Aniversarea

O știa din anul I de facultate, de când căuta curios în avizier să afle în ce sală se ține primul curs. Și-a făcut loc printre ceilalți, strecurându-se până când a ajuns în fața peretelui plin de anunțuri.
Prima dată i-a simțit parfumul în nări, apoi părul ei i-a gâdilat barba. Și-a aplecat puțin privirea și a zărit un creștet blond, plin de bucle, care se tot foia de colo colo.
-Și tu ești în primul an?
Bâlbâi un răspuns afirmativ, luat prin surprindere de ochii ei care-l fixau tocmai când el o măsura din cap până-n picioare.
-Ce naiba înseamnă L1? Nu e nici S de la sală, nici A de la aulă, nici C de la clasă.
-Înseamnă luminator. Sunt câte unul pe etaj și sunt numerotate în funcție de numărul etajului unde se află.
-Tu de unde știi? Ce e aia luminator?
-Păi și frate-meu a fost student aici. E o sală care are doi pereți numai din geamuri.
-Adică ești de-al casei, oarecum. Hai să mergem împreună că eu calc prima dată aici și nu vreau să mă rătăcesc.
Se supuse liniștit, mirându-se în sinea lui că nici nu o văzuse bine și deja trecuse printr-un tir de întrebări.
Intimidat, oarecum, de felul ei de a fi își luă o mină serioasă și ușor arogantă, speriat de teama ca ea să nu creadă că el ar fi vreun bleg, un fel de maimuțoi din pluș pe care-l smotocești toată ziua și când te plictisești îl arunci pe oriunde numai să nu ți se încurce printre picioare.
Când au intrat în luminator, el a căutat din priviri o bancă liberă prin spate dar n-a mai avut timp să spună ceva că ea l-a apucat de mână și la tras către prima bancă lângă geam. Mâna îi era caldă și pielea părea din catifea iar buricele degetelor erau ca niște pernuțe de pisică. Chiar și-o imagină lenevind, moale, la ceasurile dimineții.
Îi făcu loc să ocupe unul din cele două scaune ale băncii alese de ea. Ea zise că ar vrea să stea la margine, dar el îi arătă din priviri locul de la geam.
-Dacă tu ai ales banca-„fără să mă întrebi și pe mine dacă am chef să stau cu tine” își spuse în gând- aleg eu locul.
-Ah, și mie îmi place la margine, dar dacă tu zici…
Nu-și continuă fraza și trecu în bancă frecându-se de el, atingându-l cu mâinile ei, cu corpul ei, cu hainele ei, cu părul și parfumul ei și lui îi veni iar în minte corpul ei întins pe canapeaua imaginară și în acel moment chiar își dori să fie și el întins pe aceeași canapea. Dorința asta, apărută brusc, îl făcu să uite că ar fi preferat să stea în ultimele bănci unde să-și facă alte cunoștințe, preferabil băieți cu care să hoinărească prin baruri după orele de curs sau și mai bine în timpul acestora când chiulul e mai dulce, ca orice lucru interzis dealtfel.
-Ah, uite ce plăcut este aici! Scaunul este chiar lipit de geam și se vede tare frumos micul parc de la parter. Ai zice că am toată natura la picioare. Ești atât de drăguț că mi-ai oferit cel mai frumos loc.
Adevărul este că, mai degrabă, își oferise lui locul de la margine din dorința de a scăpa de ea la pauză, pretextând vreun motiv aiurea, doar să se mute în altă parte.
La un moment dat, în timpul orei, se auziră din spate chicotelile băieților iar lui îi păru rău că nu a fost mai hotărât și nu i-a refuzat dorința, dar apropierea ei îi păru caldă așa că își lăsă gândurile în pace, concentrându-și atenția către lectorul de curs.
Nici nu și-a dat seama că ea nu mai era în bancă atunci când zgomotul asurzitor a făcut toate geamurile luminatorului țăndări. Pe moment nu a înțeles de ce toți țipau și se buluceau lângă ceea ce fusese adineauri peretele de sticlă de lângă el. Șocul deflagrației l-a făcut să observe mai târziu decât ceilalți că ea, în momentul exploziei fiind lipită de geam, a zburat pur și simplu prin fereastră. Îi văzu doar poziția nefirească, așezată pe spate pe pământul gol, cu gâtul strâmb și cu un picior îndoit ciudat sub corpul micuț.
-Frate, ce noroc nebun ai avut să stai la marginea băncii! Puteai să fii în locul ei acum.
Un băiat din cei așezați în ultima bancă îl bătu pe spate și îi făcu șmecherește din ochi. Remarca lui reuși să-l trezească din amorțeală și tocmai norocul ăsta, la care făcea referire celălalt băiat, îl îngrozi.
Ea a scăpat cu viață, dar a rămas în cărucior. În cădere și-a fracturat acea parte din coloană care i-a paralizat picioarele definitiv.
