Despre Scrisoarea a III a și profa de română sau cum poți evita tema de casă

Ori de câte ori aud despre Scrisoarea a III a îmi aduc aminte de o întâmplare, oarecum hazlie, din clasa a VII a cred, dacă mai rețin bine când am studiat prima dată această poezie la limba și literatura română.

Profesoara noastră, o mare admiratoare a literaturii române și în special a lui M. Eminescu, avea obiceiul să ne dea ca temă de casă alcătuirea unui comentariu al textului din lecția nouă, iar la ora următoare dumneaei ne asculta astfel: întâi ne punea să citim cu voce tare un fragment din lecția nouă (ceea ce însemna o jumătate de notă-pentru dicție și intonație) și apoi să-i prezentăm comentariul(cealaltă jumătate de notă-pentru rafinamentul gândirii).
Era o profesoară destul de severă (Dumnezeu s-o odihnească în pace) căreia nu-i plăcea să ne dicteze comentarii sau teme gata gândite, nu, întâi ne punea să citim textul/nuvela/poezia/romanul, apoi să gândim singuri și să scriem un fel de conspect în care trebuia să expunem punctual tot ce am înțeles, în termeni cât mai elevați, și abia pe urmă ne dicta comentariul alcătuit de domnia sa, mult, mult mai bine gândit, desigur. Practic nu ne asculta niciodată din munca ei, ci doar dintr-a noastră, obligându-ne astfel să citim mai mult dar și să gândim mai mult.

Pe vremea aceea aveam un coleg de bancă pe numele lui Călin. Și fiindcă îl chema așa, profesoara noastră mereu îl alinta Călin-file din poveste. Nimic de zis, băiatul era destul de drăguț la figură, însă și-o cam luase în cap, cred că în sinea lui se și credea un fel de model, de ce nu chiar un discipol, al profesoarei de română, mai ales că foarte, foarte greu îi intrai în grații doamnei atât de severă și precisă. Bineînțeles că în ochii noștri de atunci, Călin era un tocilar care-și scria toate comentariile singur și care mereu ridica mâna pe sus, doar doar s-o impresioneze pe profă. Cunoașteți genul, nu? Și era așa cam la toate orele și materiile.

Acum, vă dați seama că, eu fiind colega lui de bancă încercam de multe ori, fără niciun succes, să mai copiez vreo temă de la el, ceva ce eu nu făcusem acasă din lipsă de timp. Știți cum e să stai cu un tocilar în bancă? Groaznic! Mereu ai un element de comparație nefavorabil ție. Și ceea ce mă supăra cel mai mult, era că atunci nu se făcea comparație pe grad de inteligență unde l-aș fi depășit din mers. Și acum o aud pe dirigintă cicălindu-mă: Călin ridică mâna la ore(oare nu contabiliza nimeni și câte tâmpenii spunea când sărea din bancă?) Călin scrie tema pe șapte pagini (oare nu vedea nimeni ce scris lăbărțat are?) Călin este cuminte (dap, eu jucam handbal în curtea școlii și el nu, așa că eu aveam genunchii juliți iar el unghiile curate) și tot felul de chestii din astea care mă enervau cumplit. Și peste toate astea, ca un capac, niciodată nu puteai să copiezi de la Călin, nici la vreo lucrare, nici la temă, la nimic. Nu vreau să credeți că eram leneșă la învățătură, nici pe departe, dar niciodată nu am tocit de nota 10 și poate că uneori uitam cu desăvârșire să-mi fac temele. Se mai întâmpla să uit de mine cu ochii în vreo carte de aventuri și să treacă timpul, iar eu să rămân cu lecția neînvățată la biologie sau la vreo materie din asta plicticoasă foc pentru spiritul meu mai înclinat spre matematică, fizică sau istorie, singurele materii unde zbârnâiam atunci.

Ei bine, și uite așa, am uitat să-mi scriu conspectul pentru Scrisoarea a III a. Degeaba m-am rugat de Călin să-mi dea să copiez câte ceva din comentariul lui, i-am promis pachetul meu de mâncare, i-am promis că nu-l mai frec cu zăpadă în pauze, i-am promis că nu-i mai înnod șireturile la ora de sport și câte și mai câte. Tipul m-a prins în offsaid și a găsit că era timpul să se răzbune. Ora de română se apropia și eu nu ajungeam la nicio înțelegere cu Călin. Am apucat doar să citesc în pauză toată poezia. Asta doar ca să am idee cât de cât pentru dicție.

