Bărbosul

Fetița își privi noul tată. Era bucuroasă că în sfârșit are și ea unul și că nu o să se mai uite, cu jind, la ceilalți copii de la cămin când vin părinții să-i ia acasă.
Bărbatul din fața ei arăta ca un uriaș, foarte înalt și solid, cu părul în dezordine și barba neagră, ușor îngălbenită într-o parte din cauza țigărilor. Aducea un pic cu Moș Crăciun și fetei îi plăcu asta, gândindu-se că, cine știe, poate chiar are legătură cu Moșul, o fi vreun frate sau măcar vreun văr îndepărtat și o să ajute să-i ajungă și ei scrisorica în care, ca în fiecare an, îi cere o mămică nouă, un tătic nou și, asta era cea mai aprigă dorință, să plece din acest cămin unde lua zilnic bătaie de la ceilalți copii.
-Mie poți să-mi spui Bărbosul, dacă vrei.
Noul tată se aplecă spre fetița firavă și îi întinse o mână în care, atunci când desfăcu palma imensă, aceasta descoperi un pistol mic de jucărie.
-Uite, ăsta este pentru tine! Vezi? Are și capse care, atunci când tragi cu pistolul în dușmani, pocnesc atât de tare, mai tare ca gloanțele și pun la pământ inamicul.
Fetei îi plăcu la nebunie neașteptatul cadou. Nici dacă ar fi primit vreo păpușică, din aceea cu păr lung pe care poți să o piepteni și să o speli, nu ar fi fost atât de încântată. Păpușii i-ar fi dus grija fiindcă ar fi trebuit să o protejeze de răutățile celorlalți copii, pe când pistolul îi era mult mai util. Putea, cu ajutorul lui, să răstoarne oricând situația din cămin, iar ceilalți copii, în special băieții, ar fi primit-o și pe ea în gașca lor atunci când se jucau de-a polițaii.
-Ești un tătic tare bun!
Replica fetei înmuie ochii de culoare gri-oțel ai Bărbosului. Știa, în sinea lui, că nu ăsta era primul cadou pe care ar fi vrut să-l ia copilei dar aflase de la o fostă cunoștință, un gardian din căminul de copii, ce bătăi se iscau între ei și cum toți ceilalți îngrijitori priveau cu indiferență ori de câte ori se rupea câte un dinte, se spărgea vreun cap sau vreo arcadă, umplând astfel de sânge fețele copiilor mai firavi sau mai micuți care reprezentau ciuca bătăilor în ochii și mâinile celor mai grăsuți ori mai puternici sau chiar mai mari ca vârstă.
Bărbatul era încă în stadiul de verificare a competențelor de părinte, și abia primise permisiunea să vină să viziteze fetița la cămin. Fiindu-i rudă mai de departe, dar prin alianță și nu prin sânge, fusese asigurat ( nu înainte de a înainta și un pachet gros directoarei care se ocupa de dosar) că procedura de adopție o să se ”miște” mai repede în cazul lui.
În fiecare sâmbătă, de câte ori era deschis orarul de vizită, bărbatul își luase în serios rolul de antrenor de luptă, mai degrabă decât cel de tătic, iar fata acceptase tacit, ba chiar cu plăcere, rolul de „viitor agent special pregătit pentru lupta împotriva inamicilor” chiar dacă îi luase aproape două săptămâni de repetiție zilnică ca să învețe pe dinafară titulatura dată de noul tătic.
La început, așa cum fusese învățată de la prima „lecție” a sărit la nasul borcănat al lui Gogoață, un băiețel grăsuț care îi tot punea piedică ori de câte ori apărea pe holul întunecos dintre dormitoare și veceul comun din capăt. Întâi i-a înfipt, cu curaj, două degete în nările dilatate ca la un măgar de povară, apoi a tras în jos de nas și l-a lovit, cu capul în frunte, cu toată puterea. Au căzut amândoi, în fund, pe podeaua rece. Gogoață a început să urle, mai mult de frică fiindcă nu mai vedea nimic din cauza sângelui care-i intrase în ochi. Fata s-a ridicat brusc în picioare, chiar dacă simțea amețeală de la lovitura dată cu capul.
Pe hol, din cauza gălăgiei, au apărut și ceilalți copii, însă acum nu-i mai era frică de ei. Știa că o să ia bătaie fiindcă erau mulți, însă era mulțumită că apucase să-l lovească pe Gogoață iar imaginea cu el, roșu de furie și cu bulionul întins pe toată fața, făcea suportabilă toată suferința ce avea să urmeze.
Sâmbăta viitoare, deși încă nu-i trecuseră toate vânătăile, ochii îi sclipeau de mândrie și îi povesti noului tătic, aproape pe nerăsuflate, cum l-a lovit pe Gogoață exact cu figurile care le prinsese de la el și că abia așteaptă să o învețe scheme noi ca să se poată apăra și de gașca de derbedei în care erau tartori Luță, Cioara și Țigănosul.
-Auzi? Da pe voi aici nu vă supraveghează nimeni? Nici o învățătoare măcar?
-Pfff, păi când ne batem ne ferim de învățătoare, altfel ne închide în beciul fără lumină toată noaptea și nici farfuria cu macaroane de seară nu o mai apucăm.
Bărbatul strânse cu furie pumnul, dar pe micuță nu o lăsă să vadă cât e de nervos din cauza asta. Așa că o luă cu el în oraș să mănânce amândoi o înghețată uriașă cu multe culori.
