Inelul

Când eram mai mică apăruse la TV un serial pentru copii. Probabil că mulți dintre voi își amintesc despre povestea cehă a Arabelei.
Nu știu cum a fost la voi, dar la mine toate prietenele mele erau înnebunite după Arabela. Frate să le vezi ce-și mai ondulau părul pe degete, ce se mai fandoseau și ce se mai jucau de-a Arabela. Asta era pe vremea când eram prea mici să ne jucăm cu băieții. Sau, mă rog, ei cu noi.
Eu, fiindcă aveam părul foarte scurt pe vremea aceea și purtam pantalonii legați cu bretele, nu puteam să fiu niciodată Arabela, nici Xenia și nici vreun alt personaj feminin. Așa că eram, mai tot timpul, Rumburak.
Prima dată am suferit fiindcă frumoasele satului îmi aleseseră tocmai personajul negativ. Am pus-o pe seama invidiei atunci. Ele-„frumoasele” erau de la țară iar eu-„urâta” eram de la oraș. Ele aveau rochițe înflorate din stambă, eu doar niște pantalonași cu bretele-asta deoarece îmi erau tot timpul prea largi în talie și bunicii îi era teamă că o să-mi cadă de pe mine, așa că mă chinuia cu bretele ei făcute dintr-o curea veche rămasă de la taicu. Ele aveau codițe împletite legate cu funde, eu-așa cum spuneam- aveam părul scurt fiindcă mama mi-l tăia preventiv de spaima posibilelor lighioane, ele aveau papuci din plastic cu margarete-o modă rurală de mare șic la vremea aceea, eu umblam cu niște teniși prăfuiți pe care nu-i mai spălam de frică să nu li se dezlipească tălpile.
În fine, dat fiind toate aceste aspecte total ne-feminine ale copilăriei mele de atunci, nici că puteam să fiu altcineva decât Rumburak. Puteam să refuz, desigur și, mândră să mă retrag în vreun colț alegând să plâng pe furiș sau să arunc cu pietricele în jgheabul fântânii din crucea uliței stârnind apa și țipetele tușii Stana, mare paznic al belelelor mele și pârâcioasă de nădejde către bunică-mea a tuturor faptelor nevitejești de care dădeam dovadă. Dar nu, cum puteam eu să recunosc că aș fi preferat să fiu Arabela, ca orice altă fetiță normală? Aș! Acceptam de fiecare dată să fiu personajul negativ și urât de toată lumea, declarând că Rumburak este oricum mai tare decât toți și că inelul care-l răsucea pe deget trebuia să fie doar al lui. În fond și la urma urmei posesia acelui inel care te purta oriunde voiai îți dădea supremație. Și ca să fiu convingătoare în rolul meu, am șutit de la bunica un frumos inel de argint cu piatră albastră, o amintire de la bunicul(taicu) dinainte ca el să plece la război. Normal că inelul îmi era foarte larg, dar important era că semăna cu inelul din film-așa gândeam au atunci și, fiindcă arăta magic, normal că-mi îndeplinea și toate dorințele iar fetițele erau invidioase pe mine și personajul lui Rumburak nu mai părea atât de nedorit.
Într-o zi însă, fatalitate! Inelul mi-a alunecat de pe deget în țărână. Ce l-am mai căutat! Cât m-am jelit! Ce m-am speriat! Nici nu vreau să-mi amintesc. Pe de o parte fiindcă eram convinsă că, odată inelul pierdut, nici o dorință nu avea să mi se mai îndeplinească de acum încolo, pe de altă parte fiindcă era cât se poate de clar că bunica avea să-mi roșească pielea fundului tocmai cu bretele mele din piele.
Seara când am ajuns acasă nu am suflat nimic. La un moment dat, după ce ne-am făcut rugăciunea de seară, bunica m-a întrebat: „ai vreun păcat azi pe suflet?” Asta era o întrebare care o punea mereu după ce ne rugam și la care eu răspundeam de fiecare dată că nu. Căci ce fel de păcate puteam eu să am la vârsta aia atât de fragedă? La fel am răspuns și de data asta deși simțeam că-mi explodaseră obrajii din cauza văpăii care-mi ardea fața. Ea nu a spus nimic și m-a învelit în pătură, sărutându-mă pe fața fierbinte. „Te pomenești că iar faci febră”- a mai spus înainte de a stinge lumina și de a mă lăsa singură cu gândurile mele la fel de negre precum noaptea.
A doua zi dis de dimineață am ieșit val vârtej din curte, cu dumicații încă nemestecați bine, și am ajuns la locul de joacă. Toată ziua am zgurmat cu bățul prin iarbă, prin țărână, printre florile de pe marginea drumului, pe sub podețul cu băncuțe,pe lângă fântână, peste tot. Aș fi luat tot satul la răscolit după inelul cu pricina. Eram atât de supărată că doar pelerina din poveste m-ar mai fi ajutat. Aia care te făcea invizibil. Așa îmi doream și eu atunci. Să ajung invizibilă și să nu mai dau ochii cu bunica. Orice numai să nu-i spun adevărul. Nu-mi era frică de bătaie cât îmi era frică de privirea ei plină de reproș și mai ales mă rușina faptul de a fi pierdut una dintre cele mai prețioase amintiri rămase de la taicu.
