Tânărul din Ada Kaleh

Au trecut ani. Aproape că nu i-am simţit. Timpul mi-a adus măcar o plăcere la care la sat nu mă puteam deda, aceea de a citi. La început citeam ce îmi cădea în mână, apoi am început să aleg. Căutam ceva în cărțile acelea.

Am citit deja de-a lungul căutărilor mele, câteva cărţi oculte şi un tom de mitologie, dar nici una n-a avut un răspuns la întrebările mele. Ce sunt eu, cine sunt? Ce rost am eu pe lumea asta? De ce văd eu ceea ce alții doar au auzit că ar fi posibil să fi fost? Din pricina blestematei legături pe care o am cu lumea de dincolo, până şi ziua din umbra zidurilor mă urmăresc stafii. Mi se jeluie spunându-și poveștile sordide, fac zgomote urâte, dar cele mai multe sunt nevinovate şi fără putere adevărată în lume asta. Dar ce folos că nu-mi pot atinge carnea, dacă îmi tulbură mintea.

Mi-am făcut obicei să caut case noi în care să nu fi murit nimeni. M-am obișnuit să ocolesc cimitirele şi răspântiile, deşi nu mă tem cu adevărat că aş putea fi rănit. Mă tem însă de căpcăune; mă sperie amintirea trezirii în cosciug. Când traversez câte o apă, mă uit oriunde, numai în undele ei nu. Mi-e frică de apă sau mai degraba îmi era, ca unui câine turbat. Vă închipuiți ce am simțit când am auzit că în insula Ada Kaleh pe care austro-ungarii o luaseră de la turci, ar putea să se ascundă cel de care îmi vorbise ursitoarea. M-au trecut fiori reci aflând că între mine şi Solomonarul care ar putea ști ce este cu mine se află un puhoi de ape. Dar trebuia să-l găsesc ca să aflu de ce unul din spița lui îmi încurcase ursita. Însă teama de a trece o apă aşa mare, mă înțepenea. În cele din urma a trebuit să-mi adun firea şi să merg.

Ţin minte că barca ce m-a dus în mijlocul Dunării, mi s-a părut luntrea de pe Apa Sâmbetei. Cele câteva căni de apă, strânse pe fundul ei, îmi aruncau razele soarelui în ochi pentru că nu îndrăzneam să privesc decât în jos. Scândurile şi imineii brodați ai barcagiului, atât vroiam să vad cât am fost pe apa.

De sus insula părea aproape cum ședea ea, îngustă şi lungă, ca o corabie în cotul făcut de ape între munți. Dar traversarea a fost tare lungă pentru teama din mine. Am fost aşa de bucuros când am pus piciorul iar pe pământ încât am îngenuncheat şi l-am sărutat.

