Ca să nu se piardă din timpul necesar productivităţii muncii cică. Pffff, măcar de ar fi fost pentru ceva important,  şeful dăduse ordin să se angajeze o nouă femeie de serviciu. De parcă nu putea să facă asta şi în timpul săptămânii. Ce naiba domne!  Mare lucru să dai cu mopul. Prima care venea la solicitare era prima angajată. Câtă filozofie! Şi pentru atâta lucru şefu’ îl rugase pe el, pe Ştefănescu, să se ocupe tocmai azi, sâmbătă, de formalităţi.

Mai scoase un şerveţel din cutie şi se mai şterse încă o dată de transpiraţie. Privi ceasul care arăta ora 10.30. Măcar de-ar veni mai repede cineva pentru angajare, să nu fie nevoit să aştepte până la sfârşitul programului când ar fi fost prăpăd afară.

Gândul îi fugi iar la prietenii care probabil acum deja comandau un grătărel şi sorbeau deja primele berici.

Uşa se deschise şi o tânără planturoasă fluturând din gene se ivi în cadrul ei:

-Bună ziua. Aici e pentru interviul de angajare?

-Da, poftiţi.

Ştefănescu aproape că-şi răsturnă scaunul în graba cu care se ridicase să o întâmpine pe domnişoara a cărei rochiţă vaporoasă era la fel de scurtă ca o noapte de vară.

Fata îi intinse cu condescendenţă mâna albă şi fină, iar bărbatul din automatism o apucă şi o duse la buze. Pielea ei era aşa de plăcută la atingere şi  mirosea a curat,a ceva flori, în nici un caz a detergenţi de vase şi avea un aspect molatec şi netranspirat. Ceva cu totul diferit faţă de mâinile grase  ale cucoanelor de la contabilitate.

-Cu ce vă pot fi de folos domniţă?

-Am venit în urma anunţului dumneavoastră , acela cu postul liber de menajeră la firma dumneavoastră.

-Păi eu nu sunt….

-Nu dumneavoastră sunteţi şeful care se ocupă de acest interviu?

La auzul numelui de şef şi la gândul că minunea din faţa lui ar putea crede despre el că e cineva important în firma asta, Ştefănescu îşi umflă pieptul şi-şi supse burta, atât cât putea el de mult, apoi confirmă precipitat:

-Desigur că eu mă ocup domniţă, cine altul?

-Ah, ce bine îmi pare domnule, îmi păreţi un bărbat atât de simpatic!

Fata chicoti cristalin, iar genele ei fluturară încă o dată în direcţia lui Ştefănescu aşa de plăcut, încât acesta se simţi exact aşa cum i se părea fetei. Adică simpatic.

-Dar luaţi loc, vă rog, domnişoară….?

-Amelia.

-Aşa, domnişoară Amelia.

Ştefănescu o privi pe fată siderat şi dintr-o dată uită şi de faptul că era sâmbătă şi de bere şi de băieţi şi de tot.

-Cu ce vă pot ajuta domniţă Amelia?

-Păi în legătură cu postul liber din firma asta. Mai e valabil?

-Sigur că este valabil, doar că….

Bărbatului nu-i venea să creadă că duduia asta atât de apetisantă venise să se intereseze de un asemenea job. O vedea mai degrabă ospătăriţă în vreo cârciumă ceva, ba chiar la terasa lui preferată.  Pfuuuu ce fain ar fi fost să vină aşa, o femeiuşcă îmbrăcată în uniforma aceea strâmtă de ospătăriţă  şi când aduce halbele reci cu bere să se aplece către el peste masă şi nasul lui să simtă îndeaproape mirosul pielii ei dintre sâni. Doamne şi ce ţâţe dolofane are!

-Aveţi limită de vârstă? Întrebă fata uşor preocupată.

-Nu, nu, doamne fereşte,  dar să vedeţi eu aş dori….

-Deci e în regulă, că mie îmi era teamă că doriţi pentru postul de menajeră doar femei de anumită vârstă

-Nu, nu, doar că nu mă aşteptam la aşa o solicitare pentru acest post.

Ştefănescu  îşi simţi brusc gura uscată la gândul fetei îmbrăcată  într-un  halat albastru scurt şi aplecându-se să cureţe podelele, sau să ridice vreo hârtie ceva, nici nu conta de fapt motivul aplecării, totul era să se aplece.  Începu să-şi imagineze pulpele şi coapsele fetei văzute din spate,  uşor descoperite şi supusă la tot felul de poziţii anevoioase din care ar fi făcut curăţenie prin colţurile fiecărui birou.

