Omul din mașină

Prima dată nu l-am văzut pe el. Am văzut doar mașina. O Dacie break foarte veche care avusese odată culoarea bleu ciel. Acum rugina rosese toată tabla mașinii, intrând puternic în praguri și în uși, lăsând găuri atât de mari în unele locuri că fusese nevoie să fie astupate cu ce se găsise la îndemână: bucăți de ziare mototolite peste care se spoise cu pământ moale și galben, astfel că pasta care rezultase dintr-o asemenea combinație se întărise și dădea un aspect straniu mașinii parcate lângă plopii din fața singurului bloc turn din cartierul aflat la marginea orașului.
Mergeam acolo, în acel cartier, o dată pe săptămână, în vremea studenției, să meditez pentru școală o fetiță de clasa a patra, achitându-mă astfel de plata unor ore de menaj făcute de mama acesteia, o femeie singură, care să fi avut cam 50 de ani pe atunci și care muncea din greu să-și crească acest al doilea copil făcut la o diferență de aproape de cincisprezece ani de primul, un băiat plecat la muncă în străinătate.
Ori de câte ori treceam pe lângă plopi, priveam mașina cea veche cu o curiozitate alimentată mai mult de suspiciunea că cineva era în acea mașină. La început nu puteam să fiu prea sigură de prezența vreunei persoane în acel hârb și asta datorită geamurilor foarte murdare care nu permiteau nici măcar razelor de soare să pătrundă, cu atât mai mult privirilor curioase ale trecătorilor iar eu, fiind și rușinoasă la acea vreme, mă sfiam să mă apropii prea mult.
Într-o zi am venit mai devreme la ora de meditație. Știam că o să aștept, afară pe o bancă, sosirea fetiței de la școală, dar nu asta era grija mea ci mai degrabă nevoia de a-mi satisface curiozitatea.
Nu a trecut mult timp de când așteptam, prefăcându-mă că citesc o carte, dar cu privirile ațintite pe sub sprâncene către mașina cea veche când, ușa din dreapta volanului s-a deschis cu un scârțâit prelung și dinăuntru a ieșit un om ponosit care și-a întins oasele, apoi și-a netezit un pic hainele peticite de pe el și a închis ușa mașinii proptind-o cu un băț de lemn.
Mărturisesc că tot timpul am crezut, sau am sperat, că sunt doar păreri proprii despre faptul că cineva ar putea locui acolo, însă odată pusă în fața realității, am simțit un fel de milă față de omul nevoit să trăiască astfel, doar că acest sentiment de milă a fost, cumva, anihilat de teama resimțită în fața spectrului sărăciei care se înfățișa în acel moment în fața mea în persoana acestui om al străzii, adus într-o stare de mizerie imposibil de descris.
L-am privit cum s-a spălat cu apa ce curgea, picurat, de la robinetul unei fântânițe amenajată în rondul de flori din fața intrării blocului turn. După ce și-a curățat sumar fața și mâinile, a plecat către Alimentara din capătul străzii de unde s-a întors cu un pachet de mâncare. A descuiat mașina și s-a așezat înăuntru pe scaun și, cu portiera deschisă, a început să mănânce, mușcând cu poftă din bucata de pâine în mijlocul căreia așezase feliile de salam așa cum erau ele tăiate de vânzătoare. La un moment dat, probabil, i s-a făcut sete așa că a ieșit cu o cană din metal la care emailul era ciobit pe margine, și a umplut-o cu apa de la fântâna unde se spălase mai devreme.
În tot acest timp eu l-am privit, uitând să-mi mai disimulez curiozitatea. Mă impresiona faptul că vedeam un om care trăiește într-o mașină și prin minte îmi treceau tot felul de gânduri, întrebându-mă ce l-o fi adus în starea asta, ce ghinion groaznic o fi pățit de suportă frigul și soarele într-un hârb ruginit, singurul acoperiș deasupra capului. Cum o fi să stai chircit tot timpul, să dormi chinuit pe niște scaune mizerabile, să nu ai un veceu unde să-ți faci nevoile, să nu te speli decât la o fântână din stradă, să nu mănânci decât pâine cu salam ieftin, practic să trăiești mai rău decât un animal, sub condiția umană, să suporți frigul, ploaia, vântul, doamne sfinte chiar gerul din nopțile lungi de iarnă.
Gândind la toate astea, fără să vreau, m-am trezit cu lacrimi în ochi și am început, cu un gest mecanic, să mă scotocesc prin buzunare după portofelul cu bani. În acel moment pe alee a apărut fetița pe care o așteptam. S-a apropiat de mine și și-a dat seama ce voiam să fac. M-a tras de mână și a spus să mergem repede în casă, obligându-mă oarecum să nu dau curs gestului de milă ce mă încerca în acel moment.
Am urmat-o până în apartament dar, în timp ce urcam scările, am început să-i țin aproape o prelegere despre cum ar trebui să ne comportăm noi, ceilalți, cei care suntem privilegiați față de cei pe care viața îi încearcă în cele mai cumplite feluri. S-a făcut că nu mă aude și a urcat scările câte două-trei trepte odată vrând, parcă, să ajungă cât mai repede în casă manifestând silă față de omul care trăia într-o mașină și pe care se vedea că dorește să-l evite pe cât de mult ar fi putut.
Am pus acest comportament al fetei pe seama faptului că fiind la o vârstă crudă, i-ar fi imposibil acum, poate și datorită răsfățului mamei, să înțeleagă spectrul acelui om.
Am făcut lecțiile împreună fără să mai discutăm despre acest subiect. La plecare m-a sărutat pe obraz, așa cum făcea de obicei, dar de data asta am simțit o răceală în gestul ei, răceală de care nu o crezusem în stare, ea fiind dealtfel o fată foarte drăguță și sensibilă.