Poate nu înțelegi de ce eram înspăimântat. Tu cum ai fi dacă, știind că nu te poți îneca dar nici înota, ai cădea în vâltoarea Dunării despre care se zice că acolo nu are fund? Închipuie-ţi cum este să fii viu în frig şi întuneric, într-o lume în care pândesc demoni necunoscuți. Şi după ce te duci ca pietroiul în adânc, să bâjbâi pe acolo, așteptând ca întâmplarea să te îndrepte la mal? Şi dacă asta nu se va întâmpla o veșnicie, nu te-ar cuprinde nebunia? Acum ştiu că-i doar mintea mea care îngheța, dar atunci eram mai tânăr şi relele de le trăisem scrijeliseră în mintea mea frica de durere. Gândul chinului fără sfârșit, era un fier încins pe care mă grăbeam să-l lepăd din mâini. Habar nu aveam ce suferințe mă așteptau în viitor. Dar prima dată, în Ada Kaleh, am văzut o bucățică de rai.
Insula acea, era o altă lume nouă şi în același timp bătrână. Era o adevărată grădină babiloniană, înălţându-şi bogăţia omenească, casele şi florile, din apele bătrânei Dunări. Mirosul de trandafiri era atât de tare că-l puteai simţi pe limbă. Danubius, cum îi spuneau latinii, ţinea această grădină în brațele sale că într-un leagăn.
Un lucru bun pe care mi l-a adus timpul, a fost ştiinţa. Fost învăţător de la ţară nu m-am silit cu învăţătura dar, fără să iau aminte la curgerea anilor, am învăţat multe. Odată cu ştiinţa a venit după schimbarea dinlăuntru şi o schimbare pe dinafară. Deşi păream la fel de tânăr ca atunci când plecasem, dacă mă întorceam acum în sat nu m-ar fi recunoscut nimeni, chiar de-ar mai fi trăit vreunul din ai mei. Țineam spinarea dreaptă şi mersul unuia obișnuit să călărească, iar ochii îmi sclipeau albaștri când mă uitam în alți ochi. Şi mai erau alegerea hainelor şi obiceiurile de dichisit părul şi mâinile, obiceiuri deprinse de la Marga pentru care ea cheltuise mulți bani. Surprindeam adesea oamenii privindu-mă din urma. Femeile își mascau mai puțin interesul când erau mai multe, de parcă erau la întrecere de chicoteală. Câteodată simțeam că, dincolo de invidie, unii dintre bărbaţi chiar mă admiră. Curios, unii chiar păreau să-mi zâmbească mai mult decât binevoitor. Pentru ei nutream dispreț, iar pentru ele aveam doar un zâmbet amar pus scut în faţa inimii. Nu vroiam să mai ucid nici o floare cu blestemul meu.
Am colindat întâi străzile cu case albe frumos rânduite, am trecut pragul moscheii şi apoi am ocolit ruinele cetăţii în speranța că un învățat ar trebui să-şi facă veacul pe acolo citind înscrisurile pietrelor. Totul era verde de la măslini şi smochini sau roșu roz de la grădinile de trandafiri.
M-am pierdut o vreme prin mahala, apoi am colindat bazarul şi locurile unde se întâlneau negustorii străini, admirând curcubeul veşmintelor şi al limbilor care-şi împleteau aroma cu alvița, baclavalele şi tutunul de pe tarabe. Negustorii de aur ridicau salbele ademenind în ele soarele. Era un loc al celor bogați în căutarea unui ascunziș de desfătare departe de ochi dușmănoși şi de gălăgia din târguri. Mara îmi dăruise o avere, din care cheltuisem nici o zecime, până am ajuns în micul rai. Mai târziu urma să cheltui şi ceea ce nu aveam, ca să-mi plătesc rătăcirile.
