Despre Scrisoarea a III a și profa de română sau cum poți evita tema de casă

Ori de câte ori aud despre Scrisoarea a III a îmi aduc aminte de o întâmplare, oarecum hazlie, din clasa a VII a cred, dacă mai rețin bine când am studiat prima dată această poezie la limba și literatura română.

Profesoara noastră, o mare admiratoare a literaturii române și în special a lui M. Eminescu, avea obiceiul să ne dea ca temă de casă alcătuirea unui comentariu al textului din lecția nouă, iar la ora următoare dumneaei ne asculta astfel: întâi ne punea să citim cu voce tare un fragment din lecția nouă (ceea ce însemna o jumătate de notă-pentru dicție și intonație) și apoi să-i prezentăm comentariul(cealaltă jumătate de notă-pentru rafinamentul gândirii).
Era o profesoară destul de severă (Dumnezeu s-o odihnească în pace) căreia nu-i plăcea să ne dicteze comentarii sau teme gata gândite, nu, întâi ne punea să citim textul/nuvela/poezia/romanul, apoi să gândim singuri și să scriem un fel de conspect în care trebuia să expunem punctual tot ce am înțeles, în termeni cât mai elevați, și abia pe urmă ne dicta comentariul alcătuit de domnia sa, mult, mult mai bine gândit, desigur. Practic nu ne asculta niciodată din munca ei, ci doar dintr-a noastră, obligându-ne astfel să citim mai mult dar și să gândim mai mult.

Pe vremea aceea aveam un coleg de bancă pe numele lui Călin. Și fiindcă îl chema așa, profesoara noastră mereu îl alinta Călin-file din poveste. Nimic de zis, băiatul era destul de drăguț la figură, însă și-o cam luase în cap, cred că în sinea lui se și credea un fel de model, de ce nu chiar un discipol, al profesoarei de română, mai ales că foarte, foarte greu îi intrai în grații doamnei atât de severă și precisă. Bineînțeles că în ochii noștri de atunci, Călin era un tocilar care-și scria toate comentariile singur și care mereu ridica mâna pe sus, doar doar s-o impresioneze pe profă. Cunoașteți genul, nu? Și era așa cam la toate orele și materiile.

Acum, vă dați seama că, eu fiind colega lui de bancă încercam de multe ori, fără niciun succes, să mai copiez vreo temă de la el, ceva ce eu nu făcusem acasă din lipsă de timp. Știți cum e să stai cu un tocilar în bancă? Groaznic! Mereu ai un element de comparație nefavorabil ție. Și ceea ce mă supăra cel mai mult, era că atunci nu se făcea comparație pe grad de inteligență unde l-aș fi depășit din mers. Și acum o aud pe dirigintă cicălindu-mă: Călin ridică mâna la ore(oare nu contabiliza nimeni și câte tâmpenii spunea când sărea din bancă?) Călin scrie tema pe șapte pagini (oare nu vedea nimeni ce scris lăbărțat are?) Călin este cuminte (dap, eu jucam handbal în curtea școlii și el nu, așa că eu aveam genunchii juliți iar el unghiile curate) și tot felul de chestii din astea care mă enervau cumplit. Și peste toate astea, ca un capac, niciodată nu puteai să copiezi de la Călin, nici la vreo lucrare, nici la temă, la nimic. Nu vreau să credeți că eram leneșă la învățătură, nici pe departe, dar niciodată nu am tocit de nota 10 și poate că uneori uitam cu desăvârșire să-mi fac temele. Se mai întâmpla să uit de mine cu ochii în vreo carte de aventuri și să treacă timpul, iar eu să rămân cu lecția neînvățată la biologie sau la vreo materie din asta plicticoasă foc pentru spiritul meu mai înclinat spre matematică, fizică sau istorie, singurele materii unde zbârnâiam atunci.

Ei bine, și uite așa, am uitat să-mi scriu conspectul pentru Scrisoarea a III a. Degeaba m-am rugat de Călin să-mi dea să copiez câte ceva din comentariul lui, i-am promis pachetul meu de mâncare, i-am promis că nu-l mai frec cu zăpadă în pauze, i-am promis că nu-i mai înnod șireturile la ora de sport și câte și mai câte. Tipul m-a prins în offsaid și a găsit că era timpul să se răzbune. Ora de română se apropia și eu nu ajungeam la nicio înțelegere cu Călin. Am apucat doar să citesc în pauză toată poezia. Asta doar ca să am idee cât de cât pentru dicție.

