Desuetudine

Când Matei a adus-o pe Beatrice prima dată în apartamentul lui, a aflat tot cartierul.
Bărbații i-au zâmbit complice, nevestele au întors capetele, iar babele s-au simțit fericite că vor avea un subiect nou de cleveteală.
Matei era tot timpul în centrul atenției. Se știau puține despre el, că era inginer și holtei, foarte afemeiat, uneori bețiv și cam atât. Schimbase multe femei. Schimbase și multe mașini. La mașini ca și la femei, îi plăceau cele dichisite, cu linii suple și ani puțini de fabricație.
Nu avea niciodată timp de vorbă cu vreunul din vecini. Nu-l interesau dacă au ruginit ușile de la intrarea principală, nici dacă trebuie zidit iarăși peretele umed de pe palier, nici că au înverzit gardurile vii și iar trebuie chemați grădinarii care costă o grămadă de bani. Nu-l interesau niciodată aspectele acestea, dar asta nu-l făcea un rău locatar, dimpotrivă. Ca să scape de orice vecină insistentă care-i suna la ușă cu jalba în proțap, deschidea repede portofelul și scotea, fără prea multă vorbă, suma cerută. Însă pentru acea vecină era greu de ghicit ce se întâmplă după ușa metalică pe care Matei doar o crăpa atunci când îi strecura banii ceruți, dar după chicotelile care pătrundeau de dincolo, își închipuia un dezmăț ce se amplifica pe măsură ce imaginația vecinei se hrănea cu presupunerile celorlalte vecine care și-ar fi dorit să afle și mai multe amănunte picante despre viața intimă a inginerului.

În ziua când Matei a recomandat-o pe Beatrice ca fiind soția lui, toate vecinele, tinere și bătrâne la un loc, au clevetit iar luni la rând. Ba că e prea tânără pentru el, ba că l-a luat pentru bani, ba că Matei e un porc bătrân căruia îi plac nepermis de mult femeile tinere și că se va sătura repede și de aceasta. Însă cel mai rău le ardea faptul că pe Beatrice chiar o luase de nevastă cu acte, cu alte cuvinte o făcuse doamnă. Și era singura femeie pentru care renunțase la burlăcie și la viața de chefliu.

Oamenii sunt precum animalele. Nu pot accepta în fieful lor alte specii. Iar pentru vecinele ei, învățate doar cu gătitul mâncărurilor grase și pentru care nevoia de cultură nu trecea dincolo de emisiunile tv în care bălăcăreala altora era sport de performanță, Beatrice făcea parte din altă specie. Nu doar tinerețea ei deranja, ci mai degrabă stilul, eleganța, zâmbetul de femeie satisfăcută care nu-i dispărea niciodată din ochii larg deschiși și bine conturați de rimelul scump, indiferența ei la bârfele cotidiene sau mondene, privirea ei care părea că trece pe deasupra capetelor celorlați. Și ca un făcut parcă și hainele stăteau altfel pe ea, ca și cum croiala venea perfect pe formele ei zvelte.

La câțiva ani de la căsătorie, Matei a avut un accident grav în drum spre casă și până la spital a murit fără să mai apuce să o vadă pe Beatrice.
Înmormântarea a fost simplă, fără bocete, fără lume prea multă, fără prosoape sau batiste legate cu bani și lumânări, fără pomeni înșirate prin coșuri de nuiele. Totul a fost simplu, atât de simplu că a devenit chiar intrigant și iritant pentru vecinele opărite de a o fi văzut pe Beatrice fără hainele cernite de doliu.
Era strigător la cer! Babele nu fuseseră invitate la ceremonie, nimeni nu primise nici măcar o porție de colivă sau măcar un colăcel de pâine. In casa lui Matei nu s-a putut intra întrucât trupul acestuia fusese depus la capela cimitirului, iar văduva a primit condoleanțele politicos și rece, refuzând delicat orice tentativă de discuție cu oricine ar fi încercat să-i fie mai apropiat cu această ocazie.