Îmi și aduc aminte, ca și când nu ar fi trecut atâta vreme de atunci, cum a intrat profa în clasă, a așezat catalogul imens pe catedră și s-a uitat la noi cu privirea ei rece și tăioasă:
-Ce-am avut de studiat pentru astăzi?
-Scrisoarea a III a, am răspuns toți în cor cu vocile unor mâțe leșinate, semn că nu eram singura în culpă.
Eu, în bancă, mă tot rugam să nu mă asculte de data asta și îmi făceam deja planul că dacă tot mă ascultă, am să torn o minciunică cum că am avut temperatură și d-aia n-am scris nimic iar profa chiar ar putea să mă creadă, mai ales că-mi și curgea nasul ca la robinet din cauza unei viroze de sezon.

Profa a deschis catalogul și a strigat un nume: X-ulescu.
-Ai făcut tema pentru astăzi?
-Da, tovarășa profesoară.
-S-auzim.
Și a început să citească X-ulescu din poezie de parcă avea prune în gură. Profa a scuturat din cap, țuguindu-și buzele nemulțumită, apoi l-a pus să-i aducă și caietul de teme să-i verifice conspectul. După care i-a cerut carnetul în care a trecut un mare și scârbos 5! X-ulescu s-a întors în bancă având mutra condamnatului la muncă silnică.
A mai urmat încă un coleg care a avut aceeași soartă după ascultare. Tot un 5, urât, mare și scârbos.
Apoi l-a strigat pe Călin. Călin s-a ridicat în picioare (în timp ce eu răsuflam super ușurată fiindcă știam că niciodată nu asculta doi colegi de bancă în aceeași zi). Călin a citit din poezie, cu dicție dar fără o intonație prea grozavă, apoi s-a dus mândru către profă, fluturându-și caietul în care înșirase un conspect de mai mare dragul întins cât un cearceaf. Și s-a întors și mai mândru în bancă. Luase nota 9! Pffff!
Și tocmai când credeam că profesoara va închide catalogul și va scoate din poșetă unul din caietele ei scrise frumos de mână din care ne dicta faimoasele ei comentarii, o văd că mai dă o pagină din catalog și-mi aud numele strigat. Mi s-au înmuiat genunchii, fața mi s-a înroșit toată, nasul curgea mai abitir, iar eu aveam exact aceeași stare ca a unui condamnat pe viață la galeră sau la ștreang.
Mă ridic în cele două piciorușe tremurate de emoție și apuc manualul de limba română. Apoi încep să recit de unde rămăsese Călin. De la : La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort….
În minte mi-au venit pe rând frumosul chip al lui Eminescu,toți actorii care-și încercaseră talentul și pe care părinții mei îi ascultau mereu, dar și caznele și pedepsele la care aveam să fiu supusă de mama care avea să-mi strige că iar citesc alte cărți în loc să stau cu ochii doar în programa școlară.
L-am văzut cu coada ochiului pe Călin care, liniștit acum că luase nota maximă(profa nu dădea 10 niciodată), mă privea cu un rânjet de satisfacție, așteptând să-mi cadă capul de pe umeri, ca urmare a faptului că nu scrisesem niciun rând din comentariul pentru tema de casă.
Mi-am înghițit puternic mucii care-mi colcăiau în nas și am început să citesc cu toată inima mea cea bătută de soarta elevului scos la lecție, intrându-mi atât de bine în rol încât nu am mai văzut rândurile, nici clasa, nici rânjetul lui Călin, nici pe profă. În fața mea stătea Baiazid cel trufaș, iar eu eram însuși Mircea cel gârbovit de ani, de bătălii, rănit dar mândru de sine însuși.
Și uite așa, profa m-a lăsat să citesc până la capăt, în clasă colegii au tăcut uimiți, lui Călin i s-a șters rânjetul de pe față, iar eu, la sfârșitul poeziei am lăsat manualul din mână și m-am uitat pe sub sprâncene către catedră, așteptând spășită să-mi ceară caietul de teme. Profa s-a uitat la mine, s-a uitat la ceas, apoi a vorbit, iar glasul ei din acel moment mi s-a părut al unei mierle:
-Nu mai e timp să mă uit pe comentariu, dar cine recită așa frumos din Eminescu nu poate să ia decât o notă mare la mine. Adă încoace carnetul, domnișoară. Și mi-a trecut în carnet un 9 mare și frumos.
Sigur că atunci când m-am întors în bancă i-am tras una peste ceafă lui Călin-file din poveste pe care l-am anunțat că până se topește zăpada toate pauzele și le petrece în clasă.