Când am ieșit din bloc, aproape se întunecase iar omul probabil se încuiase în mașină doar că eu nu am îndrăznit să mă duc să-i bat în geam ca să-i ofer cei câțiva bani pe care îi aveam la mine. Tot drumul spre casă am regretat lipsa mea de curaj și am încercat, pe cât am putut, să-mi alung din minte imaginea acelui bărbat ponosit și lipit de sărăcia dusă la extreme.
În săptămâna următoare, când m-am dus iar la meditație, am aflat că fetița ajunsese în dimineața acelei zile la spital datorită unei insuficiențe respiratorii, o boală dobândită la naștere.
Femeia, simțindu-se vinovată de faptul că nu m-a anunțat din timp ca să nu mai bat drumul până acolo, m-a invitat totuși să bem o cafea. Nu am refuzat-o, mai ales că îmi era dragă ca persoană și fiindcă nici nu voiam să creadă că sunt în vreun fel supărată. Mă preocupa starea fetei desigur, dar adevărul este că m-am gândit să profit de absența ei ca să aflu de la mamă de ciudata situație a omului din stradă.
În momentul în care am întrebat-o dacă știe ceva despre el, mâinile femeii au început să tremure foarte tare, încât a trebuit să lase ceașca de cafea pe masă ca să nu și-o verse pe rochie.
A început să mă mire și mai tare acest lucru dar nu am vrut să-i spun că și fiica ei avusese o reacție destul de ciudată atunci când am vrut să vorbesc despre acel om.
Femeia m-a privit lung și, probabil că și ea simțea nevoia în suflet, a început să-mi povestească despre el.
Bărbatul din mașină nu era altul decât fostul ei soț.
Se măritase din dragoste fără să bănuie atunci că plăcerea lui pentru băutură va fi mai mare decât dedicația pentru familia abia închegată.
Primele luni ale căsniciei s-au soldat cu niște scandaluri îngrozitoare. Apoi au început bătăile, mai întâi în stomac unde urmele nu erau vizibile dar, pe măsură ce anii treceau, loviturile peste față erau la ordinea zilei. Având deja primul copil, a tot sperat că lui îi va trece această stare și că, poate, dorința de a avea liniște în familie o să fie mai puternică decât setea de băutură. Dar pe măsură ce creșteau gradele în alcool, tot așa creșteau loviturile în intensitate.
Sigur că a încercat să-l părăsească, ce femeie normală ar fi acceptat să trăiască astfel? Doar că el o găsea de fiecare dată. Îi lua copilul cu forța și o obliga să vină înapoi acasă.
Odată, când a depus plângere la poliție, el s-a jurat în fața polițiștilor că nu o să mai bea, că a fost un idiot dar că el își iubește familia și doar băutura l-a făcut să fie astfel. După ce a plâns în secția de poliție, smulgându-și părul din cap, ea a fost convinsă să renunțe la plângere și s-au întors acasă împreună. În seara aceea a bătut-o cu un lanț pe care-l ținea ascuns în mașină. Apoi a violat-o. Nu mai ține minte cum s-a încheiat noaptea, doar că s-a trezit între cearceafurile murdare de sânge, spermă și vomă.
Atunci, în acel viol, în umilința loviturilor îndurate, a rămas însărcinată. S-ar fi dus să facă avort, s-ar fi dus să-l reclame iar la poliție însă el i-a luat băiatul și l-a dus la tatăl lui cu forța, amenințând-o că îl aruncă în puțul vechi din spatele casei dacă spune oricui ce se întâmplă.
Nici nu mai știe cum a trăit cele nouă luni care au urmat. Între grijile față de fătul care începuse să-i crească în burtă și băiatul dus de acasă, timpul i s-a părut dilatat la maxim și lunile de sarcină i s-au părut ani. Ajunsese să nu-i mai pese de bătăile care le încasa și acum, gravidă fiind.
După ce s-a văzut cu fata, nou născută, în brațe a prins curaj și a povestit totul medicilor. Apoi polițiștilor care au plecat după băiat. Bunicul, la fel de bețiv ca și tatăl, ținea copilul legat în grajd să nu fugă.
A reușit să divorțeze de el, rămânând cu copii și apartamentul din blocul turn. El a rămas cu mașina și cu bătrânul bețiv căruia a trebuit să-i vândă casa ca să poată plăti daunele cauzate în timpul căsniciei și cheltuielile de judecată. Bătrânul, văzându-se fără casă, a murit la câteva zile după ce s-a încheiat procesul, dar bărbatul nu a vrut să plece nicăieri, sperând probabil că ea o să-l ierte vreodată și o să-l reprimească acasă.
Îi priveam expresia feței femeii în timp ce îmi povestea grozăvia vieții ei și abia acum realizam de ce tot timpul mă impresionaseră ochii ei, căprui închis, incredibil de triști.
Sentimentul de groază față de viața ei nenorocită de până atunci m-a făcut să uit de orice milă față de omul din mașină, m-a făcut să uit de faptul că voisem să-i dau bani, să uit de sărăcia lui și de faptul că trăia precum un câine într-un grajd.
Am plecat de la ea nu înainte de a-i promite că nu am să mai deschid vreodată acest subiect. Nu atât în fața ei, cât mai ales în fața fetei care, deși știa cine e omul din mașină, nu putea să simtă doar dezgust față de el dar și dezgust față de faptul că trebuia să treacă zilnic prin fața cotețului în care ajunsese să trăiască, fiind singurul vinovat de acest fapt.
Au trecut anii și femeia a vândut apartamentul din blocul turn, plecând cu fiica ei în Italia, țara în care băiatul cel mare reușise să-și facă o familie. A plecat definitiv, fără regret, fără dorință de întoarcere. Nu ar mai fi avut la cine.
Mi-am amintit de această întâmplare fiindcă zilele acestea am trecut întâmplător prin acel cartier prin care nu mai avusesem motiv să trec. Blocul e tot acolo. Și plopii. Și mașina. Și omul. Un animal bătrân care plătește prin faptul că nu poate să moară. Probabil că tot mai așteaptă ceva. Și probabil că acel ceva nu o să se mai întoarcă niciodată.
less than human