Seara după ce am mâncat a venit iar vremea rugăciunii. Mă gândeam că iar o să mă întrebe dacă aveam vreun păcat și eu iar o să mint. Chiar ajunsesem să-mi doresc să se termine vacanța mai repede și eu să plec la mama, de parcă asta ar fi rezolvat problema inelului pierdut, sau să se întâmple ceva și eu să fiu nevoită să plec de la ea. Oare cum ar fi să mă îmbolnăvesc grav de tot și nici măcar nenea Ilie care era un fel de mamoș-felcer-veterinar-atoateștiutordeanimaleoamenișialtelighioane în sat să nu-mi dea de cap și să cheme Salvarea ( auzeam în minte sirena și vedeam copii de pe ulița bunicii îngrămădiți la noi la poartă, zgâindu-se la mine cum eram suită pe targă în mașina salvării) și eu să plec, astfel, înapoi la oraș iar bunica, plină de suferința cauzată de îmbolnăvirea mea bruscă, să uite naiba de inelul ăla.
Îmi puneam mâna de zeci de ori la frunte gândind că poate-poate mi se va face rău. E adevărat că obrajii îmi ardeau doar fruntea, ca un făcut, rămânea rece.
În seara aceea bunica mi-a spus că plânge oița în pătul și merge să o aline iar eu să-mi fac singurică rugăciunea, lucru destul de neobișnuit dat fiind faptul că mă asculta atentă ori de câte ori împreunam mâinile cu fața îndreptată către icoana din perete și-l spuneam pe Tată-l nostru.
M-am dus lângă pat și m-am așezat în genunchi pe podea, cu coatele sprijinite de marginea patului, așa cum obișnuiam să facem seară de seară și am început să mă rog de zor, spunând mecanic cuvintele rugăciunii în timp ce mintea băsnea tot felul de vrăjmășii: ba să se pună vreun cutremur să crape casa și să fugim la mama în oraș doar cu cămășuțele de noapte, ba să apară o epidemie de hepatită cum mai apărea toamna în școli și toți copii eram scutiți de școală și astfel puteam și eu să plec acasă urgent sau măcar să vină și la noi vreun hoț și să fure cutia cu bijuterii a bunicii, lada cu țoale și furca de lână-obiect de mare preț la bunica mea în casă ca astfel să nu afle nimeni că i-am pierdut inelul și câte și mai câte alte blestemății care-mi treceau mie prin cap la vremea aceea.
La un moment dat, când mă rugam eu mai cu foc, am zărit pe pernă inelul pierdut.
Nu vă spun ce surpriză am avut! Am început să sar de bucurie fără să mă gândesc din ce motiv a apărut tocmai pe perna mea.
-Ia te uită cum sare Delina mea (așa mă alinta bunica) precum o căpriță scăpată din staul.
M-am oprit brusc. În momentul acela mi-am dat seama că bunica sigur știa ceva.
N-am avut încotro și a trebuit să mărturisesc, printre lacrimi grele de crocodil și respirație întretăiată cu suflet greu încercat, că am luat inelul doar fiindcă voiam să mă dau și eu mare și fiindcă inelul era, cu siguranță, vrăjit iar eu, dacă eram Rumburak în joaca lor, trebuia să fiu, nu-i așa?, vicleană și puternică și vrăjită și nemaipomenită și cea mai tare din parcare și câte și mai câte…și că n-am vrut să-l pierd, normal că îl aduceam înapoi dar că nah, ghinion pisica 13 într-o zi de marți…
Bunica nu a vrut să-mi spună prin ce magie a apărut inelul, nici nu m-a certat, nici nu m-a bătut. Doar a oftat greu și nu m-a privit vreo două zile în ochi.
Tot restul vacanței am umblat ca pe vârfuri. Am tocat lucernă la rațe fără să mă mai împotrivesc cum o făceam în alte dăți plângându-mă că mi se înverzesc degețelele, am bătut pernele în fiecare dimineață și n-am mai lenevit aiurea pe prispă. Am luat apă de la fântână ori de câte ori mă ruga și căram câte două găletușe odată, numai ca să vadă cât de harnică eram. Și nici pisicile nu le mai vopseam cu roșu de lână pe cozi iar ori de câte ori trebuia aleasă fasolea eram atât de harnicăăăă de până și tușa Stana scuipa peste capul meu să nu-mi fie de deochi.
Nu am să uit acea vară niciodată. Și mi-o amintesc ori de câte ori îmi admir pe deget inelul, model vechi de argint cu piatră albastră de alexandrit, amintirea de neprețuit a bunicii mele. Iar partea cea mai haioasă? Câteodată, când îmi doresc ceva foarte tare, mă trezesc răsucind inelul pe deget.

Au mai povestit despre inele și : psi, tibi, carmen pricop, anacondele, roxana, dor, cita, vero,
scorpio