 
geografia-mortii-lui-eminescu-120-de-ani-dupa5-600x211

Azi, foarte mulți prieteni din blogosferă au amintit cât mai frumos de poeziile lui Eminescu sau de întâmplări ale existenței sale, dovedind încă o dată că acest poet va rămâne mereu viu în amintirile noastre. Efortul lor merită lăudat, mai ales pentru faptul că au grijă ca Eminescu să rămână pentru noi un adevărat patrimoniu cultural.

Anunțuri

79 de gânduri despre „Despre Scrisoarea a III a și profa de română sau cum poți evita tema de casă

    • Nu știu cât de înduioșătoare este însă este perfect adevărată.
      Dar dacă mă întrebi de Călin, l-am revăzut cândva după facultate. Nu l-am recunoscut, era de două ori cât mine 😆 Noroc că nu era iarnă, altfel m-aș fi uitat cum să o scap la sănătoasa fără să-mi iau frecuș. Chiar și el a zis de asta 😆

      • Călinii ăștia poate că fac furori printre profele de română( și de actorie, recunosc!), dar o dau în bară la calcule. E un soi de echilibru și în asta…cred…

      • Probabil Călin e implicat în politică acum… Sună a fi genul. Dar nu, de el nu-mi pasă cîtuşi de puţin. Esenţa poveştii tale m-a impresionat, aşa cum pe profesoară a impresionat-o dedicaţia ta.

      • Profesoara mea nu locuia departe de mine și mereu când mă întâlneam cu ea dădea din cap, nemulțumită că am ales studiile tehnice. Crede-mă că ajunsese să-mi fie drag datul ăsta din cap al ei 🙂

  1. Înfricoșătoare sunt fetele astea. Duamneee, ce înalte și ce deștepte cresc ele înaintea noastră. Cum le inmuguresc și le bolduiesc toate cele ce peste ani or să atârne. Mare noroc că se opresc pe la 20 din din toate astea si ne mai lasă nouă băieților încă 5 ani pentru maturare și asumarea rolului cocoșesc în (lângă) casă.

  2. Doamne cite amintiri mi-ai stirnit cu Scrisoarea eminesciana si cu … profu’ de romana ! 😀 Moment de glorie pigmentata cu o tigara fumata-n cimitirul din spatele liceului urmata de-o bataie zdravana din partea directorului aka profu’ de romana! 😀

  3. Sanchi, pe ăla-l chema „Călin”, dar eu îs „Cătălin” îs miezu’ din „Luceafărul”. Abia după ce am crescut m-am gândit să devin „căpcă1”.
    Spun, deci şi aştept să -mi săriţi în cap :am învăţat bine, îmi plăceau orele de lb.română, însă NICIODATĂ, dar absolut NICIODATĂ, nu mi-a plăcut Eminescu ! Eu îs cu Coşbuc, cu Bacovia, poate şi cu Blaga. Cu Eminescu, nu !
    Bine, şi acuma, dacă mă luaţi repede, pot face un comentariu literar la „Luceafărul”…geniul neînţeles, nu oferi nemurirea celui ce n-o înţelege, bla-bla-bla! Dar voi prefera veşnic „Cetatea Neamţului” a lui Coşbuc oricărei poezii din cele scrise de geniul poeziei româneşti. Dintre toate, doar „Glossa” pentru tehnica ei. Aferim !