Am pierdut tot mai mult timp în cafenele, cu narghileaua lângă mine, iar uneori mi se părea că opiul ar avea un dram de putere şi asupra mea. În scurtă vreme, am ajuns legat de un anume loc, al cărui farmec avea un iz ciudat. Majoritatea mușteriilor erau turci bătrâni, bulgari, ciprioți sau alte nații vorbitoare de turcă. Își pierdeau timpul jucând zaruri sau cărți, învăluiți în mirosul acru de opiu, sau de măr copt pe plită, al narghilelelor. Pe ei îi mulțumea pe deplin cafeaua la nisip şi ceaiul de iasomie, în timp ce eu jinduiam după o cană cu vin roșu. Aşa ceva însă, puteam bea numai alături de barcagii şi sacagii asudați prin cele doua trei taverne împuţite şi pline de gândaci, de pe malurile insulei. Musulmanii nu aveau voie la băutură iar în Ada Kaleh puţinii creștini erau drumeți bogați sau venetici rătăciţi. Cultura orientală era miezul Adei Kaleh ce însemna în turcește insula cetate .
Aproape uitasem pentru ce am venit acolo, pentru că Raiul își atârna poalele aurite pe semiluna minaretului, iar sufletul meu olog tânjea după frumusețe. Mai tânjeam şi după altă alinare, dar în lumea asta, femeia era ori mister ori bordel. Destrăbălatele îmi făceau scârbă cu înfăţişarea lor mizerabilă iar cochetele, la fel că şi credincioasele, se ascundeau sub văluri în umbra cărora puteau fi orice. Îmi pierdusem cheful de şarade sau se schimbase ceva în mine?! Aşa că mai degrabă îmi petreceam vremea citind său jucând.
În seara aceea îmi încercasem norocul la zaruri şi pierdusem mai de fiecare dată fără să arăt că-mi pasă. Cu toate asta, lipsa de noroc nu-mi era tocmai pe plac. Îmi luau banii doi bărboși cu ninsoarea părului acoperită sub turbane de culoarea untului. Cred că aveau cam șaizeci, șaizeci şi cinci de ierni, căci primăvara o lăsaseră de mult în urmă.
La ultima mână, am pierdut o sumă mărișoară şi mi-am cam știrbit mândria, înjurând ceva legat de mame. Turcii s-au făcut că nu aud.
Din spatele lui Ali a ieşit din umbra silueta slugii sale. I-a șoptit ceva la ureche şi acesta a pufnit disprețuitor. Figura cu partea de sus ascunsă de un turban s-a retras. De câteva ori în seara aia Ali își tot trimisese discret sluga să vadă dacă s-a eliberat un loc în sala de alăturea. Mișcările feline păreau a avea ceva cunoscut în ele. Am alungat bănuiala repede. Nu cred că Ali ar aduce o femeie într-un loc pentru bărbaţi. Şi totuşi pare o femeie. Ali are gusturi ciudate.
După o vreme, începând a pierde, Ali a devenit ca un urs. Mormăia, tuşea, se legăna. A început a se foi şi a vorbi în taină cu sluga până când odată a făcut ceva ce m-a uluit. A luat zarurile şi a pus sluga să le sărute. A aruncat şi, de bucurie că prins o mână bună, a tras sluga şi a sărutat-o. Apoi i-a pus mâna pe cap încercând să dreagă treaba cu un sărut pe frunte. În momentul acela o pereche de ochi de culoarea jadului au sclipit scăpate de adăpostul turbanului. Am simțit că s-a uitat prin mine. O privire din cele care te caută la ochi, dar te fac să pui mâna la cuțit sau la inimă. Privirea unui hoţ sau a unei fiare.
-Stai aici şi ţine-mi noroc, a zis Ali. Tânărul a dat să-i facă voia așezându-se lângă el. Am auzit un fâșâit iar gestul lui, celor de lângă el, le-a părut că Ali doar şi-a scuturat mânecile. Însă eu am văzut clar cum dosul palmei stângi l-a lovit peste faţă pe tânăr.
-Mai în spate împiedicatule, a șoptit turcul.
Mi-am văzut de zaruri.
După încă un rând am simțit iar ochii ăia sfredelindu-mă. M-am oprit înainte să mizez. Parcă îmi spunea când să merg, sau nu, printr-o ciudată forţă. Ali pierdea, eu începeam să câștig. Cum l-a trimis pe omul lui, iarăși, să vadă de e liber un loc alăturea, cum am pierdut. Din nefericire a pierdut şi Ali. Când omul a revenit cu veşti proaste, negustorul s-a ridicat grăbit şi l-a îmbrâncit:
-Joacă în locul meu. Nu ești în stare de nimic, să faci bine să nu pierzi, că altfel pun să fii biciuit. Şi cu o grabă pe care o mai văzusem la cei ce trag opiu, s-a repezit să facă ceea ce sluga n-a reuşit. Viciul ăsta nu era pentru sărăntoci. Buruiana blestemată era adusă de departe şi costa bani grei să stai în brațele iluziilor scoase de fumul ei. De cele mai multe ori însăşi cei de le cumpărau erau sclavi ai plăcerii.