Anunțuri

64 de gânduri despre „Omul din mașină

  1. Ce poveste cutremuratoare. Barbatul violent e doar prelungirea caracterului agresiv al parintelui sau. Victima devine la randul sau agresor. Nimic nu l-a impiedicat sa fie violent. NU a avut in el samanta de omenie. Nu stiu de ce, mi-a trecut prin minte, finalul romanului Ion. ”Si a murit asa cum a trait…”.

      • Uff! Am ramas mut. Se pare ca justitia divina este implacabila,iar viata bate la multe mile distanta, naratiunea. O emblema de final asupra unei vieti traite fara omenie. Un final de viata ca o morala cruda la finalul unei fabule.Un om traind intr-o masina,precum un exponat de la un muzeu de stiinte naturale expus in dosul sticlei pentru stiinta celor care trec pe acolo.
        Ma opresc aici.Imi scot palaria in fata stilului narativ.

      • Să știi că eu chiar cred în justiția divină. Sau am văzut destule cât să mă convingă de asta.

  2. Impresionantă poveste şi excelent scrisă.
    Sunt foarte multe probleme de discutat:: începînd de la faptul că în România, femeia agresată mai bine se lasă păgubaşă decît să conteze pe autorităţi, trecînd prin fructul violului (!!!) şi pînă la faptul că o fetiţă poate rămîne marcată pe viaţă încercînd să înţeleagă ce este de fapt, un tată.
    Nu mai amintesc despre drama românilor care-s nevoiţi să emigreze pentru o viaţă cît de cît, acceptabilă.
    Din păcate, şi reciproca este valabilă (cunosc un fapt concret) dar, nu despre asta este vorba, aici.
    ps. aş scrie mai mult dar, n-am cum: picicul meu a crăpat, iar de pe un notebook vechi de vreo patru ani, mare lucru, nu pot spune.

