Tertipurile Domnului 3

Aștept câteva secunde, până se închide de tot ușa garajului. Nu știu dacă bărbatul a apucat să observe leșinul meu teatral. Dar dacă l-a văzut trebuie să mă mișc cât se poate de repede fiindcă, oricât de mult aș fi încercat prin acest gest să-i adorm vigilența, mai mult ca sigur se va întoarce la „locul crimei” chitit să-mi arate el mie. Oh, da, da, sigur că se va întoarce.
În goană către dormitor, îmi arunc, vraiște prin casă, rochia de pe mine și cizmele din picioare. Apuc să-mi iau doar halatul roz, primit cadou de ziua mea.
Iau pistolul de jucărie al lui fi-miu, o bijuterie a tehnicii mai degrabă decât o jucărie, și-l încarc dar nu cu bilele din plastilină moale ci cu unele, special făcute, din plastic dur. Blochez telecomanda ușii garajului apoi scot de sub sacii cu cârpe și haine vechi, un manechin adus de mine special pentru seara asta. Doamne ce bine e să ai o prietenă propietăreasă de butique. Mi-a împrumutat manechinul fără să clipească, deși în ochi îi juca o luminiță ghidușe. „Să ți-l îmbrac cu ceva sau îl iei așa gol?” „Ai cumva vreun halat alb, scurt ca cele de spital? Sigur. Să-i pun și o pereche de ciorapi albi cu bandă roșie din dantelă? Pune-i și bonetă dacă poți. Important este să arate cât mai bine ca o asistentă medicală.”
Verific ultimele detalii, pușca de jucărie este încărcată, manechinului pe lângă uniformă i-am agățat de gât stetoscopul de rezervă pe care soțul meu îl ține în servieta medicală și am mai verificat încă o dată ca a doua telecomandă a ușii garajului să fie corect fixată într-una din bucile moi din fundul manechinului. Mi-a luat ceva timp până am reușit să modific temporizatorul de ridicare al ușii de la garaj pe fracționarea din comandă a deschiderii în pași scurți, dar până la urmă mi-a reușit.
Îmi aduc aminte să nu uit să transmit un ultim mesaj unui amic vechi din poliție cu care colaborez de multe ori atunci când instalez alarmele speciale de protecție la diverse instituții.
Arunc o ultimă privire în jurul meu după care mă așez la locul de pândă. Mă uit la ceas. Este deja târziu iar afară strada este luminată slab doar de lumina lunii și câteva felinare. Sting lumina și-mi las pe nas ochelarii cu infraroșu luați pe șustache de la serviciu.
Nu trece mult timp și, în liniștea instalată în cartier, se aude un zgomot înfundat de cioburi sparte. „Ahaaa, vrei să intri infracțional? Pregătește-te deci!”
Armez pușcoacea și iau în țintă genunchii siluetei subțiri care se rostogolește pe sub ușa căscată ca o fantă. Aștept să lase ușa la loc dar nu mai am răbdare ca bărbatul să se ridice și trag. „Auch! Nebuno, vrei să mă lași paralitic?” Mă pufnește râsul când îl văd așa chircit.
„Zi mersi că e pușcoacea lui fi-tu în loc de vreuna mai pricopsită. Și zi mersi și că am țintit la țurloaie și nu la ouă”
Nu-i dau timp de respiro că sar pe el cât încă mai e jos. De data asta reușesc să-l mușc de nas și de ureche și duc la îndeplinire toate visele lui cele mai ascunse și mărturisite doar în ceasuri de mare taină. Profit de secundele în care nu-i atent să-i prind mâinile la spate. Scot perechea de cătușe agățată în mod intenționat sub bancul de lucru și i le prind în mișcarea de 1-2-3 pe care o stăpânesc cel mai bine. Îl ridic de pe jos și-l leg cu cotul de unul din picioarele raftului cu scule, fixat în perete. „Ai chef de joacă, ha? Stai că-ți arăt eu ție!”
Din liniștea nopții răzbate până la noi un sunet de sirenă de poliție. Tresare, iar din vocea lui se simte că e mai degrabă preocupat de zgomotul care se apropie decât de faptul că e legat. ”Năroadă ce ești! Tu chiar ai chemat poliția să vină peste noi?”
