Inelul

Când eram mai mică apăruse la TV un serial pentru copii. Probabil că mulți dintre voi își amintesc despre povestea cehă a Arabelei.
Nu știu cum a fost la voi, dar la mine toate prietenele mele erau înnebunite după Arabela. Frate să le vezi ce-și mai ondulau părul pe degete, ce se mai fandoseau și ce se mai jucau de-a Arabela. Asta era pe vremea când eram prea mici să ne jucăm cu băieții. Sau, mă rog, ei cu noi.
Eu, fiindcă aveam părul foarte scurt pe vremea aceea și purtam pantalonii legați cu bretele, nu puteam să fiu niciodată Arabela, nici Xenia și nici vreun alt personaj feminin. Așa că eram, mai tot timpul, Rumburak.
Prima dată am suferit fiindcă frumoasele satului îmi aleseseră tocmai personajul negativ. Am pus-o pe seama invidiei atunci. Ele-„frumoasele” erau de la țară iar eu-„urâta” eram de la oraș. Ele aveau rochițe înflorate din stambă, eu doar niște pantalonași cu bretele-asta deoarece îmi erau tot timpul prea largi în talie și bunicii îi era teamă că o să-mi cadă de pe mine, așa că mă chinuia cu bretele ei făcute dintr-o curea veche rămasă de la taicu. Ele aveau codițe împletite legate cu funde, eu-așa cum spuneam- aveam părul scurt fiindcă mama mi-l tăia preventiv de spaima posibilelor lighioane, ele aveau papuci din plastic cu margarete-o modă rurală de mare șic la vremea aceea, eu umblam cu niște teniși prăfuiți pe care nu-i mai spălam de frică să nu li se dezlipească tălpile.
În fine, dat fiind toate aceste aspecte total ne-feminine ale copilăriei mele de atunci, nici că puteam să fiu altcineva decât Rumburak. Puteam să refuz, desigur și, mândră să mă retrag în vreun colț alegând să plâng pe furiș sau să arunc cu pietricele în jgheabul fântânii din crucea uliței stârnind apa și țipetele tușii Stana, mare paznic al belelelor mele și pârâcioasă de nădejde către bunică-mea a tuturor faptelor nevitejești de care dădeam dovadă. Dar nu, cum puteam eu să recunosc că aș fi preferat să fiu Arabela, ca orice altă fetiță normală? Aș! Acceptam de fiecare dată să fiu personajul negativ și urât de toată lumea, declarând că Rumburak este oricum mai tare decât toți și că inelul care-l răsucea pe deget trebuia să fie doar al lui. În fond și la urma urmei posesia acelui inel care te purta oriunde voiai îți dădea supremație. Și ca să fiu convingătoare în rolul meu, am șutit de la bunica un frumos inel de argint cu piatră albastră, o amintire de la bunicul(taicu) dinainte ca el să plece la război. Normal că inelul îmi era foarte larg, dar important era că semăna cu inelul din film-așa gândeam au atunci și, fiindcă arăta magic, normal că-mi îndeplinea și toate dorințele iar fetițele erau invidioase pe mine și personajul lui Rumburak nu mai părea atât de nedorit.
Într-o zi însă, fatalitate! Inelul mi-a alunecat de pe deget în țărână. Ce l-am mai căutat! Cât m-am jelit! Ce m-am speriat! Nici nu vreau să-mi amintesc. Pe de o parte fiindcă eram convinsă că, odată inelul pierdut, nici o dorință nu avea să mi se mai îndeplinească de acum încolo, pe de altă parte fiindcă era cât se poate de clar că bunica avea să-mi roșească pielea fundului tocmai cu bretele mele din piele.
Seara când am ajuns acasă nu am suflat nimic. La un moment dat, după ce ne-am făcut rugăciunea de seară, bunica m-a întrebat: „ai vreun păcat azi pe suflet?” Asta era o întrebare care o punea mereu după ce ne rugam și la care eu răspundeam de fiecare dată că nu. Căci ce fel de păcate puteam eu să am la vârsta aia atât de fragedă? La fel am răspuns și de data asta deși simțeam că-mi explodaseră obrajii din cauza văpăii care-mi ardea fața. Ea nu a spus nimic și m-a învelit în pătură, sărutându-mă pe fața fierbinte. „Te pomenești că iar faci febră”- a mai spus înainte de a stinge lumina și de a mă lăsa singură cu gândurile mele la fel de negre precum noaptea.
A doua zi dis de dimineață am ieșit val vârtej din curte, cu dumicații încă nemestecați bine, și am ajuns la locul de joacă. Toată ziua am zgurmat cu bățul prin iarbă, prin țărână, printre florile de pe marginea drumului, pe sub podețul cu băncuțe,pe lângă fântână, peste tot. Aș fi luat tot satul la răscolit după inelul cu pricina. Eram atât de supărată că doar pelerina din poveste m-ar mai fi ajutat. Aia care te făcea invizibil. Așa îmi doream și eu atunci. Să ajung invizibilă și să nu mai dau ochii cu bunica. Orice numai să nu-i spun adevărul. Nu-mi era frică de bătaie cât îmi era frică de privirea ei plină de reproș și mai ales mă rușina faptul de a fi pierdut una dintre cele mai prețioase amintiri rămase de la taicu.
