Te plac așa cum ești

-Sărumâna, nașă!
-Să trăiești! îmi răspunse privindu-mă pieziș, măsurându-mă din cap până în picioare și făcându-mă să mă simt atât de stingheră, că mă lipii de canatul ușii de la intrare, neavând curajul să-i intru în casă.
Nu o mai văzusem de ceva vreme și, deși crescusem, tot îmi era frică de ea, frică de gura ei care râdea gros arătându-și măselele îmbrăcate în aur. Îmi era frică de părul ei roșu, făcut cu soluție de permanent și care îi ședea în bucle rebele pe umeri, evadând parcă de sub baticurile legate peste frunte așa cum doar țigăncile se legau.
Nașa era o femeie sălbatică. Pe cât avea ochii de dulci în privire, pe atât avea gura de spurcată. Nu se rușina niciodată de cuvintele porcoase, indiferent în ce anturaj s-ar fi aflat, și ori de câte ori nașul o trăgea de mână să aibă grijă la ce spune, ea îi replica ascuțit:
-Lasă Ionică dragă, că nu suntem la pension aici, ș-apoi nu vorbesc despre ceva ce n-a văzut Parisul. Îs prea bătrână ca să mai fac pe fata mare în târg.
Sigur că cei din jur pufneau în râs la auzul vorbelor sale dar, la o adică, nici unul dintre cei care râdeau nu ar fi vrut să intre în tărbaca gândurilor ei. Era mașteră și năpraznică atunci când o supărai.
-Da nu intri o dată în casă? Ce stai și prijoni ușa, ți-o fi teamă că o să cadă în bătătură, ha?
-Ba da, nașă, intru acușica.
Pășesc aproape pe vârfuri în cuhnia ei de vară, un fel de bastion al vecinelor ce veneau să bârfească lumea bună și care nu se puteau lipsi de cafeaua înnebunitor de aromată, oferită generos de nașa în fiecare dimineață.
Bucătăria, ca de obicei la acea oră, era deja ocupată de vecinele nașei, strânse ciopor în jurul mesei în capătul căreia aceasta trona, precum o coană mare, așteptând în schimbul cafelelor oferite, ultimele noutăți și picanterii.
Vecinele mă măsurară și ele, la fel ca nașa, din cap până-n picioare, țâțâind din buzele strânse.
-Asta-i fină-mea, aia mică, fata lu Măriuca, nora preotului Bucur.
-Tiiii, nț, nț, nț.
Femeile plescăiră și mai tare din buzele spoite din gros cu rujuri ieftine ce le colorau țipător gurile strânse pungă.
Deja simțeam nevoia de a mă răsuci brusc cu gândul de a o lua la goană.
-Pffff, da mare te-ai făcut! exclamă una din vecine, groasă la burtă și cu gâtul spânzurat într-un șirag de mărgele din sticlă.
-A făcut-o mă-sa așa mare, Sofico, nu ea, fă! Nașa pufni în râs, dându-și coate cu celelalte vecine ce izbucniră în râs ca la comandă. Râse și Sofica zguduindu-și țâțoancele umflate pe care începură să joace mărgelele din șirag.
Țațele mai pleoscăiră încă o dată iar eu mă simții ca o prospătură supusă unui control de care, orice aș fi făcut, nu aveam scăpare.
-Și zi așa, ia spune în ce clasă ești?
-Sunt la facultate, nașă, doar ce am luat examenul.
-Și la ce facultate ești, donșoară?
-La politehnică, nașă.
-Ptiiiiii, păh ce vrei să te faci, tu, de te duseși la o școală plină de băieți, ingineră ha?
Zâmbii slab, prinzând oleacă de curaj, destul cât să pot privi fix în ochii metalici ai nașei.
-Iote fă, zise nașa adresându-se suratelor, asta mică o să calce pe urmele popii, e studioasă fă. Bani de cărți ai?
-Nu-s venită pentru bani aici, nașă.
-Ete pârț! Da pentru ce? Ce dracu să fac cu toți banii mei? Copchii nu mi-a dat ăl de sus, d-aia am atâția fini, ca să am unde să împrăștii banii. Că doar n-o să mă îngrop cu ei.
-Ptiu, ptiu, ptiu!
Suratele începură să scuipe imaginar în aer, făcându-și toate cruci peste piept.
-Pfff, femeie nu mai cobi acilea, că te aude ăl de Sus!
-Huh, să nu m-audă necuratul fă, că ăla e în stare să mă ia de soață la cât de rea sunt!
Femeile pufniră iar în râs, umplând camera cu glasurile lor stridente.
-Fă-te încoa, donșoară, zise nașa scoțând din sutienul generos un purcoi de bani.
Îmi privii pantofii vechi dintr-a 11 a, mi-ar fi plăcut ca naiba de mult să primesc niște bani degeaba, însă privirea verde a nașei ce flutura purcoiul de bani mă făcu să-mi înghit gândul și scuturai puternic din cap.
-Nu vreau bani, nașă.
-Păh ș-atunci ce vrei, ce cați acilea?
-N-auzi? Venii să te văd. Atât. Acuma plec.
Mă rotii pe un călcâi, cu gând de plecare, apucând să văd totuși o licărire în ochii nașei.
-Iote, fă proastelor, ce fină cuminte am. Mânca-o-aș. Ptiu, ptiu, să nu te deochi. Iote-o că nu-mi vrea banii. Fă, luați aminte, asta o să se vândă pe bani mulți, nu pe mărunțișul meu.