    • Dragă, pe tine te știm că ești căpcăunos din fire, dar chiar așa?! Bacovia?! Pfff, păi eu te știu o fire veselă. M-așteptam să-mi spui că-ți place Topârceanu sau M.R.Paraschivescu 😆

      • Uneori mă întreb dacă există vreun poet român despre a cărui operă am putea discuta altfel decât în termeni elogioși. Și nu o spun suferind de vreun naționalism exagerat, ci pentru că am convingerea că nu există poet român care să nu ne fi sensibilizat, dincolo de propriile noastre limite.
        Și pentru că toate acestea trebuiau să poate un nume, un singur nume, li s-a spus Eminescu 😉

        Bine ai venit pe aici, Gelu.

  4. O scurtă amintire ?!
    Cu toată bunăvoinţa şi curiozitatea, am încercat să citesc textul, dar nu mai ajungeam o dată la intrigă.
    Aşa că am citit direct finalul şi m-am lămurit. În clasa a VII-a, parcă, nu mai ştiţi sigur, fiindcă nu v-aţi făcut temele, aţi decis să recitaţi frumos Scrisoarea a III-a, după ce v-aţi înghiţit mucii care colcăiau în nas (nu se ştie din ce motiv!), în timp ce colegul de bancă, Bulă, să zicem, v-a invidiat, deşi el luase nota zece, fiindcă făcuse tema conştiincios. Ca urmare, dvs. i-aţi tras una după ceafă, cu superioritate. Acest gest spunea într-un limbaj non-verbal că numai proştii îşi fac temele, şmecherii spun poezii şi ies deasupra! Ok!
    Dacă novela asta interminabilă e doar o scurtă amintire, mă întreb pe cîte pagini se întinde o amintire mai lungă…

    • Daaaa, și știi ce-i cel mai trist? Eu am reușit în această viață să fac din tot ceea ce mi-a plăcut, să fac o meserie care mi-a plăcut, să-mi negociez timpul după bunul plac, să merg în multe locuri pe care am vrut să le văd și câte și mai câte. În schimb pe Călin azi nu-mi dau nici măcar mucii aceia pe care i-am tras pe nas atunci. Dar știi de ce mamaie? Fiindcă nici Călin, ca și tine de altfel, nu a priceput că pentru viață îți trebuie rațiune și simțire, nu toceală de papagal limitat. Îți trebuie inteligență și dăruire pentru fiecare moment al vieții în care dorești să răzbești și nicidecum doar o pereche de ochelari de cal pe care să ți-i pui peste ochii incapabili să vadă dincolo de limite. Norocul meu de atunci a fost că am avut o profesoară strălucită care și-a depășit propriile bariere și care a înțeles că o poezie citită din suflet face mai mult decât orice comentariu lemnos scris din obligație. O profesoară care a înțeles că dicția mea se datora în primul rând multelor cărți citite ce depășiseră demult programa școlară. Slavă Domnului că nu ai fost tu aia. Uite vezi? Ți-a zis bine Ursul că ești precum găina care șade cu curul pe lemne, cotcodăcind ofticată la găinile care sunt capabile să facă ouă. Oh, sau credeai că nu știm că ești una și aceeași tanti cu Sara M?
      Aoleu, păi ce faci mamaie? Nu pe bune. Dacă tot schimbi nickul și adresa de yahoo, schimbă-ți dragă și IP-ul ca să nu ne prindem că ești una și aceeași tanti.
      Uite ca să vadă și lumea că nu spun minciunele:
      Lexia
      lexia_81@yahoo.fr
      84.232.251.171

      Sara M.
      sara.macovsky@yahoo.com
      84.232.251.171

      Data viitoare când mai treci pe aici, sper că vei folosi și celelalte nickuri de rezervă, recte: Thea, Simona M și cine mai știe câte mai tanti, că pe mine deja mă depășește dorința mătăluță de a apărea tot timpul cu părul vopsit, ca și când altă treabă nu ai avea. Dar probabil că nici nu ai.