Seara după ce am mâncat a venit iar vremea rugăciunii. Mă gândeam că iar o să mă întrebe dacă aveam vreun păcat și eu iar o să mint. Chiar ajunsesem să-mi doresc să se termine vacanța mai repede și eu să plec la mama, de parcă asta ar fi rezolvat problema inelului pierdut, sau să se întâmple ceva și eu să fiu nevoită să plec de la ea. Oare cum ar fi să mă îmbolnăvesc grav de tot și nici măcar nenea Ilie care era un fel de mamoș-felcer-veterinar-atoateștiutordeanimaleoamenișialtelighioane în sat să nu-mi dea de cap și să cheme Salvarea ( auzeam în minte sirena și vedeam copii de pe ulița bunicii îngrămădiți la noi la poartă, zgâindu-se la mine cum eram suită pe targă în mașina salvării) și eu să plec, astfel, înapoi la oraș iar bunica, plină de suferința cauzată de îmbolnăvirea mea bruscă, să uite naiba de inelul ăla.
Îmi puneam mâna de zeci de ori la frunte gândind că poate-poate mi se va face rău. E adevărat că obrajii îmi ardeau doar fruntea, ca un făcut, rămânea rece.
În seara aceea bunica mi-a spus că plânge oița în pătul și merge să o aline iar eu să-mi fac singurică rugăciunea, lucru destul de neobișnuit dat fiind faptul că mă asculta atentă ori de câte ori împreunam mâinile cu fața îndreptată către icoana din perete și-l spuneam pe Tată-l nostru.
M-am dus lângă pat și m-am așezat în genunchi pe podea, cu coatele sprijinite de marginea patului, așa cum obișnuiam să facem seară de seară și am început să mă rog de zor, spunând mecanic cuvintele rugăciunii în timp ce mintea băsnea tot felul de vrăjmășii: ba să se pună vreun cutremur să crape casa și să fugim la mama în oraș doar cu cămășuțele de noapte, ba să apară o epidemie de hepatită cum mai apărea toamna în școli și toți copii eram scutiți de școală și astfel puteam și eu să plec acasă urgent sau măcar să vină și la noi vreun hoț și să fure cutia cu bijuterii a bunicii, lada cu țoale și furca de lână-obiect de mare preț la bunica mea în casă ca astfel să nu afle nimeni că i-am pierdut inelul și câte și mai câte alte blestemății care-mi treceau mie prin cap la vremea aceea.
La un moment dat, când mă rugam eu mai cu foc, am zărit pe pernă inelul pierdut.
Nu vă spun ce surpriză am avut! Am început să sar de bucurie fără să mă gândesc din ce motiv a apărut tocmai pe perna mea.
-Ia te uită cum sare Delina mea (așa mă alinta bunica) precum o căpriță scăpată din staul.
M-am oprit brusc. În momentul acela mi-am dat seama că bunica sigur știa ceva.
N-am avut încotro și a trebuit să mărturisesc, printre lacrimi grele de crocodil și respirație întretăiată cu suflet greu încercat, că am luat inelul doar fiindcă voiam să mă dau și eu mare și fiindcă inelul era, cu siguranță, vrăjit iar eu, dacă eram Rumburak în joaca lor, trebuia să fiu, nu-i așa?, vicleană și puternică și vrăjită și nemaipomenită și cea mai tare din parcare și câte și mai câte…și că n-am vrut să-l pierd, normal că îl aduceam înapoi dar că nah, ghinion pisica 13 într-o zi de marți…
Bunica nu a vrut să-mi spună prin ce magie a apărut inelul, nici nu m-a certat, nici nu m-a bătut. Doar a oftat greu și nu m-a privit vreo două zile în ochi.
Tot restul vacanței am umblat ca pe vârfuri. Am tocat lucernă la rațe fără să mă mai împotrivesc cum o făceam în alte dăți plângându-mă că mi se înverzesc degețelele, am bătut pernele în fiecare dimineață și n-am mai lenevit aiurea pe prispă. Am luat apă de la fântână ori de câte ori mă ruga și căram câte două găletușe odată, numai ca să vadă cât de harnică eram. Și nici pisicile nu le mai vopseam cu roșu de lână pe cozi iar ori de câte ori trebuia aleasă fasolea eram atât de harnicăăăă de până și tușa Stana scuipa peste capul meu să nu-mi fie de deochi.
Nu am să uit acea vară niciodată. Și mi-o amintesc ori de câte ori îmi admir pe deget inelul, model vechi de argint cu piatră albastră de alexandrit, amintirea de neprețuit a bunicii mele. Iar partea cea mai haioasă? Câteodată, când îmi doresc ceva foarte tare, mă trezesc răsucind inelul pe deget.