La scurtă vreme am uitat de vorbele spuse la mânie şi că s-a schimbat un jucător, pentru că şi norocul meu părea să se fi sucit. Câștigam întruna şi cu cât câştigam eu cu atât sluga care pierdea banii stăpânului zâmbea mai mult. Eu însă n-aveam ochi pentru asta de parcă febra aurului ar fi pus stăpânire pe mine. Şi chipul arămiu strălucea acum aproape a râs, de parcă înflorea din pierdut bani.
Întâi am simțit parfumul de lemn dulce şi scorțișoară, apoi o mână mi s-a oprit pe umăr. Taman când am dat să mă întorc, i-am auzit vocea:
-Mi se pare că nu mai ai nevoie de un talisman norocos, cinstite prieten! Însă oare este la fel de cinstit să-l folosești pe al altuia? Am privit uluit, de jos în sus, caftanul alb la capătul căruia se înălţa figura încreţită a lui Ali. Ochii îi erau tulburi, părea furios, iar barba îi tremura dar nu pe mine mă privea în timp ce-mi vorbea. A trecut peste covoraș împrăştiind zaruri şi fişicuri iar cu capătul imensului portigaret şi-a plesnit sluga peste spatele pe care acesta l-a înclinat imediat ce a simţit că este certat.
-Soghik, suflet necredincios…
-Cinstite Ali! Vocea venea din sala de opiu…
-Ce-i?
-S-a eliberat un pat.
-Ţine-l acolo că vin, mai am ceva de rezolvat… Îţi plac jocurile, Soghik? Ia, joacă sau pleacă, a zis negustorul întinzându-i o pungă cu bani. Dispari de lângă mine!
Nimeni nu spunea nimic, nimeni nu se revolta. Treaba era ciudată. Semăna mai degrabă cu o ceartă între tată şi fiu. Şi totuşi. Eram uluit dar învățasem că lumea asta avea ceva deosebit. Se ţipa, se gesticula, mai mereu se vorbea prea tare, dar rareori vedeai vreo încăierare pe stradă. Corecțiile se făceau acasă. Aşa că am tăcut.
Tânărul sau femeia ascunsă în caftan a luat punga şi… şi s-a oprit lângă mine. Am simțit parfum de mosc, parfum de boier, nu de slugă.O clipa doar am crezut iar că-i o femeie nesăbuita, dar vocea cu care mi-a vorbit a spulberat iluzia:
-Aş putea să-ţi împrumut norocul meu! Pot să șed lângă tine?!
Unul din turci a pufnit disprețuitor un norișor de fum spre el şi i-a cerut să plece. Avem un joc serios început. M-am uitat la el încruntat
-Ce are să fie dacă accept, ai ceva împotriva preacredinciosule Mahmud? Cu bunăvoinţa cinstitului Ali…
-N-are nimic împotriva, dar şi el știe că Soghik se cuvenea să-mi poarte mie noroc, mai ales că-mi aparține până la ultimul fir din barba care încă nu i-a răsărit.
-Iartă-mă înțelept prieten; nu cunosc obiceiurile bine. Te rog să-ti iei protejatul lângă tine!
După câteva refuzuri, insistente şi politețuri făcute să salveze onoarea tuturor, tânărul s-a așezat lângă mine şi şi-a petrecut brațul peste umerii mei. În acel moment l-am auzit spunând ceva în turcă şi înapoind banii primiți. Deci nu avea să mai piardă alți bani, am răsuflat eu mai liniștit. Însă imediat după asta, tânărul s-a lipit de umărul meu.
Ușoara stânjeneală provocată de această intimitate ciudată, mi-a dispărut imediat ce am început să câștig. Ca unul care știe pe propria lui piele că superstițiile sunt mai reale decât ar vrea el, credeam în noroc, mai ales când banii se adunau în faţa mea.
La ultimele mâini, Ali şi Mahmud s-au curăţat de tot, ultimul ridicându-se de pe pernele împrăştiate pe covor, arătând cam supărat. Prietenul Ali mai avea însă, de mizat ceva.
-Tot ce ai în faţă, contra a ceea ce ai lângă domnia ta, a zis el, iar eu am crezut că glumește.