Nimeni nu știa cu ce se ocupa Beatrice. Vecinele o vedeau plecând și venind la aceleași ore fixe, îmbrăcată tot timpul elegant și în culori vesele. Ca și când obiceiul doliului nu însemna nimic pentru ea.
Într-o zi, când se întorcea spre casă, mai multe vecine care stăteau de vorbă în fața blocului, îi ținură calea, prefăcându-se preocupate de tristețea ei. Dar de fapt erau curioase să știe ce anume învârte Beatrice, ce face acum după moartea lui Matei și mai ales, lucrul care le intriga cel mai tare, de ce nu poartă doliu.
Beatrice se opri rece, privindu-le pe deasupra capetelor ca și cum acestea nu ar fi existat și vru să treacă mai departe, spre locuința ei, când în față i se puse cea mai coțohârlă dintre vecine care, cu o mână în șolduri, precum o țață din piața de zarvaturi, începu să o descoasă cu voce ridicată și stridentă de țoapă neșlefuită, agitându-și cealaltă mână cu indexul îndreptat amenințător către fața tinerei văduve.
-Ai madam Beatrice, nici nu se liniști bine în mormânt bietul dom’ inginer Matei, că văd că mătăluță ești deja în plimbări, primenită și dichisită, te pomenești că acu’, fiind liberă, ești taman bună de măritat.
Celelalte femei începură să chicotească pe înfundate, satisfăcute de vorbele coțohârlei.
Beatrice se opri și fără prea multe gesturi își ridică fusta, lăsând la vedere o pereche de picioare cu pielea albă ca laptele. Își smulse chiloțeii, negri de dantelă, și-i flutură sub ochii vecinei băgărețe.
-Vreți doliu? Uite doliul meu. Fiecare poartă doliul acolo unde-l doare. Pe voi vă freacă ce haine port eu? Uite asta port.
Și cu o mișcare sigură îi agață de indexul încă îndreptat spre ea, chiloții ei negri din dantelă. După care se răsuci pe tocurile înalte și plecă dreaptă spre casă, lăsând toată adunarea fără suflare.
black-panties

Anunțuri

65 de gânduri despre „Desuetudine

  1. Apăi era un banc cam așe : Să devii drogată, alcoolică și curvă e foarte simplu: este suficient să nu saluți babele de pe banca din fața blocului !

    • Oh, da. Dacă lași pe mâna babelor cinstea tinerilor/tinerelor, nu se mai alege nimic din ea.. Uneori mă întreb, pe bună dreptate, dacă astfel de babe au fost vreodată tinere.

  2. Te-ai ţinut de cuvînt. Mulţumesc. 🙂

    Povestea ta are cîteva asemănări cu o realitate pe care încerc s-o las deoparte, departe, în amintire. Şi mergînd dincolo, înspre ficţiune, nu mă pot opri să pronunţ în gînd „Beatrisce”, cu acel accent – sicilian, parcă? – al regretatului Massimo Troisi în „Il postino”.

    Cred că se cere o continuare, o construcţie – ceva mai solidă, de data asta – a intrigii. 😉

    • Nu știu, nu am vrut să scriu o poveste prea lungă. De fapt, pe mine m-a interesat mai mult sfârșitul ei. Povestea în sine, dacă vrei, nu are o așa mare importanță. Este ceva inerent, ceva cu care toți ne-am întâlnit măcar o dată în viață. Însă nu toți am avut atitudinea necesară de a înfrunta angoasele unor cutume și, posibil, să fi confundat sentimentele interioare cu obligativitatea afișării exprese a acestora. Între a te arăta îndrăgostit și a iubi e o diferență enormă. Ca și între a suferi sau a demonstra că ești în suferință.

      P.S. Însă sper că ți-a plăcut de inginerul meu 😉
      De Beatrice nu te întreb nimic.Mi-e deja teamă că iar ai să-mi ceri vreun număr de telefon 😆

      • Da da, am sesizat că partea importantă e sfîrşitul. Cunosc situaţia şi pot spune că simt la fel faţă de „aşa se face”, „aşa se zice”, „aşa trebuie” ş.a.m.d. Cred însă că poţi aşeza şi alte piuneze pe băncuţele babelor, într-un fel de serial pe temă. 😉

        Dom’ inginer tre’ să fi fost tare în tenis 🙄 de învîrtea „puicuţele” la degetu’ mic precum setul – mereu altul – de chei automobilistice. 😀

