Bărbosul

Fetița își privi noul tată. Era bucuroasă că în sfârșit are și ea unul și că nu o să se mai uite, cu jind, la ceilalți copii de la cămin când vin părinții să-i ia acasă.
Bărbatul din fața ei arăta ca un uriaș, foarte înalt și solid, cu părul în dezordine și barba neagră, ușor îngălbenită într-o parte din cauza țigărilor. Aducea un pic cu Moș Crăciun și fetei îi plăcu asta, gândindu-se că, cine știe, poate chiar are legătură cu Moșul, o fi vreun frate sau măcar vreun văr îndepărtat și o să ajute să-i ajungă și ei scrisorica în care, ca în fiecare an, îi cere o mămică nouă, un tătic nou și, asta era cea mai aprigă dorință, să plece din acest cămin unde lua zilnic bătaie de la ceilalți copii.
-Mie poți să-mi spui Bărbosul, dacă vrei.
Noul tată se aplecă spre fetița firavă și îi întinse o mână în care, atunci când desfăcu palma imensă, aceasta descoperi un pistol mic de jucărie.
-Uite, ăsta este pentru tine! Vezi? Are și capse care, atunci când tragi cu pistolul în dușmani, pocnesc atât de tare, mai tare ca gloanțele și pun la pământ inamicul.
Fetei îi plăcu la nebunie neașteptatul cadou. Nici dacă ar fi primit vreo păpușică, din aceea cu păr lung pe care poți să o piepteni și să o speli, nu ar fi fost atât de încântată. Păpușii i-ar fi dus grija fiindcă ar fi trebuit să o protejeze de răutățile celorlalți copii, pe când pistolul îi era mult mai util. Putea, cu ajutorul lui, să răstoarne oricând situația din cămin, iar ceilalți copii, în special băieții, ar fi primit-o și pe ea în gașca lor atunci când se jucau de-a polițaii.
-Ești un tătic tare bun!
Replica fetei înmuie ochii de culoare gri-oțel ai Bărbosului. Știa, în sinea lui, că nu ăsta era primul cadou pe care ar fi vrut să-l ia copilei dar aflase de la o fostă cunoștință, un gardian din căminul de copii, ce bătăi se iscau între ei și cum toți ceilalți îngrijitori priveau cu indiferență ori de câte ori se rupea câte un dinte, se spărgea vreun cap sau vreo arcadă, umplând astfel de sânge fețele copiilor mai firavi sau mai micuți care reprezentau ciuca bătăilor în ochii și mâinile celor mai grăsuți ori mai puternici sau chiar mai mari ca vârstă.
Bărbatul era încă în stadiul de verificare a competențelor de părinte, și abia primise permisiunea să vină să viziteze fetița la cămin. Fiindu-i rudă mai de departe, dar prin alianță și nu prin sânge, fusese asigurat ( nu înainte de a înainta și un pachet gros directoarei care se ocupa de dosar) că procedura de adopție o să se ”miște” mai repede în cazul lui.
În fiecare sâmbătă, de câte ori era deschis orarul de vizită, bărbatul își luase în serios rolul de antrenor de luptă, mai degrabă decât cel de tătic, iar fata acceptase tacit, ba chiar cu plăcere, rolul de „viitor agent special pregătit pentru lupta împotriva inamicilor” chiar dacă îi luase aproape două săptămâni de repetiție zilnică ca să învețe pe dinafară titulatura dată de noul tătic.