A mers aproape zilnic la spital să o vadă. Îi părea rău de ea și de tinerețea ei chiar dacă ea părea să înfrunte cu toată demnitatea handicapul care o nenorocise pe viață. Sentimentul de vinovăție care nu-i dădea pace fiindcă o obligase să stea în ziua aceea fatidică lângă geam, nu avea să-i mai dea pace niciodată.
A avut grijă să nu-i lipsească cursurile niciodată și a convins-o să nu renunțe la examene. Apoi a fost lângă ea în zilele când o apuca disperarea datorată neputinței fizice. Ajunsese un obișnuit al casei. Apărea în fiecare zi la ceasurile amiezii, după orele de curs, cu toate notițele în caiet. Mâncau împreună, învățau împreună, sufereau împreună așa că nu a mai mirat pe nimeni căsătoria lor după absolvirea facultății.
El și-a găsit repede un post bine plătit, ea a rămas acasă și își ocupa timpul meditând copii de școală.
Viața curgea încet și monotonia se instalase în casa lor precum o matroană care le stăpânea obiceiurile și le mânca avidă tinerețea.
Fiindcă banii nu erau o problemă, i-a comandat un automobil cu comenzi speciale și astfel libertatea ei de mișcare, mărită un pic, i-a adus pe față un sentiment de mulțumire. Sentiment trecător de altminteri. Știa că asta nu avea să o mulțumească prea mult. Se obișnuise cu reproșurile ei, cu faptul că îi striga că mereu vine târziu, că nu o interesa că venea de la muncă preocupat de ratele lor, de bunăstarea ei. Dar mai ales preocupat de faptul că toată viața ei era ca o cruce pentru el. Un jug la care se înhămase loial, fără speranță.
Într-o zi, monotonă ca toate celelalte, a venit târziu, obosit și plictisit. Avusese un program încărcat, plin de clienți cu pretenții care mai de care absurde pe care se străduise cu toată condescendența să le ducă la îndeplinire.
Acum nu voia decât să bea un pahar zdravăn de whiskey și apoi să se bage în pat unde spera la un somn adânc în care să uite de toate.
Lumina era stinsă în toate camerele și o liniște prevestitoare de rău se cuibărise în toată casa. Menajera plecase.
Probabil că și ea se culcase deja, fără să-l mai aștepte. Un gând de satisfacție îi trecu prin minte la speranța că poate de data asta va avea o seară calmă, fără țipete și farfurii sparte, fără certuri în care doar ea vorbea, fără lacrimi și amenințări cu sinucideri.
Străbătu coridorul lung până când ajunse în dreptul dormitorului. Deschise ușa încet, să nu facă zgomot și aruncă o privire înăuntru. Îi zări silueta întinsă pe pat, îmbrăcată în haine de stradă, în lumina slabă a lunii care-și făcea loc cu greu prin perdeaua ce flutura nestingherită în dreptul ferestrei deschisă larg. Nu vru să intre dar frigul din cameră îl făcu să se răzgândească așa că intră tiptil să închidă fereastra.
După ce o încuie bine se întoarse hotărât să părăsească dormitorul, cu gândul la paharul de whiskey pe care și-l promisese din timpul zilei.
Mâna ei îl apucă puternic de marginea sacoului.
-Credeam că dormi și nu am vrut să te deranjez.
-De ce ai venit așa târziu?
-Am avut treabă. Îi răspunse sec cu intenția de a scăpa repede de ea. În seara asta nu avea chef de certuri. Poftea la paharul cu băutură și gândul la licoarea aurie îi lăsă gura apă.
-Unde ai fost? Ea nu avea chef să-l facă scăpat așa repede, așa că-l strânse și mai tare de haină și-și continuă tirul de întrebări.
-Unde dracu să fiu? La serviciu. Hai că n-am chef acum de scandal.
-Amanta ce-ți mai face?
O privi uluit.
-Pe asta de unde ai mai scos-o? Până acum ceva timp de câte ori vin seara târziu acasă îmi reproșezi că umblu prin baruri, acum am și amantă? Hai că n-am chef să-ți răspund la invenții. Te rog eu să încetezi, da?
Încercă cu un gest împăciuitor să se desfacă din strânsoarea ei, dar nu reuși.
-Știu eu, știu. Azi nu e o zi obișnuită. Și dacă într-o zi ca asta vii la fel de târziu, este clar că ai o amantă. Altceva nu poate fi. Tocmai într-o zi ca asta ți-ai găsit să întârzii. Știam eu că nu-ți mai pasă de mine. Dar ce? Ți-a păsat vreodată? Nu! Eu sunt o povară pentru tine. Am ajuns batjocura ta. Nu te mai saturi umilindu-mă. Acum noua tortură din partea ta este amanta pe care ți-ai tras-o.