        Pe ea ai descris-o perfect. Adică fără detalii exacte, în afara ochilor mari şi rimelaţi, suficient cît să aprindă imaginaţia fiecăruia după propria poftă. Puterea scrierii asupra filmului! 😎 Interesant e că, deşi prefer blondele ca aspect, de data asta mi-am imaginat-o pe Beatrice foarte aproape de Monica Bellucci în „Malèna”. Poate unde şi acţiunea se potriveşte un pic. 😉

      • Da, ai dreptate, era loc de mai multe piuneze pe băncuța babelor.
        Dom’ inginer chiar a existat în realitate. Îmi place grozav de tare să conturez profilul psihologic al personajelor alegând ca model persoane vii, cunoscute de mine,evitând astfel, pe cât posibil, ficțiunea. Și îmi place foarte mult când reușesc să captez interesul cititorului, fără a-i altera propria-i imaginație, stimulând-o doar.
        Îmi pare bine că ți-ai imaginat-o pe Beatrice brunetă. Mai toate personajele mele sunt brunete.;)

      • Am senzaţia că noi doi semănăm foarte, foarte mult ca mentalitate. 😉 Şi eu mi-am bazat unele poveşti pe persoane reale, atunci cînd a fost cazul. Pînă la urmă, e imposibil ca în lumea largă să nu se găsească cineva care să corespundă (aproape) perfect descrierii. 🙂

      • Eu am impresia că atunci când descriu un personaj, care are un corespondent în realitatea pe care o trăim, dau un plus de veridicitate. Sunt mai convingătoare, personajul meu este mai convingător. Și în acel moment, chiar dacă povestea este doar o ficțiune, poate fi credibilă tocmai datorită personajului al cărui caracter dacă eu l-am întâlnit și știu că există, atunci și cititorul meu posibil să-l fi întâlnit. Sau, de ce nu? să se și regăsească în el. Măcar parțial.

      • Vrăjeală! Nu există cod internaţional care să înceapă cu 0089 (sau +89, for that matter). Încerci să mă trimiţi pe o pistă falsă, madam? 😛

      • Doar ca să demonstrez că pot fi pedant dacă vreau. 😀

        Ştii că prin 2006-2007 am avut numerele de telefon în headerul blogului de pe Yahoo360? Crezi că s-a obosit cineva să mă sune? Nobody gives a rat’s ass, I’m telling you! 😉

      • Huh, shame on them! Or maybe they thought its only a joke.
        P.S. Dragoș, de cât timp exiști în internet? Știu că sună puțin aiurea întrebarea, dar eu am scris prima oară câte ceva abia către sfârșitul lui 2009 🙂 și habar nu am ce este yahoo 360 😳

      • Aş vrea să mai ştiu şi eu exact. Ce mi-aduc aminte e modem-ul de 14400 bps ale cărui drivere le-am găsit cu mare greutate şi cele şase milioane de lei pe care le-a plătit maică-mea la factura telefonică într-o lună anume. 😯

        Cred că prin 2004-2005 am început să activez ca voluntar la Miranda IM, pe un forum care a fost „refăcut” de cel puţin două ori între timp, în 2006 m-am înregistrat la MSFN unde încă mai exist, prin 2008 am aflat de AutoHotkey iar între 2009-2011 n-am avut deloc net, dup ce m-am mutat la casă.

        Cred că am destulă experienţă atît pe net cît şi în computere ca atare, dar nu caut să ies în evindeţă ci doar să ajut acolo unde e cazul.

      • Ce ciudat! Aici comentariul tău începe cu propoziția Aş vrea să mai ştiu şi eu exact.
        Dar pe mail îmi apare ca începând cu o fracțiune din textul meu.. Când Matei a adus-o pe Beatrice prima dată în apartamentul lui, a aflat tot cartierul.
        Bărbații i-au zâmbit complice, …

      • Dacă-mi permiţi să-ţi împărtăşesc bucăţica mea de paranoia: cineva caută să distrugă WP (şi probabil nu numai) din interior, aducînd tot felul de modificări aşa-zis benefice care de fapt se vor dovedi maligne în timp.