Îmi și aduc aminte, ca și când nu ar fi trecut atâta vreme de atunci, cum a intrat profa în clasă, a așezat catalogul imens pe catedră și s-a uitat la noi cu privirea ei rece și tăioasă:
-Ce-am avut de studiat pentru astăzi?
-Scrisoarea a III a, am răspuns toți în cor cu vocile unor mâțe leșinate, semn că nu eram singura în culpă.
Eu, în bancă, mă tot rugam să nu mă asculte de data asta și îmi făceam deja planul că dacă tot mă ascultă, am să torn o minciunică cum că am avut temperatură și d-aia n-am scris nimic iar profa chiar ar putea să mă creadă, mai ales că-mi și curgea nasul ca la robinet din cauza unei viroze de sezon.

Profa a deschis catalogul și a strigat un nume: X-ulescu.
-Ai făcut tema pentru astăzi?
-Da, tovarășa profesoară.
-S-auzim.
Și a început să citească X-ulescu din poezie de parcă avea prune în gură. Profa a scuturat din cap, țuguindu-și buzele nemulțumită, apoi l-a pus să-i aducă și caietul de teme să-i verifice conspectul. După care i-a cerut carnetul în care a trecut un mare și scârbos 5! X-ulescu s-a întors în bancă având mutra condamnatului la muncă silnică.
A mai urmat încă un coleg care a avut aceeași soartă după ascultare. Tot un 5, urât, mare și scârbos.
Apoi l-a strigat pe Călin. Călin s-a ridicat în picioare (în timp ce eu răsuflam super ușurată fiindcă știam că niciodată nu asculta doi colegi de bancă în aceeași zi). Călin a citit din poezie, cu dicție dar fără o intonație prea grozavă, apoi s-a dus mândru către profă, fluturându-și caietul în care înșirase un conspect de mai mare dragul întins cât un cearceaf. Și s-a întors și mai mândru în bancă. Luase nota 9! Pffff!
Și tocmai când credeam că profesoara va închide catalogul și va scoate din poșetă unul din caietele ei scrise frumos de mână din care ne dicta faimoasele ei comentarii, o văd că mai dă o pagină din catalog și-mi aud numele strigat. Mi s-au înmuiat genunchii, fața mi s-a înroșit toată, nasul curgea mai abitir, iar eu aveam exact aceeași stare ca a unui condamnat pe viață la galeră sau la ștreang.
Mă ridic în cele două piciorușe tremurate de emoție și apuc manualul de limba română. Apoi încep să recit de unde rămăsese Călin. De la : La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort….
În minte mi-au venit pe rând frumosul chip al lui Eminescu,toți actorii care-și încercaseră talentul și pe care părinții mei îi ascultau mereu, dar și caznele și pedepsele la care aveam să fiu supusă de mama care avea să-mi strige că iar citesc alte cărți în loc să stau cu ochii doar în programa școlară.
L-am văzut cu coada ochiului pe Călin care, liniștit acum că luase nota maximă(profa nu dădea 10 niciodată), mă privea cu un rânjet de satisfacție, așteptând să-mi cadă capul de pe umeri, ca urmare a faptului că nu scrisesem niciun rând din comentariul pentru tema de casă.
Mi-am înghițit puternic mucii care-mi colcăiau în nas și am început să citesc cu toată inima mea cea bătută de soarta elevului scos la lecție, intrându-mi atât de bine în rol încât nu am mai văzut rândurile, nici clasa, nici rânjetul lui Călin, nici pe profă. În fața mea stătea Baiazid cel trufaș, iar eu eram însuși Mircea cel gârbovit de ani, de bătălii, rănit dar mândru de sine însuși.
Și uite așa, profa m-a lăsat să citesc până la capăt, în clasă colegii au tăcut uimiți, lui Călin i s-a șters rânjetul de pe față, iar eu, la sfârșitul poeziei am lăsat manualul din mână și m-am uitat pe sub sprâncene către catedră, așteptând spășită să-mi ceară caietul de teme. Profa s-a uitat la mine, s-a uitat la ceas, apoi a vorbit, iar glasul ei din acel moment mi s-a părut al unei mierle:
-Nu mai e timp să mă uit pe comentariu, dar cine recită așa frumos din Eminescu nu poate să ia decât o notă mare la mine. Adă încoace carnetul, domnișoară. Și mi-a trecut în carnet un 9 mare și frumos.
Sigur că atunci când m-am întors în bancă i-am tras una peste ceafă lui Călin-file din poveste pe care l-am anunțat că până se topește zăpada toate pauzele și le petrece în clasă.

 

Azi, foarte mulți prieteni din blogosferă au amintit cât mai frumos de poeziile lui Eminescu sau de întâmplări ale existenței sale, dovedind încă o dată că acest poet va rămâne mereu viu în amintirile noastre. Efortul lor merită lăudat, mai ales pentru faptul că au grijă ca Eminescu să rămână pentru noi un adevărat patrimoniu cultural.