-Cereţi experienţă în acest domeniu?  Adică ştiţi, acum cu criza asta ivită aşa brusc, poate că şi pretenţiile sunt mai mari şi poate doriţi pe cineva mai experimentat…şi în cazul acesta aş căuta în altă parte.

Gândul că domniţa cea planturoasă ar putea fi demotivată de o asemenea ridicolă cerinţă îl făcu pe bărbat să înşire tot felul de asigurări:

-Dar ce toţi spuneţi domnişoară? Hai că e doar un simplu post de menajeră, în fond nu-ţi trebuie multă carte să ştii să dai cu mopul. Ah, dar important este că munca este onorabilă pentru oricine o prestează cinstit.

Lui Ştefănescu îi veni să-şi tragă singur o palmă peste ochi observând ce botic făcu frumuşica din faţa lui când acesta râdea spunând că nu-ţi trebuie carte multă pentru astfel de post.

„La naiba! Poate spun ceva deplasat şi se supără. Hmm, ce faină ar fi o domnişorică din asta pe aici pe lângă toate băbăciunile acre care mi-au umplut birourile.”

-Dar programul? Cum este programul?

Fata clipi iar din genele lungi şi puternic încărcate de un rimel albastru care-i scotea şi mai bine în evidenţă  irişii deschişi la culoare.  O privi direct în ochi şi simţi cum un fior cald începu să-i alunece de la ceafă în jos pe spinare apoi îi înlănţui mijlocul coborând între picioare. Noroc cu ventilatorul ăla că mai învârtea aerul prin birou, altfel i-ar fi fost tare greu.

Bărbatul întinse mâna după un nou şerveţel. Îl enerva la culme căldura şi faptul că era lac de sudoare tocmai acum când avea un real motiv să creeze o impresie bună.

Fata îi ceru voie să-şi ia şi ea un şerveţel, probabil că şi ea transpira deşi nu dădea semne. Arăta atât de proaspătă de parcă acum ar fi ieşit din cutie.

-Programul este de 8 ore pe zi, domnişoară Amelia.

-De la ce oră? Fiindcă ştiţi,  e cam departe şi dimineaţa cu traficul acesta nebun…

-Păi şi adică ce orar v-ar aranja domniţă?

Ştefănescu simţea nevoia să-i arate fetei că e mărinimos şi din poziţia lui îşi poate permite să negocieze. În fond, el era şeful biroului administrativ, dacă electricianul şi instalatorul erau în subordinea lui şi menajera tot în subordinea lui intra, deci putea să-i facă programul după bunul lui plac. Pe şefu’ ăl mare clar nu-l interesau amănuntele astea, ci doar să fie cineva care să facă şi treaba asta eficient.

-Păi de la ora 10 până la sfârşitul programului e bine? Că ştiţi cum e dimineaţa pentru o femeie. Până-şi găseşte hainele potrivite, fardurile, poşeta, pantofii.. Toate astea cer timp. Adică înţelegeţi ce vreau să spun, nu?

Şi în timp ce fata îi dădea aceste explicaţii începu să-şi facă vânt cu şerveţelul.

-Uf, dar cald mai este la dumneavoastră, ia uite cum am început şi eu să transpir.

Brusc îşi îndesă şerveţelul de hârtie între ţâţe, tamponându-le pielea şi presându-le încetişor cu degetele ca şi când ar fi apăsat nişte perne pufoase şi catifelate. Apoi scoase şervetul din locul acela minunat şi îl intinse către Ştefănescu ca şi cum ar fi vrut să-i dovedească adevărul celor rostite.

Bărbatul iar simţi cum i se usucă gura. Înghiţi în sec imaginându-şi cum şi-ar fi apăsat buzele între sânii domnişoarei înmuindu-şi în pielea arsă de dorinţă în stropii ei de sudoare şi atinse şervetul ei uşor cu degetele dar avu chiar certitudinea că prin intermediul acestuia îi atingea de fapt sânii.

Cu un oftat uşor deschise într-un fişier din calculator un formular de contract şi se apucă să-i completeze spaţiile goale silabisind încetişor, parcă trăgând de timp şi încercând să facă fata să întârzie cât mai mult prin preajma lui.

-Deci: Numele şi prenumele?