        În mod normal, citatul din mail ar trebui să fie din comentariul la care se răspunde, nu la articolul propriu-zis, atunci cînd se răspunde direct şi precis la un anume comentariu (cum fac eu, prin orice mijloc posibil). But enesei works in mysterious ways… 🙄

      • Cînd e vorba de (paranoia + eu)? Ignoră, aşa cum fac toţi ceilalţi. 😀

        Serios vorbind, ar putea fi mici defecte în tema curentă sau în sistemul de notificare şi atunci cînd se răspunde dincolo de limita de cascadare din setări sau se atinge un alt prag, sistemul să răspundă puţin eronat. Poate fi uşor deconcertant uneori, dacă firul discuţiei e întrerupt, însă ca simplu utilizator pe domeniul curent (public, gratuit) nu cred că există vreo posibilitate de remediere.

      • Dovadă că mintea-mi umblă creanga şi vine acasă cînd vrea ea, bea o cafea şi iar pleacă pe coclauri! 😳

        Recent, WP a schimbat formatul notificărilor de pe blogul propriu (sînt două tipuri diferite de notificări: pentru blogul propriu şi pentru celelalte). Partea care spui că începea cu textul tău e de fapt un citat, un extras din text, însă nu e evidenţiat în nici un fel. Răspunsul efectiv al comentatorului e un rînd mai jos. De aceea ţi s-a părut ciudat. 🙂

        De obicei primeşti al doilea tip de notificări în mod implicit şi de pe blogul propriu. Însă atunci cînd comentezi la tine şi bifezi căsuţa de notificare de dedesubt, vei primi şi primul tip de notificare, cel care a fost modificat recent.

        Sper că am explicat corect ce se întîmplă. Nu e nimic deosebit aşa că poţi uita liniştită de paranoia de mai sus. 😀

      • Nu e nicio problemă. Mulțumesc pentru completări. Îmi face plăcere că ți-ai pierdut câteva momente să-mi dai aceste explicații.

      • Nu m-ar fi lăsat conştiinţa să tac odată ce mi-am dat seama de situaţia reală, mai ales că o dădusem pe OZN-uri. 😳

        Plăcerea e de partea mea! 😉

      • Evident e „evidenţă”, nu „evindeţă”. 🙂

        Yahoo360° a fost un fel de platformă de blogging care a fost desfiinţată cam prin 2009. Am reuşit să-mi salvez vechile articole de acolo, însă acel blog a fost în totalitate în engleză şi aveam cunoştinţe din alte părţi ale lumii (Japonia, Filipine, USA, etc).

      • Mița, să nu te prind că dai telefonul Beatricei cuiva! Troisi s-ar răsuci în mormânt să afle că nu sunt singurul mascul din viața ei!
        Pe-al Malenei dă-l, că oricum e oarbă la farmecele altora…
        Trecând la funebra ta, eu cred că, la vederea desuurilor, babețicile au căzut într-o vinovată fascinație… Dac-aș gândi o continuare, cu siguranță, imaginea dominantă ar constitui-o plantonul executat de pensionărese pe la gaura cheii ușii nurliei vecine, pândind-o goală sau măcar seminudă… Ți-e clar că acum chiloțeii negri au devenit corp delict prin sipetul cu fetișuri al coțohârlei…
        Nu îți dezminți nonconformismul. Lupți cu metehnele. Intuiam că zace în tine o ațâțâtoare de precupețe. Cam în genul îndoliatei Scarlett, care dansa în ”Gone with the wind”, întru scandalizarea smochinitelor apărătoare ale moravurilor în vigoare …

  3. Hahahaha, Mitzo ai comis-o strasnic! Imi inchipui fata femeii cu chiloteii agatati de degetul ei!
    Dincolo de scriitura faina…mai ca-ti vine sa injuri toti bagatorii de seama de care ti-ai adus aminte citind despre babele aci de fata!

  4. Gura lumii-i slobodă! Şi ceva clanţe se pot lega sănătos de uşa liftului. 🙂 Şi eu m-am gândit tot la Monica Bellucci. Tare ingineraşul tău.