    • Mulțumesc de apreciere, Tibi.
      ps. sper să rezolvi repede cu pc-ul tău. sau, eventual, poate că ar fi cazul să-ți iei unul nou 🙂

  3. …si totusi nu ma pot abtine. Aceasta naratiune este un fragment de viata,surprins instant ca un flash fotografic, o ilustratie cuvantata cu explicitari continute in pagina precum marginaliile din manuscrisele medievale, un cutremurator memento asupra conditiei umane.Este o reflectie asupra vietii plina de miez dar lipsita de formalismul sterp,didacticist al scrierilor pretins moralizatoare. O lectie cu morala implicita. Daca nu as fi aflat din comentarii ca este o poveste reala,as fi zis si mi s-ar fi parut firesc sa fie asa, ca este un produs autentic marca Mitzza, izvorat din imaginatia debordanta a doamnei. Stilul este simplu, sobru,direct, sincer, naratiunea izvorand firesc pe baza simtului de observatie al autorului. In prima parte a textului, bogat in elemente vizuale, care descriu detalii zoomate de spiritul de observatie acut al autoarei, cititorul este luat in primire fara menajamente de tonul grav al descrierii, simbolizat de insistenta descrierii elementelor degradate sau in curs de degradare,a gaurilor din pragurile masinii,a geamurilor murdare, al aspectului straniu al masinii, stranietate care defineste intreaga povestire cu trimitere directa la stranietatea existentei acelui om. Este un tablou dinamic al entropiei in desfasurare. Debutul povestirii este insotit de un presentiment al autoarei asupra acelei masini, presentiment concretizat intr-o anume sfiiciune de a se apropia de acel loc. Autoarea intuieste ca acel loc este locuit si cu sinceritate relateaza ca s-a apropiat cu ochii atintiti pe sub sprancene si peste marginile unei carti tinute in fata pe post de paravan. Prin spatiul astfel delimitat de acel paralelism, ea observa brusc ca usa se deschide si in fata ei apare un individ care in acceptiunea sa personifica ideea de mizerie!Tensiunea presentimentului se disipeaza brusc, lasand loc sentimentului de teama explicita, dar o teama nu de acel om, ci de mizeria (vazuta) pe care el o reprezenta. Este teama ontologica a fiintei, pusa fata in fata cu neantul , cu precaritatea conditiei umane. Avem aici o trimitere discreta la mizeria morala care salasluia in acel om, lucru aflat in finalul naratiunii, care aduce o lumina completa asupra povestii.
    In fata acestui spectacol, autoarea uita sa-si disimuleze curiozitatea, ea contempla activ filmul evenimentelor desfasurat in fata sa,vede cum omul acela se spala la o cismea din apropiere,cum mananca salamul acela ieftin asa cum l-a taiat vanzatoarea, asezat pe bancheta masinii,cu usa deschisa. Ea contempla activ acel spectacol al decaderii umane in sensul ca empatizeaza cu suferinta din fata ei,ii dau lacrimile si isi imagineaza cam ce viata poate sa duca acel om.Ea face chiar gestul de a se cauta de maruntis pentru a-l oferi acelui oropsit.Din aceasta transa empatica este trezita brusc de fetita pe care o medita si care s-a apropiat de ea, a prins-o de mana, impiedicand astfel gestul caritabil.
    In finalul povestirii aflam povestea acelui om, care se dovedeste a fi fostul sot al mamei fetitei,o poveste sordida cu mult alcool, violenta si un viol,poveste intrerupta implacabil de justitia omeneasca prin care destinele celor doi se despart,ea ramanand sa locuiasca in apartamentul din blocul turn,iar el in masina.
    Ultimele randuri descriu apasator singuratatea acelui destin, explicitand prin descrierea masinii ca si cotet, natura animalica a individului,inducand cititorului ideea de justitie divina.
    Asteptarea din final este ilustrarea in putine cuvinte a sentimentului unei vieti irosite. Iadul propriu trait singular!
    „…iar restul e tacere.”