Hoașcele pufniră în râs, ținând isonul nașei care voia cu tot înadinsul să mă facă să intru în pământ de rușine.
Înghiții în sec și ridicai privirea, înfruntând cu curaj vrăjitoarele din jurul mesei. Îmi simții obrajii fierbinți și palmele transpirate.
Cu voce tremurată caraghios, din cauza emoției, începui să înșir, fără noimă, cuvintele ce-mi ieșeau singure din gură.
-Uite, nașă, cum stă treaba. Eu nu am venit ca să-ți râzi de mine. Am venit să-ți dau bună ziua și să te întreb de sănătate. Eu am venit fiindcă mă interesezi tu, nu banii tăi, clar?!
Hoașcele priviră la mine cu gurile căscate, apoi cu invidie către nașă. Nașa se uită de sus la ele și zise încetișor:
-Ptiu să fie, mâncați-aș pizda ta de finuță, că mă unseră la inimă vorbele tale. Frumos te mai crescu mă-ta!, apoi se răsuci către femei și începu să țipe la ele: Ia, gata! Hai, roiul pe la casele voastre că oți avea de gătit mâncare sau de spălat spinări de rufe și p-ormă să nu veniți la mine că sunteți bumbăcite de bărbați, de leneșe ce sunteți!
Femeile se ridicară fără să protesteze, erau obișnuite cu felul ăsta de ușuială al nașei. Le însoțirăm cu privirea până dispărură, gălăgioase ca un cârd de gâște, din privirile noastre.
-Fă, mai bine te făceai artistă la Paris. Ale dracului bârfitoare, o să crape chielea pe ele de necaz! Le făcuși să creadă tot! N-or să mă mai bârfească, ale dreacului că fiindcă n-am fost în stare să fac puradei, îmi cumpăr pe bani grei dragostea copiilor străini. Ia de colea, de la nașa, banii ăștia.
Scoase din sân purcoiul de bani ce-l fluturase înainte și mi-l îndesă în poșeta neîncăpătoare. Știam că o să-mi dea bani, știam că niciodată nu plec de la ea cu buzunarul gol deși treceam destul de rar pe acolo, în vizită. Știam și de faptul că în dimineața asta o să-i fie bucătăria plină de vecine și venisem la ora aceea, special, la aluzia ei subțire, de cu seara dinainte de când o sunasem să-i spun ultima mea reușită.
Băgai banii adânc în poșetă și mă așezai la masă, umplându-mi o ceașcă de cafea. Îmi aprinsei o țigare și suflai fumul în rotocoale mari, dându-mi aere în fața nașei.
-Ptiu, parcă te-aș fi făcut io, nu mă-ta!
-Îhî, uneori așa simt și eu.
-Acu să-mi povestești dacă ai și amurez și pe unde te gâdilă de ești așa radioasă.
-Șșșșt. Asta nu-ți spun nici dacă-mi dai tot aurul de pe tine.
Îmi băui cafeaua însoțită de vorbele înghiontite ale femeii la care țineam la fel de mult ca la o mătușă stricată la gură și poștii cu ea țigarea aprinsă.
Mă ridicai să plec.
-Să mai dai pe la mine, auziși? Și mai des, nu la următorul eveniment când ți-ai pune pirostiile, da? Că de când a murit nașu-tău numai vrăjitoarele astea îmi mai calcă pragul. Am scos din cristelniță zeci de copii, da unul nu dă p-aici.
Strânsei ceștile de cafea și ibricul și le spălai în chiuveta smălțuită din colțul bucătăriei. Scuturai fața de masă și o pusei la locul ei, netezind-o și aranjându-i franjurile. Apoi, când nașa nu era prea atentă, o apucai încetișor de gât, pupând-o apăsat pe obraji. Râse și ochii i se umeziră.
-Să nu faci prostii și să înveți carte, iar dacă ai nevoie de bani și mă-ta n-are destui, să nu te sfiești să vii să-mi ceri, auziși? Și să nu crezi niciodată că te plătesc ca să-mi faci pe plac în fața hoașcelor, auziși? Că doar n-o să plec pe lumea ailaltă cu banii în coșciug.
Mă uitai lung la ea, era încă în putere, trupeșă și frumoasă, nici vorbă de coșciug. Nu știa și n-a știut niciodată să facă cadouri, știa doar să facă bani. Și cum lucrul acesta, în ochii ei. era cel mai important, plicul cu bani reprezenta singura formă de cadou, doar grosimea lui ți-ar fi spus cât de mult apreciază ea persoana căreia i-ar fi făcut un asemenea gest, iar un refuz ar fi însemnat o jignire supremă adusă la adresa bunei ei credințe.
Îmi plăcea de ea, așa cum era, bazaoache și nebună, folosind cuvinte rușinoase când voia să-i intimideze pe cei din jur, reclamându-și greața la fandoseli, afurisind fariseii și prostia.
-Dar tu înțelegi că eu te plac? Și da, recunosc că-mi plac și banii tăi, ăia mulți pe care mi-i fluturi pe sub nas, știind bine că-i vreau pentru mine ca să-mi cumpăr tot felul de prostii.
-Iote vezi? D-aia te plac și eu. Că nu te dai fandosită, că nu te lauzi că trăiești cu aer și apă, că nu-mi arunci vrăjeli și nu încerci să mă prostești în față.

Povestirea este doar o fantezie literară din jocul de fiecare luni, inițiat de psi.