-Teodosie Firuţa Agripina

Ştefănescu îşi opri respiraţia o secundă şi un gând îi trecu fulgerător prin minte:”Probabil că în loc de Agripina maică-sa sau prietenii o alintă Amelia”, dar se abţinu să o întrebe, nu vroia să se simtă iar idiot făcând remarci stupide.

-Anul naşterii?

-1975

„Hm! Nu i-aş fi dat mai mult de 28. Ce bine se ţin unele femei, doar pe nevastă-mea mai degrabă o sar decât s-o ocolesc. Şi când mă gândesc cât de subţirică era când am luat-o”

-Adresa?

– Comuna Bâldana.

-Aaaaa, şi adresa gazdei?

-Ei, curios mai eşti domnule! Fata chicoti ca un cristal cu clopoţel şi iar îşi zbătu genele puternic. Ştefănescu de data asta interceptă mesajul feţei ei ca pe o promisiune şi-şi continuă completarea spaţiilor goale.

După ce-i comunică salariul (cu strângere de inimă că nu avea nici o putere să-l negocieze pentru ea) şi orarul(mândru de condescendenţa lui care îl putea face să pară generos în ochii ei) îi întinse foile scoase din imprimantă invitând-o cu glas dulceag, uşor îngroşat de emoţie:

-Şi acum să-mi semnaţi pe toate cele trei pagini ale contractului, iar cum ziua s-a încheiat aici, mă gândeam că poate ar fi plăcut să mergem la o terasă. Să servim un mic , poate şi o bericică şi să împuşcăm doi iepuri deodată. Sărbătorim noua slujbă şi ne şi răcorim cu ocazia asta. Ce zici, duduie Amelia?

-Ah! Dar nu eu trebuie să-l semnez, nu v-am spus?

-Ce să-mi spui? Dar cine trebuie să-l semneze?

Lui Ştefănescu i se răci brusc transpiraţia de pe frunte.

-Păi nu eu vreau să mă angajez aici. Doamne sfinte! Am eu faţă de aşa ceva? Am o verişoară mai îndepărtată de la ţară, de la Bâldana, a lăsat-o bărbat-su cu doi copii că  a fugit nemernicu’ cu alta, că cică era prea grasă pentru gusturile lui, a dracu pielea pe el! Şi cum sunt fire sensibilă m-am gândit să o ajut. Stă la mine şi-mi face menajul iar ziua cât eu nu sunt acasă poate să-şi mai ia şi ea un job pe la o întreprindere cum e asta, aşa.  Iote, mai dă cu mătura, mai şterge praful şi uite aşa mai câştigă şi ea câţiva bani în plus pentru copii ăia amărâţi..

Fata se ridică în picioare, deschise uşa şi strigă  strident în coridor:

-Aristico! Vino dragă  încoa să semnezi la dom’ şef contractul. Hai că-mi eşti datoare vândută, îţi găsii şi de lucru în capitală acum.

Anunțuri

34 de gânduri despre „Interviul

  1. Pingback: polimedia.us/fain/

  2. Super! Aproape ca am ” vazut” scena, asa bine ai descris-o! Nu stiu de ce, dar m-ai facut sa imi amintesc de Dem Radulescu intr-o sceneta umoristica….
    Mi-era dor sa citesc ceva savuros. M-ai potolit!

  3. Mi-am imaginat că-l văd pe Ştefănescu dând cu mopul în locul ei, şi cred că ar fi dat, că aşa-s bărbaţii, face femeile ce vrea din ei. Mitzo, te-ai gândit să scrii poveşti cu final dublu? Sau triplu? Şi bagi nişte linkuri pe la 3/4 din poveste şi zici pe ele: final pentru lacrimogeni, final pentru obsedaţi, final pentru cinici, şi mă rog, bagi câte finalizări vrei tu.

  4. :)) cat de frumos ai gandit.o! eu chiar incepusem sa.mi imaginez scena si ma dusesem departe cu gandul…banuind un final ..hot…si cand colo….na’ sa vezi…:))
    …pe semne ca domn’Stefanescu avea dreptate, ce sa caute domne’ una asa ”bine” aplecata pe acolo prin biroul lui….n.avea el fata de asa ceva :))

  5. M-am obisnuit sa port palarie. Serios! Si, de fiecare data cand vin aici, mai citesc ceva care ma face sa mi-o scot (palaria – proasta alegere de cuvinte, in fine) si sa imi arat respectul fata de semnatarul rndurilor de mai sus. Bravos, natiune! Parol!

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s