La început, așa cum fusese învățată de la prima „lecție” a sărit la nasul borcănat al lui Gogoață, un băiețel grăsuț care îi tot punea piedică ori de câte ori apărea pe holul întunecos dintre dormitoare și veceul comun din capăt. Întâi i-a înfipt, cu curaj, două degete în nările dilatate ca la un măgar de povară, apoi a tras în jos de nas și l-a lovit, cu capul în frunte, cu toată puterea. Au căzut amândoi, în fund, pe podeaua rece. Gogoață a început să urle, mai mult de frică fiindcă nu mai vedea nimic din cauza sângelui care-i intrase în ochi. Fata s-a ridicat brusc în picioare, chiar dacă simțea amețeală de la lovitura dată cu capul.
Pe hol, din cauza gălăgiei, au apărut și ceilalți copii, însă acum nu-i mai era frică de ei. Știa că o să ia bătaie fiindcă erau mulți, însă era mulțumită că apucase să-l lovească pe Gogoață iar imaginea cu el, roșu de furie și cu bulionul întins pe toată fața, făcea suportabilă toată suferința ce avea să urmeze.
Sâmbăta viitoare, deși încă nu-i trecuseră toate vânătăile, ochii îi sclipeau de mândrie și îi povesti noului tătic, aproape pe nerăsuflate, cum l-a lovit pe Gogoață exact cu figurile care le prinsese de la el și că abia așteaptă să o învețe scheme noi ca să se poată apăra și de gașca de derbedei în care erau tartori Luță, Cioara și Țigănosul.
-Auzi? Da pe voi aici nu vă supraveghează nimeni? Nici o învățătoare măcar?
-Pfff, păi când ne batem ne ferim de învățătoare, altfel ne închide în beciul fără lumină toată noaptea și nici farfuria cu macaroane de seară nu o mai apucăm.
Bărbatul strânse cu furie pumnul, dar pe micuță nu o lăsă să vadă cât e de nervos din cauza asta. Așa că o luă cu el în oraș să mănânce amândoi o înghețată uriașă cu multe culori.
După înghețată, la întoarcere, îi dădu un inel ciudat. De fapt erau patru inele, din metal lucios, lipite între ele și care se potriveau perfect pe degetele ei micuțe.
-Să nu-l arăți la nimeni. Când este iar rost de bătaie, uite, treci degetele prin inele așa, ca și când ar fi unul singur, îndoi pumnul și izbești bătăușul direct în gură, cu partea metalică a inelului. Dai tare și apoi o rupi la fugă, s-a înțeles? Și să nu-l arăți la absolut nimeni, clar?
-Da, tati!
-Și să porți mănuși când ai inelul ăsta pe deget, da? Și așa, acum e toamnă și e deja frig, nu o să i se pară nimănui ciudat că porți mănuși.
Fetița își admiră degetele împodobite cu bijuteria ciudată și cadoul acesta îi făcu și mai mare plăcere. Mai mare și decât pistolul cu capse sau praștia ori micul bastonaș de cauciuc. Pe toate le avea dosite bine, în spatele dulapului metalic din dormitor în care își ținea puținele lucruri, câteva hăinuțe vechi și niște fotografii în care nu recunoștea pe nimeni dar la care ținea cu toată ființa ei.
-Altceva ce vrei să-ți mai cumpăr când vin săptămâna viitoare la tine?
-Cartofi prăjiți și friptură.
Îi privi piciorușele subțiri și trupul firav și își promise să nu se mai mire de dorințele ei care nu păreau a fi ale unei fetițe de aproape doisprezece ani.
Săptămâna viitoare când veni să o vadă, ajunse mai de dimineață la cămin. O îmbrăcă în haine noi și călduroase. Apoi merseră împreună la un bistro unde mâncară pe săturate cartofi prăjiți cu friptură. După care o învăță să râgâie zgomotos spre deliciul bucătarului, un prieten foarte vechi care era nerăbdător să afle cine anume îl transformase într-un tătic atât de grijuliu pe Bărbos.