    • Auzi? Sper că nu publici pe nicăieri chestiile astea, așa e? Nu de alta, dar încep să mă jenez. Pe cuvânt. O să zică lumea că te plătesc să-mi faci recenzii măgulitoare. Oricum, dă-mi adresa, numărul de telefon, cenepeul, contul din bancă etc, să știu cum dau de tine atunci când mi se năzare să scriu vreo carte căreia vreau să-i fac multă publicitate. Pe urmă, dacă se vinde bine, promit să împart profitul cu tine. După ce dau jos cheltuielile de producție, tva-ul, taxele și suprataxele :mrgreen:

      • :))) Haa! E tare! Nu public nicaieri, decat aici!Sunt un amator pe bloguri,dar imi place literatura. Multumesc de oferta.In caz de nevoie ma gasesti p-acilea pe net. 😉

      • Pe mine ai reuşit să mă păcăleşti. Dar admit păcăleala. Asta fiindcă preferi condescendeţa, brutalităţii 😉 Ştim noi…

  4. O povestire bine gindita si bine scrisa, Mitzaa, Uite asa, din articol in articol, stringeti de un volum de povestiri. La prima vedere, povestirea pare usor feminista. La a doua vedere, vedem ca invataturile sunt mai multe pentru barbati.

    • Bine ați revenit pe aici, dlNimeni. Mă gândeam să dau o raită pe la dvs. prin blog și să vă dau binețe dar am văzut că e mare înghesuială. Așa că aștept să publicați un nou articol incendiar :D. Nu de alta, dar îmi place să fiu prima la comentat că pe urmă….cine știe ce se mai ivește :mrgreen:

      • Nu, nu este. Ma gindesc la un articol Teze si antiteze la Paris, va suna cunoscut? Insa nu stiu daca si cind il voi scrie, oricum nu imedia, deoarece e greu de scris pe burta goala, mai intii trebuie sa incerc sa-mi procur covrigul zilnic. Mai conversam.

      • Păi e plăcut să conversăm. Din conversații se nasc ideile.
        Parcă era o emisiune la radio cu acest titlu, nu? Da, mi-a sunat cunoscut, dar nu foarte. Așa că am căutat în wikipedia. Asta mă face să devin curioasă.
        Și cum spuneam, din conversații se nasc ideile. Că uite așa mi-am adus aminte de o întâmplare despre părinții mei cărora le plăcea să asculte Europa Liberă și de cum se străduiau, dragii de ei, să nu-i audă nimeni.

  5. *Ajunsese să nu-i mai pese de bătăile (pe) care le încasa și acum, gravidă fiind.

    Am intuit ca este taticul fetitei, nu stiu de ce, dar am facut-o. Dar trebuie sa recunosc faptul ca din ce in ce mai captivante sunt povestioarele. Asta n-a fost chiar pe placul meu, din punct de vedere tematic.
    Dar mi-au placut detaliile. De la rugina de pe masina si pana la smaltul sarit de pe cana. De la bataia cu lantul la putul din spatele curtii. Ar-tis-tic 🙂
    Am remarcat slabiciunea ta pentru Daciile atipice: papuc, break and so on.

    Animalele pot fi uneori barbati. Alteori invers.

    • Nu știu dacă ai observat dar, uneori, am o obsesie în a scrie povești despre violență. Nu știu dacă are vreo conotație psihică treaba asta, dar adevărul este că-mi place să exersez dorința de a transmite și altfel de sentimente/stări celor care citesc. Bine, este adevărat și că nu-s genul care să scrie despre floricele și copii ce aleargă pe câmpii., mai degrabă invers.
      Nu știu dacă ți-am spus vreodată să citești asta: Din dragoste, doar așa să vezi că ai dreptate dar cu unele rezerve, și rezervele le țin pentru mine :mrgreen:

      • Din punctul meu de vedere, faptul ca nu scrii floricele reprezinta un mare plus. Capacitatea de a transmite violenta este un plus si mai mare. Si poate are conotatie dubioasa, dar cata vreme o utilizezi doar in acest scop, putem s-o denumim „dar” 🙂

        Nu mi-ai spus, dar cand ajung acasa promit sa citesc si sa te feedbackuiesc 🙂

      • Bine. Dacă nu ai citit-o încă am o rugăminte la tine. Să nu stai singur după aceea…sau eu știu…

  6. Uau, ce compozitie.
    Si nu o spun prin prinsma cruzimii, cat prin prisma creatiei. Foarte interesant, profund (interesant cuvant) si bolnav. Dar in sens artistic si pozitiv. Mi-a placut foarte mult. M-a dus cu gandul la Jocul lui Gerard, a lui S. King. Daca nu ai citit-o pana acum, ti-o recomand si pot sa jur ca o sa iubesti romanul ala 🙂