  5. Dacă personajul Matei este inspirat din realitate, mă întreb de ce n-ar fi și Beatrice. Să fie chiar așa de greu de închipuit o nonconformistă de talia ei? Eu cred că într-o măsură mai mare sau mai mică îl întâlnim uneori, dar poate că nu știm să-l apreciem, tot din cauza prejudecăților.

  6. La raionul de chiloti femeiesti de la Carrefour majoritatea sunt de culoare neagra. Dupa ce am citit povestirea ta am gasit explicatia.
    Vaduvele isi schimba lenjeria mai des decat celelalte femei!

  7. acum să nu dai, da şi eu tot la malena m-am gândit. 😳 şi mă mai gândeam eu când ticluieşti o poveste nouă. 🙂
    şi ştii ce-mi vine în minte? că într-un fel povestea se aplică foarte bine, foarte, foarte, foarte bine şi în virtualia. şi-n schimbul chiloţeilor de doliu găseşti unde vrei şi unde nu vrei babe tanga.

  8. Inginerul ca inginer – bărbat bine ;), Beatrice – o frumusețe de femeie, mi-o imaginez genul mediteranean, rece pe dinafară, toată un foc pe dinăuntru, dar babele mi se par de nota 10+….acolo adevărate caractere, trăsături bine creionate și tușe comice excelente!!
    După ce-am terminat de citit mi-am amintit de „Cuibul de Viespi” sau „Gaițele” cum mai este cunoscută piesa lui Al. Kirițescu și am răscolit pe you tube după fragmentul acesta …de-acolo sunt și babele tale, jur!!! Doar că acelea sunt subliniate grosier, la tine sunt exact cât trebuie,,,

    • Andreotti, cred că nu există român care să fi văzut sau citit piesa lui Kirițescu și să nu se amuze copios.
      Însă comparația pe care o faci tu, nu e vorba că nu m-ar onora, dar mă face să roșesc.

      Mulțumesc pentru clip, e foarte inspirat.

      • N-ai de ce roși, Mițo! Dar recunosc că-ți stă tare bine! 😉 Tu scrii foarte bine astfel de povești…eu nu-s în stare nici să născocesc darămite să mai construiesc situații, personaje, dialoguri!

        Mintea mea face analogii de fel, așa e ea….scoate câte-o informație uitată din sertărașul x când vrea ea….de fragmentul acesta mi-ai amintit cu babele, cu doliul, cu parastasele…

  9. Genială, cum te știu, Mitzo!
    Ce-ar fi lumea asta fără babele de la bloc? Fără condica lor de prezență, fără actele moralizatoare care înseamnă la alinierea „tutulol” la niște principii antice „sănătoase”?

  10. Cele mai ofuscate babe sunt cele care în tinerețe au umblat cel mai mult fiindcă ele resimt dureros faptul că li s-a dus frumusețea și tinerețea și nu mai au valoare pe piața burlacilor afemeiați. Femeile cuminți se transformă în bunicuțe care își plimbă fericite și mulțumite nepoțeii și nu li se rupe nimic de vreo Beatrice, mare doamnă a unui fost holtei afemeiat și ușor bețiv.

    Dar sfârșitul a fost de-a dreptul comic: poartă doliul acolo unde o doare, adică în c.. și probabil
    de aceea nu avea nevoie de o bluză neagră, fiindcă asta ar fi sugerat că o durea inima și chiar nu era cazul. :))))))

    • Este și acesta un punct de vedere, Daniela.
      Eu aș zice totuși că cei care în tinerețe au fost mai….iubăreți/iubărețe au tendința de a fi mai concilianți cu generațiile următoare. Asta pentru că similitudinea unor sentimente oferă posibilitatea de empatie. E mai greu de găsit înțelegere la cineva care nu a trăit aceleași sentimente.
      Cât despre doliul care se poartă acolo unde doare….de regulă chiloții nu-i punem ca să ne acopere doar dosul, dar mesajul era cu totul altul 😉

  11. Incerc sa mi-o imaginez pe Beatrice ca baba in fata blocului si nu reusesc: nu se deosebeste cu nimic de alte babe din fata blocului; toate cu chiloti negri.
    Ma gindesc ca poate i-ar fi stat mai bine lui Matei sa il fi numit Dante: pronumele este foarte rar la noi, insa l-am intilnit.

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s