Chiar dacă păreau un cuplu ciudat cei doi, atât Bărbosul uriaș cât și fetița firavă cu nas pistruiat și cârn, emanau veselie și fericire în jurul lor și oriunde mergeau atrăgeau priviri de simpatie.
După câteva luni de vizite constante, Bărbosul a putut să o ia acasă un weekend întreg. Atunci i-a plăcut cel mai mult. Bărbosul avea o bucătărie imensă unde au făcut tămbălău pregătind clătite și aruncând cu ele în sus. Ale ei cădeau mereu pe jos, nu putea să le prindă din zbor în tigaie, dar Bărbosul nu se supăra, râdea și mai tare de neîndemânarea ei.
Pe urmă, seara au venit câțiva prieteni de ai lui și au început să joace cărți la o masă acoperită cu postav verde.
În pauza dintre jocuri, în timp ce desfăceau sticlele de bere, au învățat-o și pe ea cum să amestece cărțile, cum să le separe pe culori și să le aranjeze pe suite sau perechi. Asta chiar i-a plăcut cel mai mult. Mai mult chiar decât o poveste citită în pat, înainte de culcare.
La un alt sfârșit de săptămână, au învățat-o să pluseze cu jetoanele de pe masă și asta a prins cel mai repede, ajungând să joace cot la cot cu Bărbosul, ba chiar și făcându-și semne secrete pe care ceilalți jucători se făceau că nu le observă.
Chiar dacă până la urmă orfelinatul nu i-a aprobat Bărbosului cererea de adopție, el i-a rămas fetei aproape, un fel de prieten cu drept de vizită regulat.
Când a împlinit vârsta majoratului, au sărbătorit împreună jucând cărți cu aceiași amici vechi la masa de postav verde. Le-a câștigat toți banii și a râs chiar dacă nu știa exact dacă a început să stăpânească bine de tot jocul de poker sau doar a fost lăsată să câștige de ziua ei.
La câteva zile după asta, când a ieșit de sub tutela orfelinatului, Bărbosul o aștepta neliniștit la poartă:
-Vrei să mergi la vreo altă școală? Pot să te ajut cu bani, dacă vrei.
-Vreau să fiu ca tine, știi asta deja. Vreau să fiu polițistă.
-Să te bați cu toți vagabonții? Să cotrobăi și să întorci cu fața în sus cadavrele de colțul străzilor întunecate? Să faci pândă, fie noapte sau zi, fie ger sau caniculă, după niște nenorociți de suspecți? Să nu ai o familie a ta? Să nu te iubească nimeni? Să nu te aștepte nimeni? Serile să le petreci cu băieții, râgâind berea băută la jocurile de noroc în loc să stai cuminte, cum îi stă bine unei femei, alături de copii și bărbat?
-Păi știi că acum nu mă mai bate nimeni, nu m-ai învățat tu cele mai grozave șmecherii? Am crescut mare, nu vezi? Iar de așteptat, ai să mă aștepți tu. Tu ești familia mea. Tu ai să mă iubești. Doar pe tine te vreau. Nici nu vreau alt bărbat în viața mea. Și nu mă mai aburi cu vrăjeli din astea auzite pe la ședințele de terapie.
Îi privi nasul cârn, de pe care pistruii dispăruseră de mult, și corpul altădată firav, acum cu forme suave de femeie plină de dorințe. Știa că îi va fi imposibil să-i refuze vreodată ceva și că, mai mult ca sigur, va face tot ce îi va cere.
-Altceva mai dorești?
-Cartofi prăjiți cu friptură.
papergc,441x415,w,ffffff.2

