Despre maşini

Citeam azi pe blog la Un porc despre maşina de care îi e dor. O Dacie! Frăţicăăăă, ca să-mi fie dor de o Dacie pentru mine e ca şi cum mi-ar fi dor de comunişti şi zău că nu am astfel de sentimente…dar mi-am adus aminte de primii ani de şofat şi de primele maşini.

Am condus mai demult o Dacie, chiar a fost prima maşină pe care am condus-o singură, fără însoţitor. Eu am carnet din 2002, iată că deja fac zece ani de şofat. La un moment dat am făcut şi calculul kilometrilor parcurşi, în funcţie de maşinile pe care le-am avut şi cât mai ţineam eu minte că le-am rulat. Când am trecut de 500000 nu am mai vrut să calculez, ce rost ar mai fi avut?
Şi deci, cum spuneam, am condus o Dacie. Era un papuc, da un papuc din ăla cu două locuri, cu tracţiune pe spate(deci naşpa pe gheaţă) şi mă rog, cu zeci de probleme greu de gestionat de o femeie cu fără prea multă experienţă în condus la vremea aceea :D.
Când am plecat prima dată singură cu papucul la drum, de frică, am început să fluier. Nu avea nici măcar radio,să pot să-i dau drumul să-mi astupe gândurile, dar ce să mai vorbim de altceva. Aerul rece era condiţionat. De deschiderea geamurilor, desigur. Dacă era cald afară, clar că în maşină fierbeai. Fierbeam şi eu şi mă înroşeam toată.
Se uitau oamenii la mine pe stradă, mă uitam şi eu la ei.  Dar eu mă uitam ca să nu îi calc, nu fiindcă erau frumoşi. Dacă opream să bag maşina într-o parcare mai înghesuită, mă dădeam jos şi mă uitam naivă la vreun bărbat care trecea pe acolo şi reuşeam astfel să fac să se milostivească câte unul de mine să-mi parcheze maşina şi io să-mi văd de treburi. Îi vedeam că-şi râd în barbă(pe atunci eram şi blondă) dar nu mă supăram că ştiam ce gândesc:”Ia uite şi la asta, cine naiba i-o fi dat maşina pe mână….mai bine i-ar sta la cratiţă..sau în taxi.” etc.

Asta a fost o vreme, pe urmă am primit de la firmă un ford fiesta. Un model vechi de prin ’95. Trecerea de la o maşină atât de greoaie, cum era papucul, la una micuţă dar net superioară calitativ, mi-a îmbunătăţit considerabil performanţele. Mi-a plăcut maşina aia mai ales pentru faptul că ajunsesem să o simt, atunci când eram la volan, ca pe o prelungire a membrelor. Eram totuna cu ea. Nu se mai uita nimeni aiurea la mine, este adevărat că nici foarte admirativ, dar măcar dobândisem experienţă în parcatul maşinii.

Timpul, apoi norocul de a avea un job care îmi oferea maşini de rulat, a făcut să câştig experienţă în condus, dar mai ales plăcere. Am schimbat mai multe maşini la job, dar am şi putut să conduc foarte multe maşini de diverse mărci, unele chiar de lux. Bineînţeles că, în timp, am ajuns să am maşina care-mi place şi pe care am ales-o în funcţie strict de performanţe, de cerinţe dar şi de disponibilitate financiară şi abia în ultimul rând în funcţie de culoare. Dar cum am mai spus, ţine un pic şi de noroc şi nu neapărat de vreun merit.

O dată, conjunctura a făcut, să am la dispoziţie un bmw-x5 la un schimb cu o maşina de firmă. În primele trei zile îmi era aşa de drag, frate se mişcau toţi din faţa mea, barem când plecam de la stop sau de pe loc, ori dacă eram pe autostradă şi aveam nevoie să mă grăbesc, ţâşneam pur şi simplu simţind cum îmi creşte adrenalina ori de câte ori, din cauza vitezei mă simţeam ţintuită în scaun precum un pilot de cursă.