Râd ca o apucată apoi, în timp ce-i dezleg o mână, am grijă să-i fixez în poală manechinul așezat cu fundul în sus.
”Vrei să scapi de aici repede? Ia imaginează filmul ăsta: la tine în poală stă răsturnată una din asistentele tale. Tocmai blondina aia pe care nu o suport eu, dar care își fofilează, cu neobrăzare, popoul în uniforma scurtă prin fața ochilor tăi. O bătaie de a ta peste una din buci îți ridică ușa garajului 10 cm. Asta așa, ca să-ți dispară gândul sau pofta, dacă le-ai avut vreodată, că ai putea să mă înșeli cu vreo fâșneață.”
Îl mai sărut o dată lung și apăsat și în fața lui scot, cu un gest lasciv din decolteu, cheița de la cătușe pe care o azvârl, neglijent, pe jos, departe de el.
Ies din garaj folosindu-mă de ușa de la intrare în casă și o trântesc cu putere în spatele meu, blocând-o din interior.
Sirena de la poliție se aude din ce în ce mai strident până în fața casei noastre. Se oprește și după câteva secunde se aude soneria de la intrare. Îmi pun pe mine un alt halat, mai puțin provocator și alerg să deschid. În ușă stă amicul polițai. Fluieră în timp ce duce mâna la caschetă.
„Bine că am fost eu pe tură în noaptea asta dar și mai bine că nu-mi pune colegul întrebări.”
„Oare de ce ar pune întrebări dacă își scoate gratis țigările?” replic eu în timp ce-i întind două bancnote albastre.
„Important e că ți-am „speriat” hoțul care tot îți dă târcoale” mai apucă să-mi spună fâcându-mi un semn șmecheresc din ochi. Mai fluieră o dată ducând mâna la chipiu, apoi pleacă încetișor pe alee către mașina de poliție. Îl urmăresc cu privirea până când mașina dispare în noapte.
După ce închid ușa de la intrare în spatele meu, trec prin bucătărie, iau două pahare din bufet, sticla de șampanie din frigider și fug către baie. Cineva acolo mă așteaptă. Este soțul meu și azi sărbătorim încă o aniversare.
Din cada plină cu apă caldă și spumă ridică amenințător către mine mâna stângă. De încheietură are atârnată o pereche de cătușe ude, nedesfăcute.
„Dacă tot îți place să ne jucăm de-a hoții și vardiștii de ce naiba nu-mi arunci cheia cea bună de la cătușe? Noroc că am putut să ridic de piciorul raftului ca să mă eliberez de acolo. Închipuie-ți ce caraghios arătam fugind în noapte, cu pantalonii în vine și cu niște cătușe atârnate de mână și ce spaimă am tras la gândul că mă va surprinde cineva în curul gol, bâtând cu palma o păpușă gonflabilă peste buci”
Râd de necazul afișat mai mult ca să-mi facă mie plăcere și umplu paharele cu șampanie.
În timp ce gustă tacticos din paharul lui, destins în apa caldă, un gând îi tulbură iar liniștea frunții:
„Auzi? Da polițaii care au venit cu sirena pornită și care au sunat la noi la ușa ce voiau? Chiar mi-a trecut prin minte că-s puși de tine să mă salte”
„Ași! Da de unde! Erau în trecere și au văzut aprinse ledurile de avertizare de la ușa de intrare. Au trecut doar să întrebe dacă totul e în regulă. Le-am spus că am apăsat greșit codul de securitate înainte să mă culc dar că nu o să se mai întâmple”
Îmi întorc privirea din lumina pâlpâită a unei lumânări parfumate ca să nu-mi ghicească zâmbetul mijit în ochi și arunc, ca din nepăsare, o ultimă întrebare:
„Auzi? Dar de ce naiba staționa taximetristul ăla la câțiva metri de casa noastră? Te pomenești că iar a fugit Popeasca de acasă”

Povestirea închide, în oglindă, jocul Mucegaiului.