Anunțuri

50 de gânduri despre „Bărbosul

    • Păi știi? Mereu ies în evidență doar zânele frumos pieptănate, cu baghetă și pantofi lucioși, îmbrăcate în rochițe vaporoase și parcă acuș, acuș, scoase din cutie. De parcă bunătatea ține de ambalaj și nu de conținut.
      Mersi că ai apreciat mesajul povestirii mele. 🙂

      • Ah, a inceput sarabanda comentariilor fabuloase…

        Trecusem sa vad daca a aparut blogul d-lui Nimeni in lista celor pe care le citesti cu placere. Nimeni – Nimic. Nu-i nimice, mi-am zis. O fi o scapare, o mica inconsistenta care se va rezolva curand. Asa ar fi frumos. Asa ar fi logic. „Desi logica si fericirea sunt doua lucruri total diferite”, totusi in cazul acesta logica si fericirea ar coincide. Poate pentru prima oara in viata. 😉

        In rest ce mai faceti cu viata d-voastra? Sanatoasa, voinica?

  1. Mi-a placut foarte mult detaliul. Desi nu la fel de prezent ca in alte scrieri. Postavul verde face deliciul unui joc de carti. Mi-a placut. Mi-a placut culoarea ochilor Barbosului.
    O Lolită mai altfel, frumos. Nu m-a suspansionat, insa 🙂
    De ce majoritatea barbosilor au ochii gri-otel? Nu te intreb pentru ca asa ai scris, te intreb pentru ca asa este.

    • O asemenea masă de joc și eu am 😀 Și am bătaie de cap ca să o întrețin, dar merită.
      Nu am vrut să scriu o poveste cu suspans, adică nu mi s-a părut potrivit suspansul la subiectul acesta.
      Nu știu de ce toți bărbații cu barbă au ochii metalici. Probabil că doar ei își lasă barbă. 🙂

      • NU mi s-a parut de loc o poveste tip Lolita, care e o poveste despre patologia narcisista a lui Humbert Humbert in primul rand, cu copilul (sau chiar femeia, atat copilul ei cat si mama lui), ca obiect, si e o poveste mai mult in context cultural (posibil chiar cultural plus politic-economic, din punct de vedere feminist) de secol 20. Povestea asta a lui Mitzaa B, mi se pare mai mult similara cu povestea din filmul Leon: Profesionistul, dupa cum deja a remarcat cineva mai sus, oarecum similara, dupa parerea mea, cu relatia in context educativ moral de secol 19 a lui Jean Valjean cu Cosette din Mizerabilii, dupa parerea mea, acest secol pe la sfarsitul caruia catre inceputul celui 20 fiind si perioada de timp istoric in care s-a „inventat” totodata si conceptul de adolescenta formativa, mai inainte copii fiind oarecum vazuti ca niste adulti in miniatura si trecand asa direct de la stadiul de copil la adult odata ce atimgeau niste
        parametri de marime.

        Disclaimer (dat fiind natura deosebit de politica a acestui articol): Eu nu as fi fost in stare sa-mi dau seama de aceste lucruri daca nu as fi citit intamplator in mass-media pe Internet mai demult odata total intamplator despre o carte in mare parte autobiografica scrisa de o profesoara de literatura originara din Iran, d-na Azar Nafisi, numita „Citind Lolita in Teheran: o memorie din carti”, publicata in 2003 si aflata timp de 117 saptamani pe NY Times best-sellers list, unde atunci am remarcat-o si eu surfand la intamplare pe Internet, desi nu am citit-o, ci doar am citit despre ea, tragand concluziile din paragraful de mai sus oarecum asa din burta, in mod mai mult sau mai putin incorect, insa oricum intr-un stil indolent, neriguros, deosebit de caracteristic mie personal, atunci cand vine vorba de concepte abstracte mai dificile si diverse materii mai „umaniste” destul de vagi, (desigur, in capul meu), de ex literatura, istorie, antropologie culturala, stiinte politice si sociale, etc.

      • Eu am văzut filmele. Pentru ambele cazuri. Şi da, subiectul este mai asemănător lui Leon decât Lolitei.

      • PS: cred ca e vorba mai mult de cultura UE asta ceva mai recent istorica cu adolescenta nefiind inca „inventata” in sec 17-18, ca am impresia ca la vremea grecilor antici cand UE avea centrul la Teba nu la Viena, plus poate chiar si mai devreme cand planiglobul pamantesc general avea in centru RP Chineza nu UE sau SUA, la diverse popoare mai stravechi cu ritualuri de initiere in maturitate destul de riguroase, se cam stia despre etapele formative ale dezvoltarii din timpul adolescentei si erau totodata recomandate si urmarite niste reguli de conduita destul de stricte, la tranzitia dintre faza copil si adult.