    Nu este de stat cu cineva, cel putin nu pentru mine. Uiti ca pe langa SF-uri, iubesc romanele horror 🙂

  7. Nu era mai simplu sa-i faca nemernicului o tocanita de ciuperci din primul an de casnicie?Ei, n-o fi prea crestineste dar povestea s-ar fi terminat mult mai frumos si ar fi existat mai putina suferinta.Practic cred ca era o eutanasiere…

      • Dar si pentru restul familiei ar fi fost mult mai usor, ceea ce conteza cu adevarat!Pedeapsa lui de acum compenseaza suferinta si rusinea celorlalti? Eu nu cred.
        Dar daca trebuie si putin chinuit uite ii puneam si praf de scarpinat in ciulamaua de ciuperci sa paralizeze, sa-l manance si sa nu se poata scarpina!Asa e bine?:))

    • Nu. Este o fotografie luată de pe un site. Dacă dați clik pe poză, o să apară sus în bară și adresa site-ului de unde am luat-o eu. Altfel, fotografia apare pe mai multe site-uri, însă nu știu care din ele a publicat-o primul.

      • Am o rugăminte la dumneavoastră, dl Goe, nu îmi mai copiați comentariile mele pe blogurile unde nu vă este agreată prezența, semnându-vă cu numele de Mitza Baston și dând adresa mea de web.
        În afară de faptul că nu vă face cinste acest lucru, vă pune și într-o postură sub orice așteptare din parte-mi.
        Vă urez o viață liniștită în drumul dumneavoastră.

      • D-na Mitza sunteti mortala in felul d-voastra, mai ales cand deveniti brusc serioasa. Mi-a placut foarte tare urarea dn final. Care va sa zica ca pana acuma am avut o viata in comun, iar de acuma drumurile noastre se despart si fiecare isi vede de viata lui. Drama in toata regula. Urmeaza partajul juridic. Superb. V-ati suparat, v-ati trantit, l-ati bagat la moderare på dom Goe, l-ati scos din blogroll (sufar peste poate) si acuma intr-un mod cu totul posterior ca sa va justificati tzâvna, altfel decat se explica ea in mod natural, pac la Razboiu cu acuzatii de doi bani. Cocoană, ești o damă venerabilă; profit de ocaziune, spre a vă ruga (cu multă volubilitate) să primiți asigurarea înaltei stime și profundului respect, cu care am onoare a fi al domniei-voastre prea supus și prea plecat, Dl.Goe, arhivar la judecătoria de pace circumscripția de galben, poet liric, colaboratore la ziarul „Vocea Patriotului Național”, publicist și studinte în drept…

        P.S. Må tanti hai sa-ti vand un pont. Gratis. O vezi mata pe asta de mai sus de semneaza Dorotheea? Uite-te bine la ea. O re/cunosti? Ei binie tåntitza asta coborata dn Vrajitorul din Oz, este vechea dumitale prietena: CMM. Ti-o reamintesti? Hai ca ti-o reamintesti. Oare cum o fi ajuns ea taman la pont aci la matale-n obor? Eu nu reusesc deloc sa-mi exlic coincidenta. D-ta ce crezi?

        Si acum Mitzo trebuie pentru ca sa te las, tu cu viata ta, eu cu viata mea, pe drumurile care azi ni se despart. Plâng. râd si plâng. râd! Râde-te si tu.

        P.P.S. D-na Mitza, daca dorind sa nu introduceti perturbatii de imagine in forma de prejudicii asupra personajului care-mi sunteti, printre sectatorii d-voastra uzuali de pe aci, veti decide ca mica mea epistola, scrisa intr-un moment de inspiratiue (eu ca prozator), sa nu treaca de moderare, voi intelege gestul asa cum se cuvine.