Bănuind că proprietatea asupra lui Soghik este probabil închipuită, mă indispunea modul lui de a-l trata că pe un obiect, bun de jucat la zaruri. Ba i-o fi chiar rudă. Cum ar fi să-i spui nevestei că ţi-ai pus nepotul miză la joc?! Apoi mi-am zis că merita o lecție, aşa că fără prea multă zăbavă am dat cu zarurile şi am câștigat încă o data.
Ali s-a închinat, mi-a urat să mă bucur de tot ce am câștigat şi a trecut în salonul cu paturi, să se amețească cu opiu. Ușor nedumerit, am rămas să-mi socotesc câștigul. Când spun asta, trebuie să mă credeți că nu mă gândeam la Soghik. Auzisem despre pederastie, dar la noi lucrul ăsta era socotit un păcat, deşi nu era condamnat de lege. Fusesem creștin prin naștere apoi de nevoie, chiar dacă nu mă mai rugasem în biserică de la moartea Ioanei. Aşa că în momentul în care părăseam cafeneaua, cu Soghik alături de mine, nici prin cap nu-mi trecea, ce avea să urmeze.
Am mers alăturea în linişte. În faţa hanului unde stăteam, m-am întors către el şi i-am mulțumit pentru norocul ce mi-a purtat. I-am urat viață lungă şi am dat să intru. M-a apucat de poala caftanului, îngenuncheat, în văzul trecătorilor.
-Şi eu ce ar trebui, acum să fac? Vrei să mă întorc la Ali şi să-mi pun fruntea în ţărână, rugându-l să mă primească înapoi?
-Păi cine te silește să te întorci? Du-te acasă şi bucură-te de libertate!
-Ah stăpâne, se vede că nu înțelegi nimic, eu nu am casă nu am nimic. Stăpânul Ali m-a crescut de la 17 ani, mi-a fost tată, profesor şi iubit. Acum toate astea, au trecut în grija ta.
Am crezut că-mi fuge pământul de sub tălpi când mi-am dat seama ce prostie am făcut jucând un om la zaruri. Degeaba îmi spuneam că robia a dispărut de mult, în Ada Kaleh funcționau alte obiceiuri şi legi. N-am găsit nici o ieşire, aşa că i-am deschis ușa. A urmat alt schimb de vorbe în urma cărora l-am lăsat să ţină uşa şi eu să intru primul. Am cerut hangiului încă o cameră, alături de a mea, l-am trimis să se culce pe Soghik şi m-am trântit îmbrăcat în pat. Încercam să-mi închipui cum este să depinzi cu totul de voia altuia, aşa cum a fost învățat amărâtul de dincolo de peretele de scândură. Încercam să nu mă gândesc la boșorogul de Ali care l-a folosit ca pe un lucru fără de suflet. Dar cum să fi gândit altfel când el însuşi se socotea doar un talisman?! Când ești crescut aşa, cât timp ţi-o trebui să te socotești liber? Cum să fac să-i scot tânărului robia din cap? Cred că am căutat o dezlegare la asta până am adormit.
M-am trezit căutând ceva în întuneric parcă fără pricină. Era linişte şi era atât de frig că-mi ieșeau aburi din gură. Cum era miez de vară am bănuit că se întâmplă ceva necurat. L-am simțit înainte să-l văd şi am știut că-i o parte din Dincolo.
-Ce vrei? Hai spune-ţi păsul, dar să știi că de la mine n-ai să capeți nici o alinare!
Umbra tristă, lipsită de carne, s-a adunat înspre capătul patului şi s-a aplecat înspre picioarele mele, schițând o plecăciune.
-Stăpân Fără Nume, am un mesaj pentru tine!
-Spune şi pleacă înainte să te alung eu!Atunci mesagerul începu a rosti:
Cel Luminat o treabă are pentru întunecata-ţi făptură;
Alungă din preajma Femeii amenințarea ce-i taie argintul.,
De-o fi nevoie Ucide, indiferent de-i om său altă creatură,
Nu te opri, şi pentru a izbândi Lovește, cu vorba sau cuțitul.
Celui ce-a pus iubirea în cânturi, de-i redai tihna, aici să te întorci,
Te-or duce Vestalele. De spaima şi focul durerii le poți înfrunta,
Prin spumă şi valuri, din întuneric şi semne de la cei morți.
La Prinţul ce-şi soarbe puterea, luând-o în schimb pe a ta