      • Ah, mulțumesc!
        Cred că am dobândit un troll.
        Îți mulțumesc pentru acest link, sunt sigură că și unui alt prieten îi va servi 🙂

      • Cu plăcere! 😉
        Unii „servitori” (nu se ştie ai cui, dar în mod sigur nu ai poporului) au impresia că toată turma are un IQ sub zece. Cred că merită un deget mijlociu ferm erect. 😎

      • Cu o singură mențiune: putem să folosim degetul gros al unei maimuțe? Și dacă n-avem maimuța la îndemână, putem folosi cel mai mare dildo care există pe piață? Ca să știu dacă pot să dau o raită pe la magazinele de specialitate 😆

      • Bre, Mitzo, te cam supăraşi degeaba pe tanti nenea mama lu’ Ionuţ, alias Lexia…ea citi ce scrisăşi tu, coleaşa şi ei nu-i plăcu ! Ete’ nah, cui îi pasă despre asta ?! Io, în mintea-mi puţină, gândesc drept aşa: nu-ţi place ceva, nu te duci acolo unde găseşti aia de nu-ţi place. Având o oareşce vârstă şi armata făcută la infranterie îmi permit să-i recomand doamnei(domnului, că, de când cu INTERNET-ul ista nu mai poţi fi sigur de sexul unui om doar aşa, dupe nume), următoarele: deoarece nu-i place cum scrii , să nu mai intre aicea ci să se ducă spre alte plaiuri virtuale, unde să-şi ostoiască dorul de cultură, cu texte mult mai inteligente. Uite, cred că „mersul trenurilor la zi” ar fi util, nu ?
        Iar tu, da, eşti vinovată: ţi-ai cherdut bunătate de timp să-i răspunzi lu’ tanti nenea mama lu’ Ionuţ! Se presupune că tot ce nu ne omoară ne face, cumva, mai puternici… las-o , bre, să te-njure, că doar n-o datără cu paru’! So, nebăgând-o-n seamă, nu-ţi consumi celula nervoasă aşa, aiurea-n tramvai! zic şi io !

      • Bre, musiu Căpcă, nu mă supărai bre, ci doară mă amuzai să-i răspund cocoanei cele nesatisfăcăcătută de scriiturile mele, dar care tot amușinează p-acileașa la noi, în bătătură, precum cățălele în călduri de la marginea șatrei din mahalaua țambalagiilor. Și-apoi, dacă n-o băgam în seamă pe madamă și-o lăsam să zacă în propria-i ignoranță, nu-nsemna că eram total nepoliticoasă? Dar mă știi că-s damă cu ambâț și ani grei de pension, țiu la ighemonicon, deci carevasăzică nu puteam încaltea să o las pe cucoană complet neciufulită în văzul târgului.
        Drept pentru care io mă declar mulțămită că mamaie se dădu în stambă, iar onoarea mea nu rămase nereperată.
        Am zis!

    • Tanti draga, rezumatul dumitale sec mi se pare a fi o dovada a unui sentiment greu reprimabil al invidiei omului limitat. Vezi Salieri vs Mozart. Faptul ca ai reiterat momentele memorabile ale acestei naratiuni, vulgarizandu-le totodata prin concizie, arata ca rautatea ocupa un loc important in sufletelul domniei tale. Iertati-ma de interventie, dar nu ma pot abtine. Ars gratia artis.

  5. Pot să-i urez la mulți ani lu’ Eminescu? 😀
    Chiar frumoasă povestirea!
    Cu ce succes mai circulau pe vremurile alea și parodiile după poeziile lui Eminescu… Nu era net, nu era televizor, nu era nimic să dea mai departe tuturor maselor deodată. Din mână-n mână, din gură-n gură, pe ascuns. Toți le știam. Și nici măcar un 9 nu luam. 🙂

    • Am avut la liceu un coleg pe nume Edi. Doamne Sfinte, știa Edi pe dinafară tot Luceafărul. Hmm, nu știu dacă știi, era varianta aceea optzecistă, nu asta pornografică de acuma. Bine, Edi știa absolut toate poeziile modificate pe dinafară. Când se apuca băiatul ăla să ne recite, jur că ne tăvăleam pe jos de râs.