      • PPS desigur vorbeam de planiglobul antic al emisferei nordice (unde se putea naviga cu ajutorul Stelei Polare), ca am citit pe wikipedia ca ar fi realist ff dificil de navigat dupa Steaua Sudului inainte de inventarea unor metode mai riguroase de a stabili longitudinea, si zau ca habar nu am cum o fi fost planiglobul emisferei sudice antice, si daca in centrul lui erau Africa, sau America de Sud, sau Australia la vremurile alea ff indepartate.

    • Când am început să citesc ce ai scris şi am dat de cuvântul ciupit iar m-am gândit la prostii 😛
      Măi tu iar ţi-ai schimbat avatarul?

  2. Mitzaa, mi-a placut povestea. Zigraveste scene de viata si o filozofie a realitatii. Fetele frumoase si blande au destine tristee. Parca vedeam copilaria Nikitei, cea din film. 🙂 Si fetele pot sa fie dure si sa isi poarte de grija. Important e ce fel de profesor au si cat sunt de dispuse sa invete regulile dure ale supravietuirii.
    Imi place si stilul tau literar si felul in care construiesti povestirea, cu suspans pana la finalul care nu poate fi anticipat. Profesionist. Devii o scriitoare profesionista.

  3. Frumoasă povestire și din fericire cu final fericit. … Mi-ați readus în memorie perioada copilăriei. … Și eu am trăit în orfelinat de la 3 ani jumate și multe din cele scrise se regăsesc în memoria mea , cu diferența că eram doar fete acolo… vreo 400….dar …ce păcat că n-am avut și eu parte de un bărbos !…….. care să-mi dea șansa să visez măcar la altfel de viață.

    • Vă asigur de toată compasiunea și simpatia mea. Eu, din fericire pentru mine dacă pot spune așa, despre întâmplările din orfelinat nu știu decât din cele povestite de alții/altele. Am avut uneori ocazia să ascult diferite povești de viață pe care, cu acordul celor care au trăit acele povești, am îndrăznit să le postez, romanțându-le pe ici colo. Însă chiar și faptul că unele drame sunt adevărate și nu simple povești, mă fac să privesc cu luare aminte și profundă empatie la cei care le-au trăit.

      • Mulțumesc ! Se simte că aveți un suflet ales..Am însă o întrebare….Aceste povestiri, scrise cu atăta măiestrie și gingășie…. le-ați putut publica ?… Mă refer sub formă de carte…cărți ,de ce nu ?..

      • Nu am încercat. Nu fiindcă nu aş găsi un editor care să o facă, ci fiindcă îmi place ca aceste gânduri ale mele să fie accesibile oricui are plăcerea să le afle. Partea pecuniară a problemei nu face obiectul nici unui interes.

  4. Nici un moment nu m-am gîndit la bani… ci pur și simplu …că ar fi f. frumos dacă v-ar cunoaște mai multă lume ….Așa un talent, e păcat să rămînă ascuns și să aducă bucurii și bună dispoziție doar celor care au șansa de a avea un calculator și evident net…….Pt . că , mă gîndeam la societatea din ziua de azi, cînd educația este la pămînt, cînd tinerii nu mai știu ce e ăla respect… cînd sunt promovate toate nulitățile pe sticlă…. dv. ați fi ca o gură de aer proaspăt în lumea asta atît de ….schimbată …în rău. Nu știu ce profesie aveți, dar vă văd înconjurată de mulți copii… elevi , mai bine zis….și cineva ca dv. …. ar fi un exemplu , pt mulți alții.Aveți un har deosebit …și pt cineva care adoră să citească… asta este aproape un dar divin……….Cine v-a comparat cu Topîrceanu…. a avut fler. Asta de fapt am vrut să înțelegeți cînd v-am întrebat dacă ați publicat ceva.

    • A, explicația apropo de partea pecuniară a fost doar așa, dar adevărul este că toate se schimbă în jurul nostru și cred că mulți cititori se adaptează acestor schimbări, preferând cititul publicațiilor în format electronic decât cel al publicațiilor pe hârtie. Eu am rămas înmărmurită să aflu câte noțiuni de cultură generală au copii de liceu, noțiuni luate de pe net.