Au mai povestit despre inele și : psi, tibi, carmen pricop, anacondele, roxana, dor, cita, vero,
scorpio

Anunțuri

53 de gânduri despre „Inelul

  1. Pingback: Inel – psi-luneală « Tiberiuorasanu's Blog

  2. Nu mai eram de muuultă vreme copil dar nu cred că am scăpat vre-un episod. 🙂
    Frumoase amintiri şi foarte frumos spuse. Am purtat şi eu tenişi şi spielhausen şi pentru că puţul din curtea noastră secase, mă punea mama să car apă de la o cişmea aflată pe stradă; cînd ştiam că trebuie să spele, fugeam de-acasă 😀 Alte vremuri…

    • Aoleu, aveai cișmea? Pfoai, noi aveam fântână cu ciuturi și lanț din ăla de ieșea plin de rugină din apă și-mi făceam mâinile harcea parcea :))

      • Păi da, aveam, că totşi locuiam în Bucureşti în mahalaua Rahova. 🙂
        O stradă fără canalizare, cam ca la ţară dar de, orăşenii locuiau la oraş 😛

  3. Pingback: Provocare-Inel « Cățărătorii

      • O poveste frumoasă, care putea deveni şi mai frumoasă, un fel de pildă de povestit altora.
        Ce te costa, dacă mai spuneai o minciună, cum că te-ai rugat atunci la Doamne- Doamne să-ţi aducă inelul înapoi, continuând povestea absolut la fel !
        Nici nu-ţi dai seama ce ai ratat !
        Sau poate din motive pe care le şi bănuiesc, nu-ţi mai permiţi să gândeşti aşa -cum gândesc eu !
        Păcat !

      • Păi ştii? În mintea mea o poveste are farmec dacă e spusă fără ocolişuri şi fără a înflori personajele. Un erou nu trebuie să fie doar înalt, frumos, deştept şi devreme acasă. E mai uman dacă mai trage şi el câte un pârţ ori râgâie zgomotos după ce a băut o bere 😈
        Adică nah, am fugit tot timpul de stereotipul furnizat de scriitori gen Sandra Brown ori Sidney Sheldon. Nu cred în ei. Prefer genul celor descrişi de Peter Cheney.
        Povestea asta, însă, este chiar sirop dacă stau bine să mă gândesc. Încerc pe cât pot, vezi: geanta cu bani sau, şi mai bine, din dragoste să scot în faţă trăsături care ştiu că există nu doar care ne plac sau care dau bine la public. Numai că este foarte greu să poţi să trasezi clar trăsăturile cele mai evidente.

  4. Pingback: Inel « Dor De Dragoste

  5. Minunate amintiri din copilarie. Cele mai frumoase amintiri sunt intotdeauna de la bunici de la tara… sau erau..pe vremea copilariei noastre.

  6. Pingback: Inel (psi-luneli) – creierul îndrăgostit | innerspacejournal

  7. Foarte frumoasa povestea ta! Cu aroma de paine si fan cosit proaspat, cu vacante de neuitat… tot ce visam eu cand eram mica si nu aveam cum sa am! Dar bunici buni si intelepti am avut si eu! 🙂

    • Este un film pe care ți-l recomand să-l vezi împreună cu copii tăi. Ai să te trezești că vei simți aceeași vârstă ca și ei 🙂