      • Nuh, și deși știu că îți place să te iei singur peste picior, tot nu m-ai putea convinge de contrariu. Mai ales că știu sigur că ești genul superinteligent și intuitiv care niciodată nu ar putea scădea vreun nivel. Bănuiesc că de nici un fel. Nivelul adică 😛

  6. Pingback: Despre moartea unui poet genial | BLOG D'AGATHA

  7. Toată aprecierea mea pentru această narațiune, redată în momentul cel mai potrivit! Foarte mulți dintre noi își amintesc, de obicei cu drag, de profesoara de limba română. A mea era foarte tânără, dar talentată, și mai trăiește încă, fiind o scriitoare de succes a municipiului de la poalele Feleacului.

    • Să știi că întotdeauna am considerat minunat faptul că avem profesori de care să ne amintim cu drag. Și am convingerea că pentru unii dintre ei nici nu există recunoaștere mai mare decât aceste amintiri ale noastre împărtășite cu multă dragoste.

      • La final, eu rămân cu impresia că personajul principal a fost, de fapt, un oarecare Mihai Tocilescu.
        Într-a șaptea, deși aveam fantezii cu 6 colege, uneori fie solo, fie-n perechi, jur că aș fi măturat cu ele toată creta de pe tablă dacă ar fi emis vreo părere belicoasă la adresa-mi. Sau le-aș fi lăsat să atingă vârsta legală pentru efectuarea de sex sălbatic masculin-dominator. Vârsta legală, adică 14 ani.
        Dar asta zic din postura mea de netocilar neparvenit în grațiile vreunei profesoare.
        Acum: de ce naiba am scris eu commentul ăsta? De spirit tocit ce mă simt… Și mi-e și rău, am mâncat tâmpenii.

      • Probabil că tu erai mai înfipt, ca să zic așa, la acea vârstă. Însă trebuie să ții cont că, de regulă, fetele sunt mai obraznice și mai rele decât băieții care încă nu și-au învins temerile și timiditatea. Probabil că și colegul meu era doar un timid iar eu, obraznică și nepermis de rea, îl chinuiam zilnic.
        Îmi aduc însă bine aminte că în clasa a VIII a, fiind cea mai înaltă din clasă, m-au mutat împreună cu o altă colegă, în ultima bancă. Iar Călin a redevenit simpatic.
        P.S. Nu mai mânca tâmpenii, nu vreau să te știu bolnav.

      • În commentul meu anterior, se poate observa un simț al umorului tembel. Simț tembel sau umor tembel?
        La o postare cu asemenea nuanțe, nu am putut veni cu un comment cuminte. Nu am probleme de morală, doar o problemă disciplinară, de băiat netocilar. Am toată viața înainte, o să fac și pe înțeleptul când nu mi-o mai rămâne decât varianta asta……
        Să zicem că asta e varianta radicalizată a comentariului lui Mucegai Ales. Și, sincer, nu-i așa că îți plac băieții răi?…

      • Oh, da!
        Nu știu de ce. Uite, și când eram adolescentă și citeam până noaptea târziu romane de aventuri, mă crezi că eu mă imaginam mereu în ipostazele negative? Niciodată nu mi-a plăcut Louise, iubita cavalerului de Pardaillan, am preferat-o tot timpul pe Fausta. Când am citit Cei trei muschetari, am avut tot timpul o atracție față de Contele de Rochefort deși evident că îl uram, și cu toate astea mi se părea cel mai interesant. Iar când am văzut filmul, actorul care l-a interpretat atunci mi s-a părut cel mai sexi. 😆 Dar poate că așa am dorit să-l percep eu pe personajul care mă intriga cel mai mult. Chiar și dintre cântăreți, preferatul meu rămâne Billy Idol 🙂

        Nu cred că ai un simț al umorului tembel, cred mai degrabă că ai momente de stinghereală. Acum nu mai sunt la pubertate ca să nu fac diferențele între stinghereală și lipsă de delicatețe. Iar la tine nicicând nu aș putea vorbi de lipsa delicateței.

    • P.S. Eşti sigură, Miţo, vorba lui Căpcă1, că mamaia Lexia nu e nenea Lexianu?
      Multe neveste nu ştiu cu ce se ocupă bărbaţii lor, cînd bagă nasul în calculator!
      Deştept e <bcăpcă1 ăsta!