Acum să nu credeţi că este un post în care să mă laud. Am fost doar norocoasă. Am avut noroc să am parte de ocazii şi maşini cu adevărat bune. Şi tocmai de asta, uneori cred că nu o maşină slabă ca performanţe te face un şofer bun, poate doar un bun mecanic, ci doar o maşină care să-ţi poată fi o prelungire a propriului „eu”, o maşină al cărei stăpân să fii tu, şi nu una care să te stăpânească şi la cheremul căreia să zaci. Dar nu-mi e dor de prima maşină. Cu toate că dacă m-aş urca acum într-o Dacie veche, fie ea papuc sau nu, habar nu am dacă aş mai ştii cum naiba se conduce… cu toţi kilometri pe care i-am rulat în viaţa mea de şofer.

Anunțuri

25 de gânduri despre „Despre maşini

  1. primii kilometri i-am facut fara sa pornesc motorul, aveam un bunic foarte puternic, el impingea, eu roteam volanul…apoi, eram atat de mic atunci cand am condus prima data incat, tot ce venea din sens invers se oprea crezand ca merge masina singura. am inceput cu berlina de la dacia, acum conduc un hatchback mai vechiut, tot de la dacia(intre timp:matiz,pugeot 107, skoda, fiat, opel, dacia papuc:D, etc), dar e asa cum spui tu parca ar fi o prelungire a propriului eu, nu-mi doresc alta masina momentan…

  2. eu cred că ţi-ai aminti, cu siguranţă, dar ar fi tare greu… aşa cred. 🙂
    mi-am amintit, apropo de aerul condiţionat, eram într-o delegaţie la bucureşti, în toiul verii, câteva zile şi seara mă sună un amic, stabilisem să ieşim împreună la cină, alesese el locaţia, aşa că musai trebuia să mergem cu maşina. şi vine… cu o dacie. am murit de cald în maşină, ne-am topit de cald dar şi de râs, inventând tehnici de optimizare a aerului condiţionat prin deschiderea geamului cu manivela.
    şi acum, când are cu totul altă maşină, ne mai amintim povestea…

  3. Pingback: Despre maşini | Un blog de poveste | Șmen.ro

  4. Buei, de la Fred Flinstone încoa’ pilotatul unei maşini este ceva mişto. Cu toţii am avut clipele noastre de glorie dar şi, hai, recunoaşte, de ruşine totală ! Acuma nu mai am vanităţi, chiar dacă merg cu X5 îi pot face loc ăluia cu Loganul de ma flash-uieşte… în acelaşi timp, dacă vreau, uite, eu, cu maşina de serviciu, în anumite condiţii, îi depăşesc pe absolut toţi şoferii, deşi e doar un Logan…trebuie doar să aprind luminile de la rampă şi să pornesc sirena !

  5. Mitza, rememorarea ta imi aminteste de mine:)) Scoala de soferi, adica aia adevarata, de dupa carnet, mi-am facut-o tot pe un papuc. Imeeeeens:)) Cu tractiune idem, doar ca aveam 4X4 de la buton. Cand avea chef:P asa ca am ramas o data cocotata intr-o panta pe o gramada de ceva nisipos, sfaramicios si eram gata s-o rastorn. Apoi nu-i mai mergea viteza a 4a si, cu oameni in masina, turam bine sa trec de la 3 la 5. Erau cu adrenalina la maxim saracii:)
    Radio avea, dar nu putea sa aud nimic de la zdruncinaturi si hurducaituri. Iar muschii de la maini i se datoreaza, in parte, superbului volan:D
    totusi, traiasca Dacia, e o intreaga experienta:)

  6. Mie unul, de cate ori vad o femeie care incearca sa parcheze cu spatele, imi vine automat in minte un caine cu 3 picioare care incearca sa fuga.Nu prea e in stare de o asemenea performanta, dar chiar si faptul ca incearca, e admirabil 😀

      • Cand ai dreptate, ai! Acuma ca sa clarificam situatia cum se cade .. orientarea aia dispare cu varsta, ca le lasa auzul; „Draga mea, ai parcat masina in garaj? ” „Da iubitule, cel putin o mare parte din ea..” 😀

      • Te cred, şi mare dreptate ai când zici că e vorba de vârstă. Nici bărbatul, cu vârsta, nu mai poate parca toată „maşina” în „garaj” ci doar o parte din ea, aia cât i-a mai rămas 😀

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s