O privea buimac, neînțelegând ce tot bălmăjește acolo. Ce naiba de zi e asta? Nu e ca toate celelalte? Cu ce e diferit chinul de azi față de ieri, altăieri și toți anii lui de tinerețe distruși pe picioarele ei bolnave? Și de ce îi strigă că e o povară? I-a reproșat el vreodată asta? Nu s-a înhămat, tăcut, la toate astea? Nu toți banii pe care îi câștigă îi cheltuie ca să-i facă ei zilele mai plăcute? A plecat vreodată de lângă ea? Nici măcar părinții nu și i-a mai vizitat de când s-a însurat. I-a reproșat vreodată ei viața lui de ascet din cauza handicapului ei fizic?
Încercă să se smulgă iar dar mâinile ei cu degetele osoase și diforme îl strângeau mai tare. La un moment dat, ridicând capul, privirea i se izbi de reflecția lor în oglinda șifonierului și imaginea îl umplu de dezgust. El, îmbătrânit înainte de vreme, cu hainele răvășite, încerca să se smulgă neputincios din mâinile unei ființe care părea mai degrabă o vrăjitoare decât o femeie așa cum era în pat, ridicată de gât, cu părul neîngrijit și cu fața uscată, o pacoste pe capul lui, umbra fetei care a fost o dată, imaginea uitată a primei zile când o cunoscuse.
Fără să se gândească, apucă statueta din bronz, în formă de amoraș stupid, de pe marginea noptierei și o izbi în frunte. Deși lovitura lui o năuci, tot nu-i dădu drumul de la haină. Dacă văzu că tot nu scapă o mai lovi o dată. Apoi încă o dată. Și încă o dată. Și încă.
Pentru fiecare amintire dureroasă pe care o avea din cauza ei,o izbea cu amorașul în frunte. La un moment dat obosi. Îi desfăcu degetele descărnate de pe marginea sacoului și se lăsă, sprijinit de zid, să alunece pe podeaua camerei.
Contemplă, în lumina lunii, trupul ei cu craniul spart și fața inundată de sânge. Stătu așa preț de o jumătate de oră.
O curiozitate nu-i dădea pace. De ce pentru ea ziua asta era altfel decât celelalte?
Privi în jur, dar în obscuritatea dormitorului nu reuși să afle răspunsul. Își privi ceasul cu cadran fosforescent de la mână, citind cu atenție data de pe ecran. Nu, nu era aniversarea căsătoriei și nici vreo altă zi importantă nu știa să fie.
Zăcu, sprijinit de zid, preț de un ceas. Când primele picături de sânge începură să cadă pe covor din salteaua îmbuibată deja, hotărî să se ridice. Îi luă în brațe corpul lipsit de greutate și se îndreptă către garaj. Așeză un sac mare de plastic cu grijă în portbagajul mașinii și pe ea o așeză astfel încât să nu o lovească. Îi puse pantofii de stradă în picioare și înainte de a pleca îi puse în geanta pe care o lăsase înadins pe măsuța de toaletă, unul din numeroasele ei bilețele pe care ea i le lăsa iritându-l cu amenințările puerile de sinucigaşă prefăcută.
Ajunse repede la marginea orașului pe malul lacului pustiu și plin de vegetaţie sălbatică. Opri mașina și deschise portbagajul. Trupul era mișcat de cum îl pusese inițial. Probabil un ultim spasm al mușchilor ei fără vlagă. O potrivi în poziție corectă la volan, dădu drumul la motor și o lăsă să lunece la vale către apa lacului. Nu plecă de acolo până când nu se asigură că mașina e scufundată complet.
Plecă de la lac pe jos, până în centrul orașului. Ajunse într-un bar, și acolo comandă o sticlă întreagă de whiskey pe care o plăti cu cardul. Fără să-l vadă nimeni vărsă o parte din conținutul sticlei pe pantaloni și pe haină și restul în jardiniera din stânga mesei, apoi plecă din bar clătinându-se pe picioare. Afară, șoferul de taxi pe care-l oprise strâmbă din nas simțind mirosul de alcool, iar el se așeză înadins pe locul din față bolborosind cuvinte fără noimă, enervându-l pe taximetrist asigurându-se că acesta nu avea să-i uite figura.
Pe drum de întoarcere își recapitulă în gând urmele rămase și pe care avea să le înlăture fără prea mult efort.
Taxiul străbătu piața centrului universitar, pustie în acel ceas târziu. Lumina unui panou publicitar îl străfulgeră dureros. Fusese prima zi de școală pentru studenți. Se izbi cu palma puternic peste frunte și izbucni într-un hohot de râs înecăcios care-i umplu gura de spume. Azi se împlineau 10 ani de când o cunoscuse. Azi el aniversa 10 ani de reproșuri, remușcări și torturi sentimentale.
Își promise că la anul pe vremea asta va serba primul an de libertate.