      • Nu mamaie, nu ești un nene, ai apucăturile babetelor de cartier care stau toată ziua cu mâna pe clanță și cu ochiul în vizor, să știe tot timpul cine intră, cine iese, care pe care arde, clevetind de una singură din gura în care dinții stau lipiți cu corega și bălind la vecinii care-și ciupesc de cur nevestele în timp ce urcă scările la etajele superioare.
        Dar ai dreptate, căpcă e chiar un tip deștept. Aici nu te pot contrazice, dar mamaie te avertizez, nu te da la el că nu pune botul la băbăciuni.
        Oricum te-aș întreba și eu dacă știi cu se ocupă bărbatul matale când își bagă nasul în calculator, dar evident că nu ai bărbat tocmai fiindcă pui o așa întrebare.

    • Bine, mamaie, nu te contrazic, tot timpul am fost învățată că trebuie să acord circumstanțe atenuante senectuții.
      Dar probabil ți-au intrat multe cioburi în dosul smochinit, din moment ce ai ajuns la concluzia asta vizitându-mi blogul.
      Am totuși o rugăminte, reprimă-ți dorința de a intra pe aici, altfel nimic nu mă mai poate convinge că doar dintr-o obsesie de-a dreptul masochistă insiști să mă trollezi. Sau fiindcă nu are cine să te consoleze pe acasă. Ești singură, mamaie? Nici măcar un maidanez nu s-a pripășit pe la matale să-ți țină de urât?

  8. Seara buna, Mitzoo, vad atita lume buna pe aici incit aproape ca ma sfiesc sa intru. Sigur, o povestire frumoasa, dintr-o copilarie frumoasa. Copilaria ne ofera intotdeauna sansa de a ne dovedi surprinzatori, desigur, conform scarii de valori specifica virstei. Dupa aceea, atunci cind valorile de schimba si se reordoneaza, hohotele de ris se transforma in zimbete ingaduitoare. Ceea ce este mai grozav este ca nu ne amintim nereusitele, ori ni le amintim foarte estompat si chiar si pe ele cu un zimbet, deoarece consecintele, mai ales protejati de parinti, erau minore. Amintirile copilariei si adolescentei, iata ceea ce avem noi mai frumos in viata si dorim sa pastram cu noi pentru tarimul celalalt.

    • DlNimeni, așa cum v-am mai spus și altădată, vă consider prietenul meu, deci nu trebuie să vă sfiiți când intrați la mine, mai ales că-mi face plăcere ori de câte ori veniți.
      Așa este, tot timpul ne amintim în cel mai mic amănunt reușitele și aș putea să adaug că uneori ne amăgim că ne-am pavoazat drumul până la ele cu intențiile cele mai pure, chiar dacă nu întotdeauna a fost așa. Poate și de asta am vrut să povestesc o întâmplare fără să omit niciun detaliu, indiferent dacă acest lucru mi-ar estompa din aura reușitei mele.
      Vă spun că de multe ori am stat și m-am gândit cât de săracă m-aș simți dacă nu aș avea astfel de amintiri.

  9. Nici eu nu mi-am uitat profesoara de limba romana. Eminescu era scriitorul preferat, fie proza, fie poezie si orele domniei-sale erau memorabile. Tot datorita faptului ca m-a ascultat recitand, mi-a recomandat sa merg sa dau examen la Scoala Populara de Arta, la sectia Teatru. Am ascultat-o, am dat examen si am intrat. Doar pentru ca am vrut sa invat sa recit poezie si am avut incredere in aprecierea ei. Ii datorez mult Doamnei profesor Ionescu Margareta, chiar daca nu sunt actrita, cursurile acelea au fost nepretuite. Mi-a placut postarea ta. Si da, ai dreptate: cartile citite in afara programei m-au ajutat si pe mine intotdeauna.

      • Asa este. Cuvantul scris, cand este rostit capata dintr-odata alte intelesuri. Treci prin propria simtire, prin propria intelegere mesajul poetului. Nu schimbi cuvintele dar felul in care tu alegi sa evidentiezi o ideea sau alta, le da o alta forta. Cand recitam mai multi cursanti aceeasi poezie observam usor acest lucru. Noi eram diferiti si deci simteam diferit si aveam chiar senzatia ca este alt text.

