Hapocalipsa nău

A nins. Toată ziua de ieri și toată noaptea. Spre dimineață a început să bată vântul spulberând zăpada de pe adăpost. Mi-am scos nasul din plapumă și am întins și un picior afară până când am simțit ceva cald pe gleznă.
Da, mâța era acolo tolănită pe marginea patului. S-a întins și ea și a căscat larg de ziceai că o să-și înghită mustățile.
Mi-e un dor nebun de copaci verzi și cuci care să-mi cânte dimineața în geam.
Mi-am întins mâna către hubloul înghețat să încerc să-l șterg de aburi în speranța că voi vedea ceva afară. Nimic. Geamul era acoperit cu un strat gros de gheață. Doar vântul se auzea ori de câte ori izbea nervos în rafale zidul adăpostului. Probabil că s-a desfăcut și unul din obloanele de lemn, căci zgomotul făcut de izbituri începea să sune înfricoșător. Mâța se ghemui mai bine în mine privindu-mă cu spaimă. Și pe ea o speria zgomotul ăsta, dar poate nu zgomotul în sine ci, mai degrabă, avertismentul pe care îl însoțea. Un avertisment de vreme înfiorător de geroasă care iar avea să coboare temperatura mai jos de -50 de grade Celsius.
Mi-am luat costumul gros de schi peste care am tras câteva pulovere, paltonul și trei perechi de șosete groase de lână, astea peste clăparii deja încălțați. Noroc cu căciula din blană de câine pe care mi-o făcusem de la ultima vânătoare, era perfectă pentru o astfel de vreme și nu mai aveam nevoie de altceva să-mi pun pe cap. Câinele ăla fusese nemaipomenit. Nici nu mă așteptam la așa o pradă. Un Saint Bernard matur, destul de bine crescut. Am reușit să-mi fac din el căciula, mănușile și mi-a mai rămas o bucată destul de mare cu care să completez plapuma de iarnă făcută din pieile mai multor animale, astfel încât acum era destul de largă și lungă cât să încap și eu și mâța în ea. Plus că și carnea pusă la uscat și făcută pastramă ne-a ajuns la amândouă timp de câteva luni. Cât despre oase, ce să mai spun? Au fost perfecte pentru fixarea obloanelor, dar acum, cu vântul ăsta care șuieră înfiorător, probabil că s-a desfăcut unul din ele de se izbește atât de tare de zid.
Am ieșit afară și am așteptat câteva secunde înainte să fac vreo mișcare. Vântul spulbera zăpada în toate părțile și nu reușeam să văd nimic. Noul soare care se născuse în timpul dispariției primului, încă nu era atât de puternic cât să reușească încălzirea pământului, iar lumina furnizată de el îți dădea mai degrabă impresia de un răsărit modest într-o vreme ploioasă. Habar nu am când o să se regleze toată situația asta pe pământ dar, pentru mine oricum nu mai contează, cu siguranță că eu nu am să apuc acele zile care vor fi peste câteva sute de ani. Până atunci însă, trebuie să am grijă de mine și de mâță. Cu frigul ne-am obișnuit, chiar și cu lipsa luminii. Stomacul ni s-a adaptat la noul regim de foame. Mi se pare chiar comic acum. Înainte, când totul era ok, mult înainte de sfârșitul lumii ăsteia, țineam sute de diete pentru slăbit. Acum sunt așa de uscată că nici așa cum sunt îmbrăcată în acest moment, cu o grămadă de haine groase, și tot nu par grasă. Mâța pare și mai slabă. Ei, barem a început să-i cadă și blana din cauza schimbării de alimentație. Râd de ea spunându-i că acum arată ca un sphinx veritabil. Da, cu siguranță alimentația este de vină. Nici eu nu mai am păr. Am chelit complet și mi-au dispărut chiar și sprâncenele, dar asta e. Oricum, numai de pensat nu mai stau eu acuma. Înainte dădeam bani grei la cosmetică să-mi extrag toate firele de păr în surplus, asta o dată fiindcă-mi plăcea să merg la spa frecvent, dar eram și mioapă și nu aș fi reușit să fac singură nimic fără să-mi pun ochelarii cu lentile groase de vedere. Ceea ce este totuși remarcabil este că mi s-au îmbunătățit și vederea și auzul. Nu știu dacă de la alimentație sau de la antrenamentul pe care l-am dobândit din nevoia de a obține hrană. Chiar și unghiile au început să-mi crească foarte groase și lungi, iar pielea mi s-a îngroșat devenind aspră și solzoasă. Păcat însă că tot nu-mi ține de cald așa cum ar trebui. Ori poate foamea e de vină.
După ce mi s-au obișnuit ochii cu lumina slab-roșiatică de afară, am făcut câțiva pași încercând să stau cât mai aproape de zidul adăpostului când, deodată, am simțit în ceafă răsuflarea umedă a unei ființe.
M-am oprit. Și zgomotul făcut de răsuflarea din spatele meu s-a oprit. Am făcut iar un pas. Iar am simțit răsuflarea în ceafă. La naiba! Măcar să-mi fi luat cu mine lanțul de vânătoare. Am strâns, instinctiv, ciocanul din mână. Dacă ființa asta, oricine ar fi, sare pe mine, jur că-i crăp capul. Auzisem că de când s-au cam terminat câinii, șobolanii și toate pisicile de pe străzi, în lipsa mâncării, unii începuseră să se vâneze între ei. Nu-mi era frică de mușcături, ce naiba de dinți să aibă să treacă prin tot echipamentul de pe mine. Mi-era doar să nu fie destul de puternic încât să-mi sucească gâtul. Am continuat să merg ca și când n-aș fi băgat de seamă nimic. Prin minte au început să-mi treacă tot felul de gânduri negre. Cel mai rău, în acel moment, îmi părea de mâță. Era singura mea companioană, și deși am suferit de multe ori de foame, am preferat să o păstrez, să am grijă să trăiască odată cu mine, chinuindu-mă să o țin tot timpul în adăpost, ascunsă astfel încât să nu tenteze nici un doritor de carne.
Răsuflarea din ceafa mea începuse să fie tot mai agresivă. Am ridicat ușurel ciocanul și m-am întors brusc către ființa din spatele meu. Era G, soțul meu, care mă privea enervat:
-Fată, Mițo, ce tot te foiești atâta? Toată noaptea te sucești de colo colo, de nici eu și nici mâța nu putem dormi din cauza ta. Și dacă îți place să privești noaptea la televizor de ce naiba nu-l închizi când ți se face somn? Iar te uiți la filme din astea tâmpite cu sfârșitul lumii? Ai grijă că de aici și până la oteveu mai ai un pas. Și nu mai dormi cu telecomanda în mână că iar ai să mă împungi cu ea în spate în timp ce visezi.

Povestire dedicată tuturor iubitorilor de apocalipse 😀