Îngerul din staţia şapte

E târziu, în miez de noapte,
Iar lumea-i grăbită la pas
Să prindă tramvaiul şapte
Ce vine punctual, ca pe ceas.

E frig. Vântul bate tăios,
Geaba strângi haina pe tine,
Parşiv, îţi ajunge  la os
S-anunţe gerul ce vine.

Pe peron apare agale
Un băiat ce-şi suflă în pumni,
Cu ochii ca două migdale
Pictaţi, parcă-s negri tăciuni.

 

El vede în colţ cum o fată
Întinde o mână, cerşind
Dintr-un căruţ, paralizată,
Şi-o face senină, zâmbind.

I-ar da toţi banii din lume,
Scobindu-se prin portofel
Deşi e sărac, fără nume
Şi nici mulţi bani n-are la el.

În plus, îşi scoate fularul
Şi pe umeri, fetii îl lasă,
Gândind să-i aline coşmarul
Că n-are ce pune pe masă.

Fata îl priveşte, surprinsă,
Pe băiatul ce i-a dat în dar
Căldura unei inimi, aprinsă,
Învelită într-un moale fular.

……………………………………

Lumea se urcă grăbită
În tramvaiul ajuns pe peron
Într-un colţ, o fată-i vrăjită
De-un miraj dispărut în vagon.

Tramvaiul dispare în zare
Şi cu el, poartă în noapte,
Un înger ce-a dus alinare
Fetei din staţia şapte.