Povestea intră în jocul de luni al doamne psi. Au mai scris pe tema aniversării și: almanahe, vero, dictatura, cita, vavali, tibi, dor, scorpio, lafee

Anunțuri

46 de gânduri despre „Aniversarea

  1. Pingback: O aniversare – psi-luneală « Tiberiuorasanu's Blog

    • Important este că ţi+a plăcut. Nu, nu am scris că n+am avut timp. Hai că am glumit, nu mă lua în serios. Cred că-mi place să epatez uneori.

  2. Pingback: O, Ani vers are « Almanahe

  3. Pingback: Provocarea-O aniversare… « Cățărătorii

    • Toți ucigașii au un motiv puternic determinat. Bineînțeles nu cei care sunt psiho. Dar mereu mi-a plăcut să citesc și să încerc să înțeleg ce anume, ce lucru sau faptă, mai bine zis ce înlănțuire de fapte te aduc în stadiul de a ucide

      • Sunt întrebări la care nu răspund repede. Acum m-am întors de la școală și m-am gândit să văd ce ai răspuns.
        El a demonstrat multă omenie timp de 10 ani. Sunt momente, dacă este să recunoaștem adevărul, când ne vine să ucidem.
        Mai bine divorțăm.

      • Sunt de acord cu tine. Dar dacă ar fi să extrapolăm, divorţul este o formă de separaţie civilizată dar care crează frustrări, pe când altfel….
        Oh Doamne, cred că am să fiu excomunicată dacă îmi continui ideea :)))))
        Cred că te-ai prins că glumesc.

  4. Pingback: O aniversare cu cântec « Dictatura justitiei

      • Ah, si-am uitat sa-ti spun ceva 🙂
        Ca-mi place capacitatea ta de a te pune-n pielea barbatului. Iti iese aproape perfect. Era sa scriu ca-ti iese mai bine ca atunci cand te pui in pielea femeii, dar nu era tocmai potrivit, ca poate intelegeai gresit. Bine ca nu am scris.

        Si-am mai uitat ceva:
        „Ia reproșat” ar trebui corectat. Barbateste vorbind 😉

      • Hehehe, cică întotdeauna câştigi bătălia dacă te pui în pielea adversarului.
        Bărbăteşte vorbind îţi mulţumesc pentru observaţia făcută. Cu ocazia asta am observat câteva cuvinte lipsă şi o grămadă de virgule care nu-şi aveau locul. Ah, câtă bătaie de cap îmi dau nebunaticele astea, virgulele adică 😀

      • bine, accept ca virgulele, dar nu cred 🙂
        fii atenta ce zic. eu iti multumesc tie, pentru poveste. tot barbateste vorbind, ca nu-mi place sa schimb tonul.
        batalia este deja castigata. miza: pielea barbatului.

  5. Pingback: Povocarea de luni: …. zile. | Dia na's blog

  6. Toa’sa maior Minerva Tutovan,cu respect pentru cunostintele de chimie. Carevasazica din bronz amorasii bre,care bronz ie din cupru cu olecuta di staniu si nu din gips/ipsos/plastru carele e de-l stiam pana acuma de să face ornamentili ăştia cu haripi di şede iele pă milee la oamenii cu facultate mintală.
    Tehnic si artistic si suspens de film noir.

    • Pfoai ce m-ai prins! Bunica avea o chestie din asta, toată ziua ştergea turbatul pe cap de praf. Când venea vară-mea pe la mine să ne jucăm cu mâţele spărgeam nuci cu amoraşul, mâncam miezul şi apoi încălţam mâţele în cojile de nucă după cae le dădeam dumul în pod. Tropăiau de ziceai că aveam herghelie pe casă :)))))

  7. Pingback: 2 ani… | psi-words

  8. Pingback: Un loc în care mă simt bine « Colţu' cu muzică

  9. Pingback: Crime prea mult premeditate « Dictatura justitiei

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s