  8. Pingback: Inel « Idei Înghesuite

  9. Pingback: Inel | Cioburi de chihlimbar

  10. Pingback: Inelul – duzină de cuvinte/psi-luneală + plagiere | Cioburi de chihlimbar

  11. Pingback: Inelul … abelian « Dictatura justitiei

    • Daaa, și pe mine mă mai vrăjea așa uneori, dar creștea la fel. Abia după ce au apărut cremele de păr și șampoanele cu balsam a început să se cunoască ceva :))))

  12. Mi-a placut foarte mult serialul. A fost bine realizat, actorii excelenti, regia si efectele speciale minunate… Favorita mea era Arabela, iar Xenia era personajul preferat al celui mai bun prieten al meu din copilarie. Ne contraziceam tot timpul, el sustinand ca Xenia era mai frumoasa. 🙂

    • Și mie mi se părea că e mai frumoasă Xenia 🙂 Dar acum, privind cu alți ochi-mai maturi adică, aș zice că nici Rumburak nu arăta nașpa deloc 😳

  13. O poveste atit de frumoasa despre o perioada a vietii atit de frumoasa. Imi aduc aminte de serial, l-am urmarit si eu atunci, dar nimic, nimic nu se compara cu magia acelor vremuri ale copilariei. Povestea ta este fermecata pentru ca vremurile acelea erau fermecatoare si fermecate si, in plus, pentru ca ai har de povestitor. Inelul acela este magic pentru ca vine dintr-o perioada magica, dintr-o perioada cind „era odata ca niciodata”, iar magia lui se va transmite mai departe generatiei urmatoare.Da, inelul poarta in el amintirea de nepretuit a bunicii, amintirile de nepretuit ale locurilor si ale oamenilor acelor vremuri. Sint dependent de amintiri si, uneori, ma gindesc ca tot ceea ce avem cu adevarat sint amintirile. Obsedati de a trai clipa si de a ne realiza visele, uitam ca sintem facuti si din amintiri si de multe ori ne aducem aminte de ele tirziu, asta daca ne mai aducem aminte vreodata. Poate ca secretul acesta este, sa purtam cu noi un obiect care sa ne (re)aduca din cind in cind cu picioarele pe tarimul acela fermecat al povestilor in care totul se termina cu bine si in care „au trait cu totii fericiti pina la adinci batrineti”.

    • Cred că amintirile sunt singurele care ne pot ține viu spiritul tânăr și nu ne deteriorează interiorul. Există momente când până și parfumul/mireasma a ceva, te poate întoarce brusc în timp simțind exact în acel moment că ești iar copil și preț de câteva clipe uiți trecerea anilor, uiți grijile, uiți frământările și o anume fericire te cuprinde brusc, inexplicabil. Cred că amintirile tocmai pentru astfel de momente sunt făcute.