      • Dl. Goe
        Dumneavoastră veți înțelege doar ce veți dori a înțelege. Nu vă obligă nimeni la altceva. Exagerările sau diminuările de situație vă aparțin strict.
        Moderarea este valabilă pentru toată lumea, așa cum este valabilă și aprobarea comentariilor, fără excepție. Este o situație care a apărut în urma unor setări în site și pe care încă nu am considerat că e cazul să o schimb. Toate la timpul lor.
        În blogroll nu mai sunteți de mult, nu de ieri. Cam de când am renunțat să mai citesc Arca lui Goe. Și nici nu am plâns din cauza asta, nici vreo tâfnă n-am avut. Nu-i genul meu. Dacă sunteți chiar atât de tare pe IP-uri, adrese de web și restul angaralelor, verificați în statistici. O să vedeți că nu mai fac de ceva timp trafic la dumneavoastră pe site. Sunteți de altfel așa cum ați spus, o persoană foarte ocupată și pe care lipsa persoanei mele din reader nu cred că o va deranja prea tare. Faptul că ați aflat abia acum e partea a doua. La mine în blogroll se află doar blogurile pe care le citesc cu maximă plăcere și unde mă simt confortabil.
        P.S. În afară de faptul că vă permiteți anumite familiarisme pe care vi le arogați, demonstrând o volubilitate dincolo de menajamente, să vă vând și eu un pont: Chiar credeți că nu știu cine îmi scrie comentarii? Dar a le șterge fără un motiv clar nu înseamnă cenzură fără scop? Însă relații de prietenie nu am pe net, așa cum ați putea, în mod eronat, crede. Dar este interesant că dumneavoastră știți deja ceea ce eu văd doar în panoul de control la care am doar eu acces. Asta este chiar mai mult decât interesant, devine chiar captivant. Sunteți un atoateștiutor, dl. Goe. O calitate în fața căreia, dați-mi voie, să mă plec cu umilință.
        P.P.S. Imagini perturbatoare nu aveți cum să-mi provocați. Prezența domniei voastre pe aici, destul de rară de altminteri, nu provoacă animozități. Și nici daune la interese. Așa că epistola va trece de moderare. Ca toate epistolele, de altminteri.

      • Pai statistic vorbind chiar este o discutie secreta. Abaterile de la statutul de „private conversation”, sunt atat de mici incat pot fi considerate neglijabile, chit ca particpa la ele, in mod pasiv, si parsiva CMM. Aproape ca nu stie nimeni de noi, iar cine stie mare lucru nu intelge. Mai secret de asa nu stiu ce v-ati mai putea dori. Si cred ca pana nici Polichinelle n-ar putea sti.

      • Hmm, nu chiar. Nu dumneavoastră ați zis, ca să vă citez, că adresele de blog sunt publice și deci accesibile oricui?

      • Ori sunteti intriganta ori sunteti neatenta ori sunteti dezinformata. CMM nu mai este demult prietena cu Stely. De multa vreme sunt dusmance feroce. Prin urmare relatia de tranzitivitate pe care o propuneti este, sub aspect logic, falsa. De doua ori falsa. Totusi dintr-o perspectiva bine aleasa s-ar putea spune ca aveti dreptate: Dl.Goe le percepe ca fiind bune prietene ale sale pe cele doua doamne, ca si pe domnia voastra. Prin urmare, din aceasta perspectiva (consemnata pe Arca lui Goe) translatia isi face iarasi treaba si re/deveniti prietena cu inamica d-voastra CMM, care prin mesajul postat in Obor va curteaza teribil pentru a va face asociata la un SRL in contra d-lui Goe. Daca n-a avut dansa gretzuri sa se pupe in bot cu Radu Humor si cu Iepurele de Martie pentru a pune de-o coalitie redutabila, nu vad de ce s-ar da inapoi de la de la un sarut pe care putini l-ar putea refuza.

        Apropo, creatura ci pricina a sustinut pana in panzele albe ca dl.Goe si dl.Nmeni ar fi una si aceeasi persoana. Dragutz nu? Acum de exemplu, d-na CMM este convinsa ca dl.Goe ar fi altcineva. Cred ca sunt cam la a cincea identitate in lista dansei. Dar in sfrasit, ce va pasa?

      • Mai uşurel cu săruturile astea virtuale. Cine ştie ce naiba de viruşi pot transmite.
        Aşa vi se pare? Că sunt nepăsătoare? Credeam că sunteţi mai atent în ceea ce mă priveşte.
        Da’ fie că m-aţi zăpăcit cu toată această presupusă prietenie. Presimt că o să-mi propuneţi soluţii. Nu vă sfiiţi, sunt receptivă.
        Până la urmă, toată această agitaţie, un fel de „Comedia erorilor” a lui W. Shakespeare, tot va duce la o finalizare. Sper. 😆

      • Finalizare? Vad ca aveti intentii serioase alocand termenului „finalizare” acceptiunea care produce atatea satisfactii, inclusiv la fotbal, cand se inscrie un gol. Totusi in contextul shakespearian pe care il propuneti, finalizarea nu poate fi echivalenta decat cu sfarsitul, cu moartea, cu neantul (Shakespeare este un autor tragic chiar si in interiorul comediilor sale). Pana atunci insa orice concluzie si orice satisfactie (chiar intensa) va fi desigur extrem de provizorie. Prin urmare nu va (mai) asteptati la un (happy) end… ci cel mult la un punct si de la capat.