A dispărut înainte să-l pot opri cu rugă sau poruncă. De altfel nici nu m-aş fi învoit să mai rămână. Frigul s-a risipit şi căldura lunii lui Cuptor mi-a acoperit fruntea de sudoare. Repetam în gând ciudatele îndrumări în versuri. Deci Solomonarul știa că-l caut şi mai mult decât atât, era gata să mă ajute dacă-i fac o slujbă la schimb. Aş fi făcut orice numai să-mi găsesc liniştea.
Vestea asta minunată mi se părea însă a avea cel puțin un singur cusur. Nu știam prea bine pe cine caut şi unde, în rest toate bune.
Am ciocănit în peretele alăturat şi după câteva minute Soghik s-a înființat în halatul lui cel alb în faţa mea
-Ai dormit atât de puțin stăpâne. Te frământă ceva sau ţi-a tulburat somnul vre-un vis urât?
-Cam aşa ceva copile. Aş spune că amândouă.
-Am nouăsprezece ani, te rog să nu-mi mai spui copile dacă nu te supără ruga mea, stăpâne.
-Am să încetez să te numesc copil când ai să încetezi să mă numești stăpân. Ce zici?
-Prea bine stă…Cum să te numesc, domnul meu?
-Spune-mi Jan!
-Păi asta înseamnă suflet său inimă în armenește
-Cunosti armenește?
-Sunt armean. Prea iubitul meu stă…fostul meu stăpân, s-a îngrijit să vorbesc şi ceva greacă. Turca mi-e a doua limbă şi rup câteva cuvinte nemțești. Aici toata lumea bună cunoaște mai multe limbi pentru că se spune că Ada Kaleh este al doilea Babilon. Se mai spune că în catacombele cetăţii se ascund comori păzite de duhuri îngrozitoare.
– Poate sunt doar zvonuri şi nu e acum vremea de vorbit despre demoni. Eu ştiu ceva rusă şi latinește am început a citi. Să zicem că citesc doar cărți fără importanţă pentru folositor sau frumos. Turcește vorbesc destul de prost dar ne-om înțelege noi… româneşte.
-Ar dori prea bunul meu mentor, să meargă la baie? Baia din Ada Kaleh este un loc în care până şi umbra celui mai crunt coșmar, devine uitată amintire. Ce zici?
-Poate mâine, acum am să încerc să adorm la loc, ceea ce te sfătui şi pe tine să faci.
După plecarea tânărului, m-am mai gândit o vreme la ultima apariție şi am hotărât că este un renghi al umbrelor şi că nu merita să părăsesc locul unde aveam cele mai multe şanse să găsesc ceea ce caut. Soghik pomenise ceva de duhurile care ar păzi în catacombe niște comori. Cum sunt pe lumea asta multe feluri de comori, poate că trebuia să cercetez. Dar era vreme pentru gândit mai târziu la toate. Mă simțeam ciudat de împăcat. Poate că era vina noului meu prieten sau pentru că pe geam înflorea rușinos, ca un boboc de trandafir, răsăritul. Am adormit liniștit scăldat în lumina lui. Abia după ceasurile zece am mers la baie.
Clădirea publică era ceva cum n-am mai întâlnit niciodată. Un amestec de terma română cu caravanserai şi baie rusească. Şi aici, ca şi în restul insulei, locul era plin de bărbaţi, iar cei mai mulți dintre ei, se uitau într-un fel la noi, de-mi venea să plec. Pânzele albe din şoldurile unora, ascundeau insuficient ceea ce la cei despuiați complet spunea totul. Bărbaţii ăştia erau înfierbântați de vederea noastră, mai mult decât de aburi şi frecții.
Ne-am îmbăiat repetat în apa rece şi fierbinte, am fost săpuniți şi frecaţi din creștet până în călcâie, dar liniştirea promisă nu prea venea. Evitam să privesc în jur, prefăcându-mă absorbit doar de propria mea curăţenie.
Când am fost conduşi în colţul retras, pentru care plătisem o mică avere, în loc să mă liniștesc, m-a cuprins o noua iritare.
-M-ai adus într-un loc plin de pederaști de-ai tăi, ca să-ţi holbezi ochii la sculele ticăloşilor ăstora bătrâni!
-Pe cinstea mea, de când am intrat aici, n-am privit pe altul în afară de tine!
M-am înfuriat şi mai tare, la gândul că m-a privit în felul ăla, doar intrarea maseurului orb m-a făcut să tac. În câteva clipe aveam să uit toate grijile, căci mâinile fermecate mi-au smuls din trup şi din minte orice gând neplăcut.
Uleiul aromat cu apă de trandafiri, îmi mângâia nările, căldura plăcută îmi destindea orice fibră şi ultimele zvâcniri, au fost mutate fără să-mi dau seama sub vintre.
-Cinstitul mușteriu, dorește să-l port până la capătul fericirii, sau dorește să-i las sluga să-i facă plăcere?
Mintea toropită a refuzat să închege sau să poarte gândurile până la capăt, iar pleoapele ca plumbul mi-au închis ochii. Ghiceam ce vrea şi totuşi nu săream în sus… era prea bine, parcă visam.