      • Da, exact la asta mă refer. Ai prins corect ideea. Când citim noi o poezie sau un text, îl trecem prin filtrul propriu imprimând anumite nuanțe, nuanțe care se modifică prin atenuare sau îngroșare, atunci când auzim poezia sau textul respectiv, citit de alții, descoperind astfel parcă noi secrete sub cuvintele din scrierea respectivă

  10. Îmi aduc aminte perioada din liceu când diriginta, profesoară de română, ne toca la creieri să citim cât mai mult… pentru că nu vom mai avea destul timp după şcoală! Şi chiar am citit, evident ce aveam eu chef, mai puţin din programă. Amuzantă amintirea ta despre Eminescu şi… Călin.

  11. m-am ferit să vorbesc despre eminescu săptămâna trecută şi de aceea nici nu am citit postarea ta până acum.
    şi spun că tu ai avut noroc de dascăl bun. care vă punea să gândiţi.
    eu… tocilară nu am fost niciodată, dar norocoasă cred că da. pentru că altfel nu-mi explic de ce profesorii mei de limba română (nu ştiu cum de-i găseam tocmai pe cei care erau fani declaraţi ai criticii literare şi nu prea admiteau să gândeşti tu ceva despre vreo scriere) tolerau totuşi răzvrătirile mele. dezvoltasem o antipatie aproape inexplicabilă pentru „zicerile” din simion şi călinescu, iar eminescu a fost pentru mine multă vreme o lectură silită. abia în liceu mi-a fost dat un dascăl incredibil şi cred că atunci s-a produs şi explozia mea.
    dar devenisem între timp mare fan nichita stănescu…

    • Întodeauna am să-mi arăt recunoștința pentru anumiți profesori pe care i-am avut de-a lungul anilor mei de școală. Am avut profesori datorită cărora, sau mai bine zis de dragul lor, am învățat la materii care altădată îmi păreau de nepătruns.
      Însă nu vreau să crezi că sunt genul fan după Eminescu, dar este adevărat că nu există poet să nu-mi placă. Cred că de fapt mi-am selectat anumite poezii pe care le citesc și recitesc cu plăcere. În poezie e ca și în muzică. Simți o poezie, bine, nu o simți, asta e! Nu e niciun păcat. Norocul elevilor apare când au în fața lor un dascăl, așa cum bine ai zis, și nu doar un cadru didactic.
      Psi, mulțumesc pentru comentarii. Pentru toate 🙂 Și scuze că ți-am răspuns târziu.

  12. „pentru viață îți trebuie rațiune și simțire, nu toceală de papagal limitat”

    Poate altundeva decât la noi.

    Într-o ţară populată cu români, toceala de papagal limitat te face să intri la Magistratură cu 10, iar ăia cu raţiune şi simţire să ajungă în faţa ta ca împricinaţi 🙂

  13. eu am fost în dispută cu eminescu. nu mă puteam împăca cu gândul că toată lumea îl ridică-n slăvi și am susținut că nu e atât de mare poet – exact în ora de literatură universală. a ieșit un scandal monstru, profa` s-a transformat în godzilla, ne-am păruit literar și s-a lăsat cu scuze. de la ea, că nu trebuia să mă mestece pentru o părere personală. în continuare nu mă-nțeleg cu eminescu.

  14. Circula un banc în timpurile trecute(că românul a făcut mereu haz…):
    O odraslă de politruc voia să devina milițian și s-a prezentat la examen, după ce tatăl sau îl sunase pe șeful comisiei pentru ai pune o pilă.
    La examen a fost introdus singur într-o sală și a primit ca subiect „scrisoarea a lll-a”.
    -Șefu’, da’ habar n-am cine a scris-o.
    -Băi sergent, ajută-l și tu pe ăsta că cică nu știe cine a scris scrisoarea aia!
    După ceva vreme, în sala de examen se auziră țipete și bufnituri. Se deschide ușa și apare sergentul transpirat dar victorios:
    – Șefu’! a recunoscut, el a scris-o…grijania lui…

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s