        P.S. Pe un alt fir pe care-l scapasem am remarcat o alegatie vizavi de evidentul caracter public al blogurilor. Faptul ca poate veni oricine nu inseamna ca oricine chiar vine. Deci suntem protejati. Si din acest punct de vedere.

        P.S. Prin urmarea in fapt si la urma urmei cauza principala pentru care m-ati parasit, abandonandu-ma deznadejdii, se datoreaza faptului ca nu se intrevedea o finalizare potrivita intr-un orizont al asteptarii rezonabil… Un motiv cat se poate de intemeiat. Cred.

      • V-am spus eu că nu sunteţi foarte atent în ceea ce mă priveşte! Chiar nu v-aţi prins până acum că îmi place să folosesc anumiţi termeni tocmai pentru a-mi da seama de starea interlocutorului din reacţia pe care o are? Hai să nu-mi spuneţi acum că nu v-aţi prins niciodată până acum de efectul Coandă din multele mele comentarii la domnia voastră pe blog.
        Cât priveşte această comedie a erorilor, credeţi-mă, sunt prima care-mi doresc să mă fi înşelat cu desăvârşire în toată povestea asta, mai ales în ceea ce vă priveşte. Am şi martori. Am mai menţionat undeva treaba asta, dar probabil că nu aţi băgat de seamă.

    • Doamna Mitzaa, daca mi-ati ingadui sa fac o observatie, as zice ca pentru a fi intr-adevar consecventa ar fi normal sa-l adaugati in blogroll pe Dl.Nimeni (nu?) (si poate chiar pe Iepurele de Martie, cu care sigur ati face casa buna). In ceea ce priveste faptul ca, desi Arca lui Goe nu s-a schimbat in niciun fel, domnia voastra ati decis ca nu va mai place, iarasi fiti linistita. Am surprins exact momentul (clipa ca sa zic asa) in care vi s-a sterpezit hazul. Ramaneti pana la capat adorabila (cu sau fara intrgi naive).

      P.S. Sugestia ca as parctica nu stiu ce soi de voodoo al adreselor de IP care mi-ar permite sa vad in panoul d-voastra de control este din aceeasi gama a intrigilor naive. N-am nevoie sa stiu adresa de IP a respectivei ca sa stiu cu precizie cine este si nici d-voastra n-ar trebui sa va lasati inselata de adresa ei IP caci foloseste mai multe (cel putin 10). Prin urmare, lasand la o parte divagarea as reveni cu intrebarea pe care cu abilitate si eleganta ati evitat-o: Cum vi se pare aparitia d-nei CMM, cam brusca si cam prompta in aceasta arie a fanteziilor de Obor? Veti fi oare atat de rea incat sa-mi refuzati mica si nevinovata favoare de a emite o presupunere? Da, sunteti rea, tanti Mitzo.

      • Dl. Goe
        (Re)deveniți o persoană dulce. Dar pentru detalii secrete nu credeți că ar trebui ca și discuția noastră să devină secretă?
        Aceeași, fără răutate,
        Mitza

      • M-ati zapacit madam, atat de tare incat am plasat comentariul intr-o locatie inadecvata, pe aici pe undeva. Sunt sigur ca-l veti localiza.

      • Vai, dl. Goe! Mă faceți să roșesc.
        Vedeți că iar o să stârniți invidii din cauza asta și cine știe ce mi se mai întâmplă.
        Ah! Apropo de presupuse prietenii. Am uitat să vă reamintesc, în caz că ați uitat: CMM e mai prietenă cu Stely și deci, implicit cu dumneavoastră.
        Vedeți? Acum o să spuneți că sunt geloasă sau ceva de genul.

  8. Este plin oraşul de umbre, fiecare cu povestea ei. Tu ai mers pânã la capãt şi ai aflat o poveste. O poveste în care durerea cea mai mare, din pãcate, stãtea cuibãritã într-un suflet de copil. Şi în sufletul unei femei.

    • Să știi că uneori m-am gândit că mi-ar place să aflu povestile cât mai multor persoane. Dar asta cere, înainte de orice, foarte mult timp și mai ales răbdare dar și abilitate de ascultător.

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s