-Dacă te atingi de prosopul ăla de pe şoldurile mele, nu primești nici un bacșiș, am zis eu moale cu ochii închişi!
Masajul s-a oprit o clipă, apoi a reînceput într-un ritm mult mai delicat. Parcă nu mai era masaj, parcă era adiere. Zefirul molcom, plutea concentric până când, luat de o pală, prosopul meu s-a desfăcut.O clipă m-am gândit să repet amenințarea, dar la cât de plăcută era mângâierea şi la gândul că maseurul este orb, am cedat:
-Prea bine, du-ţi treaba la capăt, dar să nu fim aici, decât noi doi! Ai înțeles Shoghik?
Auzind draperia zdrăngănindu-și de două ori inelele am zâmbit. Ascultător băiat. Ah cât era de bine. La ce bun să te împotrivești plăcerii, când iadul şi raiul sunt aici, pe pământ?
Mângâierile s-au apropiat de fese şi doua mâini minunate, le-au frământat încetișor. Picăturile de ulei au început să cadă, să se prelingă, gâdilându-mă plăcut. Pe drumul descris de ele, au coborât câteva degete care, ajungând la cearceaful de dedesubt, s-au unit într-un căuș ce mi-a cuprins bărbăţia. Am oftat de plăcere şi am desfăcut picioarele ca să las loc mâinilor să-mi mângâie locul de mult timp nealinat. Mâinile a început să mă maseze viguros. M-am răsucit pe o parte şi apoi, fără să-mi dau seama, am ajuns cu faţa în sus. Mângâierea continua, în câteva clipe știam că trupul meu stătut, va trăi o plăcere veche şi nouă, interzisă şi totuşi greu de refuzat. Prin ceata auzului, o șoaptă de dincolo de draperie mi-a amânat o clipa slobozirea.
-Doriţi un prosop fierbinte?
Înainte să spun ceva, dogoarea pânzei mi-a acoperit fata. Aproape sufocat, simţind că mâinilor le creşte vigoarea pe pielea plină de ulei, arsura mi s-a mutat de la cap în vintre, am ridicat bazinul şi am gemut că un taur înjunghiat. Am simțit ud pe pântece şi amintirea argintului mi-a invadat mintea. Mi-am smuls prosopul de pe ochi şi am încercat să ascund ceea ce aveam pe trup, dar deja cineva mă ștergea. Aburii îmi înceţoşau privirea.
Am crezut că o să urlu chiar atunci, dar m-am stăpânit. În faţa mea stătea Shoghik frământând prosopul în mâini cu o mină uluită şi încărcată de vină.
-Iartă-mă stăpâne, nu m-am putut abţine! Ce-i asta, stăp…
Multă stăpânire de sine mi-a trebuit!
-Nu s-a întâmplat nimic, nimic; m-ai înţeles? Dă încoace prosopul cu care m-ai şters şi spală-ţi mâinile cu apă fierbinte şi săpun.
S-a străduit din greu, iar eu am trecut în spatele lui şi i-am turnat apă continuu pe mâini până s-au înroşit iar buricele degetelor i s-au zbârcit de atâta udeală.
-Pe barba Profetului, nu am nimic! Mă ustură.
Bietul copil tremura îndoit de şale cu faţa stacojie de efort. Am început să cercetez prosopul.
-Să chem un băieş…
-Taci!
Din țesătură au început să se adune firişoarele, îngroşându-şi curgerea în timp ce-mi atingeau pielea. Deşi știam că asta-i tot ce era acolo, mă îngrijora gândul că o fi rămas ceva în trupul fragil. Mă gândeam la Marga; vedeam în faţa ochilor, cum adunam de pe pântecul ei, pe întuneric cu mâini tremurânde, otrava vie. Dacă ea a supravieţuit atâta timp, poate că şi el o să fie bine. Trebuie să fie.
-Lui Ali îi plăcea…
Am privit ochii de culoarea cafelei crude şi fără veste l-am pălmuit, iar palma mea a sfişchiuit pe obrazul lui ca un bici izbit de crupa unui cal. Cuprins de remușcare, o clipă mai târziu, i-am prins capul între palme, i-am aplecat fruntea şi l-am sărutat pe creștet şi-n clipa aceea mi-am jurat că oricare ar fi preţul trebuie să-l găsesc pe Solomonar şi să scap de blestemul ce mă chinuia de atâta amar de timp şi care îmi otrăvea orice persoană ce încerca să-mi fie aproape.S-a depărtat puțin, doar cât să mă poată privi drept în ochi:
-Am așteptat asta, din prima clipă când te-am zărit în cafenea. Ali a ghicit; sunt convins, că nu m-a pierdut, ci m-a dăruit ţie! Ești prea milostiv. El nu era, dar am să mă rog pentru sănătatea şi bunăstarea lui!
-Taci, nu îndruga prostii, habar n-ai cât m-ai speriat! Să nu mai faci niciodată aşa ceva, căci în vinele mele curge moartea!
-Mai bine să mor cu tine, decât fără tine!
M-a tulburat aşa de tare, că n-am mai fost în stare să-l cert. L-am trimis la han să facă bagajele, până terminam eu ceva de rezolvat pe insulă.
Încă nu aveam de unde să ştiu tot ce avea să urmeze.