  5. Aveți dreptate …privitor la noțiunile luate de pe net…. dar , eu mă gîndesc la cei de vîrsta mea . , 53 de ani sau un pic mai tineri… și care ar prefera să țină în mînă o carte ,decît să-și obosească ochii pe calc….Pt. mine cel puțin , cartea a fost modul meu de a mă deconecta și de a evada din realitatea crudă a vieții pe care o trăiam. M-am apcat de citit de la 8 ani ..și asta a rămas din fericire plăcerea mea supremă…și în prezent. V-am spus că am trăit într-o -Casă de copii – așa cum se denumeau atunci… și eram între cele 60 de fete din cele 400 care , rămîneam în vacanțe acolo, neavînd rude .. care să mă ia acasă…Și într-o astfel de vacanță de vară , m-am împrietenit cu bibliotecara . care avînd de făcut inventarul cărților , și repararea lor atît cît se putea… a fost încîntată de o mînă de ajutor , pe care eu i-o ofeream … la vremea aia din lipsa oricăror alte activități. ……..Așa am prins gustul cărților…. care au devenit , prietenii mei cei mai buni, …și mai tîrziu pasiunea și slăbiciunea mea…………și fără de care încă nu concep viața. Cel puțin a mea. ………Mai sunt pe lumea asta și persoane ca mine….nu numai copii și tineri.

    • Doamnă, aveți tot respectul meu. Cei care rămân fideli cărților (indiferent de suport) sunt persoane care toată viața au trăit cu mintea și sufletul pline de sete pentru cultură.

  6. Stilul dv. este f. asemănător cu o scriitoare consacrată și pe care o ador pur și simplu chiar dacă nu mai este printre noi. Rodica Ojog Brașoveanu. Aveți acea sensibilitate, dar și ironie fină… umorul de bună calitate…. care artage ca un magnet pe cei care mai știu să guste o carte . De aceea spuneam, că e păcat să se bucure de dv. doar cei care au net. …și … vă rog , .. să nu vă supărați pt. cele scrise. E doar părerea mea .

    • Nu mă supăr. Dar exagerați când aduceți vorba de ROB, o mare doamnă a literaturii polițiste românești. Pe bune, mă faceți să roșesc.

      • DOAMNA … nu a scris doar literatură cu tematică polițistă…. a avut și altfel de cărți….cu temă istorică de o savoare fără margini…și gen povestioare mici …f.f asemănătoare cu ceea ce scrieți dv. acum……..Și nu aveți deloc de ce să roșiți… pt că … știu exact ce vb. …. Aveți un talent uriaș… și din fericire n-o spun doar eu…ci majoritatea care postează comentarii la ce scrieți dv….și este o vb. ..care nu pare a avea vreo noimă …legate de ceea ce vb… dar ca un soi de ….exemplu pt . a exprima mai bine ce vreau să zic. ==Cînd 2 oameni îți spun că ești beat, atunci du-te și te culcă==….La dv. s-ar potrivi … Cînd ZECI de oameni vă spun că aveți un har și un talent ieșit din comun …. ATUNCI AR CAM FI TIMPUL SĂ CREDEȚI ȘI SĂ ACCEPTAȚI ASTA !

  7. Pe mine una… m-ați dat pe spate ca să zic așa…. și …nu sunt cuvinte în dicționar să pot comenta în plus față de ce scriu ceilalți cititori ai dv.

    • Atât timp cât nu mi-o iau în cap, consider că toate comentariile, absolut toate ale tuturor, mă obligă să fiu atentă și mai mult în tot ceea ce postez. Cel puțin din respect față de cei care citesc, dacă nu ca exercițiu de autodepășire. Chit că nu-mi reușește mereu.

  8. Eu mă rog… să vă reușească !..Spre încîntarea mea și a altora.Vă doresc o zi bună….pt. că afară plouă….și …dv. aveți liberul-arbitru asupra ce ve-ți face…. copii… sau…. numărați bani!

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s