  14. Foarte frumoasa poveste! Am citit-o si mi-am adus aminte de Arabela, de Rumburak si de misteriosul si temutul Fantomas, care apare fugar spre finalul serialului. Serialul este structurat pe principiul etern al opozitiei dintre bine si rau. Duelul principiilor se duce pe taramul povestilor, simbol al transcendentului din care se „revarsa” in viata cotidiana a unui cuplu de oameni cat se poate de obisnuiti, complicandu-le existenta dar aducandu-le in compensatie o simbolica mantuire din banalul vietii cotidiene, in schimbul aportului lor liber si neconditionat la victoria binelui. Daca in transcendent raul pare ca reuseste sa evite justitia divina si implacabila victorie a binelui, in lumea reala, binele are parte de ajutorul vointei umane libere si in acest fel victoria cumpaneste in partea sa. In aceasta lupta magica, binele are parte si de un ajutor „magico-tehnologic”, un „gadget” atotputernic: inelul. Acest inel constituie la un moment dat obiectul disputei.El este neutru din punct de vedere moral si poate fi folosit si de partea adversa cu aceeasi eficienta. Atat despre film. 🙂
    Povestirea ta este un episod autobiografic in care memoria afectiva este prezenta in proportie covarsitoare. Ea aduce in prezent intamplari din trecut in care se simte puternic un sentiment de frustrare dat de constiinta starii de excluziune „sociala” pe baza „neasemanarilor” in ceea ce priveste infatisarea cu fetitele din mediul rural si a atribuirii acelui rol „infam” pe baza acestei asemanari,atribuire care capata in ochii copilaresti valente morale. Dar acest sentiment trezeste in mica eroina o atitudine de redresare a eului care se concretizeaza in acceptare a rolului,acceptare care nu se constiutie, totusi, in resemnare ci este exponentul atitudinii contrare, de fronda la adresa microcomunitatii infantile . Constienta de unicitatea propriei persoane, ea isi asuma existential acest rol, si face chiar mai mult decat atat, ea „suteste” inelul cu mare incarcatura sentimentata al bunicii (asumandu-si riscurile actiunii) si il transforma ad hoc in accesoriu justificativ al statutului sau in peisajul ludic, starnind invidia tovaraselor de joaca si valorizand un minus al statutului personal. Aceasta atitudine este o atitudine eroica pentru ca eroul isi asuma anumite atitudini, trairi si actioneaza in consecinta. El face legatura, de facto, intre lumea ideilor si viata reala pe baza propriilor actiuni asumandu-si statutul si riscurile pe care le implica aceasta libertate.
    Aceasta demonstratie de personalitate se constituie in intriga si (previzibil) inelul este ratacit, iar atitudinea de eschiva din fata autoritatii morale personificate in bunica alaturi de care isi face rugaciunea de seara care in atotstiinta sa (atribut divin) o cheama la spovedanie, intreaband-o despre fapta sa in legatura cu inelul, trezeste in sufletul micutei eroine, constiinta vinei neispasite (nerecunoscute si neasumate in fata bunicii). Din acest moment trairile personale ale micii eroine se situeaza in sfera cautarii unei ispasiri , a unei cai de iesire „laice” din situatie, recurgand la efortul personal de recuperare a inelului si de restabilire a ordinii universale prin propriile eforturi. Din nou o atitudine eroica. In afara unui traseu sacralizat, efortul personal devine un paleativ al recursului la adevar. Dar efortul personal nu este incununat de succes, iar in sfera trairilor eroinei, speranta lasa loc,treptat sentimentului damnarii (consemnat in povestire prin trairi autoanihilante si apocaliptice), izvorat din constientizarea neputintei, din anticiparea pedepsei si a caderii din starea de har, presemnalizata tacit de atitudinea de absenta a bunicii de la rugaciunea din cea de-a doua seara, care se duce sa vada de oita din patul in loc sa ramana la rugaciune. Aceasta subvalorizare din partea bunicii a atitudinii de oranta a fetitei, simbolizeaza atitudinea divina de respingere a pacatosului nepocait,si a rugaciunii sale.Ea,bunica, pleaca in cautarea unei alte oi care are nevoie de ajutorul sau. Simbolistica prin excelenta biblica. Totusi rugaciunea este ascultata, pentru ca pacatosul e sincer, 🙂 si inelul apare prin gratie divina. Bunica stia totusi ceva! In fata atotstiintei divine, constiinta umana cedeaza brusc, tensiunea se elibereaza, fiinta se abandoneaza in bratele milei divine si spovedania urmeaza firesc ca un torent eliberator printre lacrimi ( chiar si de crocodil) acceptate din pogoramant fata de imperfectiunea firii umane. In urma acceptarii si recunoasterii greselii, sufletul eliberat de vina se dezlantuie in canonul autoimpus care are rol de restabilire a sanatatii sufletesti si a legaturii cu divinul ( bunica).
    O povestire plina de farmec,privita din perspectiva infantila,in care sunt evocate trairi din copilarie, prin prisma memoriei afective,in care bunica apare in aura unei divinizari iubitoare si este inzestrata cu atributele specifice unei fiinte miraculoase.Ea este centrul universului si reperul moral al micii eroine,care relateaza o perioada plina de farmec a unei vacante la bunici.
    Finalul este neasteptat,si „urata de la oras” leaga trecutul cu prezentul prin intermediul aceluiasi inel, pe care il roteste din cand in cand pe deget in asteptarea implinirii vreunei dorinte.

    • Uf, Doamne! Dacă aş fi ştiut atunci că într-o zi, peste foarte mulţi ani, cineva se va strădui ca să dea un sens pozitiv acestei întâmplări,punându-mă, de fapt, într-o lumină atât de favorabilă, probabil că nu aş mai fi avut nici o trăire autoanihilantă sau apocaliptică. 🙂

  15. Sa-mi fie cu iertare expresia, nu am avut alta rima! 🙂 Cat despre acel „previzibil”, el nu are nici o legatura cu realitatea,am vrut sa dau mai multa greutate frazei.

    • Dacă ție îți place…
      Oricum, de acum încolo am să mă gândesc și mai mult și am să fiu mult mai atentă la ce scriu și cum scriu. Am senzația că n-am voie să te dezamăgesc.

      • Este prea multa modestie in spusele tale. 🙂 Asta e onorant, dar sa nu exageram!

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s