Îmi plac oamenii

M-au abandonat de mică.
Nu știu cine-mi sunt părinții, nu știu cum arată cei care mi-au dat viață, nu-mi amintesc dacă am supt lapte de la mama sau doar mi-a picurat vreo mână miloasă ceva apă ori lapte în gura-mi înfometată și obosită de scâncet. Însă mai bine că nu-mi amintesc zilele acelea. Probabil că și acum aș suferi din amintirea lor.
Pentru mine viața, cea pe care mi-o amintesc, a început cu plânset. Cineva, habar nu am cine, m-a lăsat într-un canal. Nu știu dacă a făcut-o din disperare sau din cauză că nu avea cu ce să mă hrănească, dar cred că s-a gândit un pic la mine fiindcă m-a lăsat pe un carton vechi care să-mi țină de cald și cea care m-a găsit spune că eram într-un colț pusă, la adăpost să nu mă sufle vântul.
Îmi aduc aminte că m-am trezit și am început să plâng foarte tare. Cred că eram destul de măricică fiindcă mă țineam bine pe picioare. Disperarea care m-a cuprins când m-am trezit singură și abandonată în acel canal și acum îmi trezește fiori reci pe șira spinării, ridicându-mi perii drept în sus. Cred că am plâns aproape două zile fiindcă îmi aduc aminte că la un moment dat soarele a dispărut și a apărut o lună albă care parcă m-a privit toată noaptea, apoi când a apărut soarele iar, luna a plecat. Vedeam picioarele trecătorilor care făceau pași grăbiți pe lângă mine, însă nimeni nu se oprea. Poate că nici eu nu mai aveam putere să plâng mai tare ca să fiu auzită, poate că a fost zgomotul străzii care-mi acoperea glasul slăbit de foame, nu mai știu de ce am stat așa de mult acolo, însă când abia mă mai auzeam, când credeam că totul e sfârșit înainte de a începe ceva, am simțit două mâini calde care m-au luat în brațe și vocea de alinare pe care am auzit-o în urechi m-a liniștit din plâns.
Nu am mai simțit frigul și deși îmi era foarte foame, faptul de a mă fi aflat în brațele acelei femei m-a liniștit imediat. Mai târziu, când am crescut, am înțeles că-i plăcuse foarte mult de mine și chiar dacă prietenii ei o sfătuiseră să mă lase acolo că nu are nicio obligație, ea a hotărât doar de dragul meu, să mă ia în casa ei.
Din prima zi m-a tratat ca pe un membru al familiei. Niciodată până atunci nu știusem cât de bine este să fii alintată de cineva, să fii iubită și cocoloșită, să fii mereu curată și îngrijită, împodobită cu tot felul de lucrușoare care mă făceau și pe mine să arăt deosebit de drăgălașă.
Sigur, nu toți membrii familiei m-au primit la fel. Mama, fiindcă așa îi spun când mă copleșește cu tandrețea ei, este pe primul loc. Din cauza asta, o urmez peste tot atunci când vine acasă, o alint și o mângâi când simt că o doare capul sau stau la ea în poală și ascult cuminte toate poveștile pe care mi le spune.
Pe tata îl văd mai rar, nu am nimic să-i reproșez, se vede că mă iubește la fel de mult, doar că se manifestă mai rezervat față de mine. El se joacă mai mult cu frățiorul meu mai mare. Este adevărat însă că mă simt geloasă atunci când frățiorul meu este ocupat și tata se duce la mama și o ia în brațe sau o pupă. Îmi vine în momentul acela să-i despart și găsesc tot felul de scuze de a mă băga între ei, chiar și în pat.
Frățiorul însă este tare nebunatic. Îmi place de el fiindcă s-a jucat cu mine din prima zi și întotdeauna mă lasă la el în cameră atunci când vin alți băieți pe la el, deși ușa lui este mereu închisă. Ba chiar se amuză și ține cu mine ori de câte ori printre colegii lui se găsește câte unul care să facă pe spiritualul și să mă tragă de păr sau de urechi. Într-o zi, unul dintre colegii lui m-a tras așa de tare de urechi că m-am întors și l-am zgâriat pe mână după care l-am și mușcat un pic speriindu-l grozav. Dar și eu m-am speriat și am fugit din cameră ascunzându-mă în debara sub un raft, însă după ce băieții aceia au plecat, frățiorul meu m-a scos din ascunzătoare și m-a luat în brațe. Apoi mi-a dat să mănânc din porția lui, așa cum face ori de câte ori vine de la școală. Oare mama știe că pe lângă mâncarea pe care ea mi-o lasă în castronaș, eu pap și jumătate din copanul gătit pentru fratele meu, sau din omleta lui ori din chifteluțele acelea minunate? Uite că nu prea stau să mă întreb astfel de lucruri care, între noi fie vorba, sunt doar niște amănunte.
Acum am mai crescut și sunt perfect conștientă de statutul meu în această familie. Sunt sigură că n-au să mă abandoneze vreodată, deși m-am agitat foarte tare când m-au luat prima dată cu ei cu mașina, am crezut că vor să mă lase cine știe cui, mai ales că doar ce spărsesem din greșeală niște pahare uitate pe masă și am crezut că mă vor pedepsi. Dar nu, ei mă luaseră la plimbare, în concediu. A fost chiar foarte frumos, am pescuit cu ei niște pești uriași care zăceau într-un vas mare și negru ca o armonică, plin cu apă. Este adevărat că pe urmă nu m-au mai lăsat să fac așa ceva și m-au gonit de pe ponton, dar tot a fost bine că în seara aceea am mâncat prima dată grătar.
Ieri m-am privit în oglindă și am văzut că nu mi se mai văd coastele, ba chiar m-am acoperit bine de cărniță pe coapse și am făcut și fălcuțe. Burta este frumos conturată și se vede din ambele părți cum se revarsă peste șoduri, făcându-mi mișcările fine și unduioase atunci când mă plimb alene pe pervazul ferestrei.
Sunt foarte mândră și îi iubesc la nebunie pe oamenii aceștia care mă tratează ca pe o prințesă.
Meoaw!
.
.
.
.
.
.
.
.
.
N-a fost decât o psiluneală