Anunțuri

15 gânduri despre „Tânărul din Ada Kaleh

  1. Pingback: polimedia.us/fain/

  2. Acum două veri am intervievat un bătrân din Orșova a cărui viață rămăsese sub apele Dunării la Ada Kaleh. Îmi spunea că, uneori, noaptea, visează că încă se mai joacă în curtea vechii moschei de pe insulă și în fiecare w-end, se așează pe o bancă de pe faleză și se uită în zare, sperând să mai vadă Ada Kaleh măcar încă o dată înainte să moară.

  3. Sunt făcute deja destule cercetări pe tot ce s-a întâmplat cu Ada Kaleh și cu tot ce se preconizează că se va întâmpla pe viitor. Din câte am înțeles vor să reconstruiască Ada pe o altă insulă din proximitatea Porților de Fier, insula Simian, dar sunt ONG-uri și moștenitori ale famiilor de turci cu proprietăți pe Ada Kaleh care se opun. Majoritatea urmașilor au emigrat în Turcia, după exodul comunist și au deschis un ONG în Orșova, care le reprezintă interesele. Deci, Radu, ar avea material sufiecient de mult să scrie despre Ada Kaleh în continuare. Pe mine unul m-ar interesa să citesc în continuare:D

  4. Şoseta,
    am citit ca pe Simian au cărat doar pietrele. Sufletele au ramas pe Ada Kaleh!
    Peste pietre creste iaba, peste suflete şi ape ONG-uri şi statulul roman clădesc doar bălării.

  5. Ada Kaleh n-are să fie reconstruită niciodată pe Simian din simplul fapt că nimeni nu va locui acolo și din al doilea simplu fapt că atmosfera de pe Ada Kaleh nu poate fi repilicată.

  6. Mai poate spune un palid comentariu ceva in fata unei astfel de creatii? Ma simt deja vrajita, de parca toate mecanismele lumii rationale in care traiesc, si-au amutit pe timpul lecturii scartaitul lumesc. Nu stiu a spune mai bine ce efect a avut si aceasta povestire asupra mea. Sa nu razi, dar senzatia a fost apropiata de voluptatea pe care o da anticiparea unui orgasm, dar la un nivel mult mai inalt, am simtit cum imi fierbe sangele traind in pielea personajului.

    ” -Mai bine să mor cu tine, decât fără tine!”
    Minunat, tulburator… Ma-nclin.

  7. raspuns pentru soseta.
    Nu exista niciun ONG la Orsova care sa reprezinte interesele turcilor de pe insula Ada-Kaleh. Majoritate a insularilor au ramas in Romania,adica cca.60%.Noi nu ne-am opus niciunui proiect care priveste restaurarea cetatilor pe ostrovul Simian,dinpotriva.
    Ceva interesant puteti gasi pe blogul meu: ada-kalehsblog.blogspot.com.Sa auzim de bine.

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s