După înghețată, la întoarcere, îi dădu un inel ciudat. De fapt erau patru inele, din metal lucios, lipite între ele și care se potriveau perfect pe degetele ei micuțe.
-Să nu-l arăți la nimeni. Când este iar rost de bătaie, uite, treci degetele prin inele așa, ca și când ar fi unul singur, îndoi pumnul și izbești bătăușul direct în gură, cu partea metalică a inelului. Dai tare și apoi o rupi la fugă, s-a înțeles? Și să nu-l arăți la absolut nimeni, clar?
-Da, tati!
-Și să porți mănuși când ai inelul ăsta pe deget, da? Și așa, acum e toamnă și e deja frig, nu o să i se pară nimănui ciudat că porți mănuși.
Fetița își admiră degetele împodobite cu bijuteria ciudată și cadoul acesta îi făcu și mai mare plăcere. Mai mare și decât pistolul cu capse sau praștia ori micul bastonaș de cauciuc. Pe toate le avea dosite bine, în spatele dulapului metalic din dormitor în care își ținea puținele lucruri, câteva hăinuțe vechi și niște fotografii în care nu recunoștea pe nimeni dar la care ținea cu toată ființa ei.
-Altceva ce vrei să-ți mai cumpăr când vin săptămâna viitoare la tine?
-Cartofi prăjiți și friptură.
Îi privi piciorușele subțiri și trupul firav și își promise să nu se mai mire de dorințele ei care nu păreau a fi ale unei fetițe de aproape doisprezece ani.
Săptămâna viitoare când veni să o vadă, ajunse mai de dimineață la cămin. O îmbrăcă în haine noi și călduroase. Apoi merseră împreună la un bistro unde mâncară pe săturate cartofi prăjiți cu friptură. După care o învăță să râgâie zgomotos spre deliciul bucătarului, un prieten foarte vechi care era nerăbdător să afle cine anume îl transformase într-un tătic atât de grijuliu pe Bărbos.
Chiar dacă păreau un cuplu ciudat cei doi, atât Bărbosul uriaș cât și fetița firavă cu nas pistruiat și cârn, emanau veselie și fericire în jurul lor și oriunde mergeau atrăgeau priviri de simpatie.
După câteva luni de vizite constante, Bărbosul a putut să o ia acasă un weekend întreg. Atunci i-a plăcut cel mai mult. Bărbosul avea o bucătărie imensă unde au făcut tămbălău pregătind clătite și aruncând cu ele în sus. Ale ei cădeau mereu pe jos, nu putea să le prindă din zbor în tigaie, dar Bărbosul nu se supăra, râdea și mai tare de neîndemânarea ei.
Pe urmă, seara au venit câțiva prieteni de ai lui și au început să joace cărți la o masă acoperită cu postav verde.
În pauza dintre jocuri, în timp ce desfăceau sticlele de bere, au învățat-o și pe ea cum să amestece cărțile, cum să le separe pe culori și să le aranjeze pe suite sau perechi. Asta chiar i-a plăcut cel mai mult. Mai mult chiar decât o poveste citită în pat, înainte de culcare.
La un alt sfârșit de săptămână, au învățat-o să pluseze cu jetoanele de pe masă și asta a prins cel mai repede, ajungând să joace cot la cot cu Bărbosul, ba chiar și făcându-și semne secrete pe care ceilalți jucători se făceau că nu le observă.
Chiar dacă până la urmă orfelinatul nu i-a aprobat Bărbosului cererea de adopție, el i-a rămas fetei aproape, un fel de prieten cu drept de vizită regulat.
Când a împlinit vârsta majoratului, au sărbătorit împreună jucând cărți cu aceiași amici vechi la masa de postav verde. Le-a câștigat toți banii și a râs chiar dacă nu știa exact dacă a început să stăpânească bine de tot jocul de poker sau doar a fost lăsată să câștige de ziua ei.
La câteva zile după asta, când a ieșit de sub tutela orfelinatului, Bărbosul o aștepta neliniștit la poartă:
-Vrei să mergi la vreo altă școală? Pot să te ajut cu bani, dacă vrei.
-Vreau să fiu ca tine, știi asta deja. Vreau să fiu polițistă.
-Să te bați cu toți vagabonții? Să cotrobăi și să întorci cu fața în sus cadavrele de colțul străzilor întunecate? Să faci pândă, fie noapte sau zi, fie ger sau caniculă, după niște nenorociți de suspecți? Să nu ai o familie a ta? Să nu te iubească nimeni? Să nu te aștepte nimeni? Serile să le petreci cu băieții, râgâind berea băută la jocurile de noroc în loc să stai cuminte, cum îi stă bine unei femei, alături de copii și bărbat?
-Păi știi că acum nu mă mai bate nimeni, nu m-ai învățat tu cele mai grozave șmecherii? Am crescut mare, nu vezi? Iar de așteptat, ai să mă aștepți tu. Tu ești familia mea. Tu ai să mă iubești. Doar pe tine te vreau. Nici nu vreau alt bărbat în viața mea. Și nu mă mai aburi cu vrăjeli din astea auzite pe la ședințele de terapie.
Îi privi nasul cârn, de pe care pistruii dispăruseră de mult, și corpul altădată firav, acum cu forme suave de femeie plină de dorințe. Știa că îi va fi imposibil să-i refuze vreodată ceva și că, mai mult ca sigur, va face tot ce îi va cere.
-Altceva mai dorești?
-Cartofi prăjiți cu friptură.