Desuetudine

Când Matei a adus-o pe Beatrice prima dată în apartamentul lui, a aflat tot cartierul.
Bărbații i-au zâmbit complice, nevestele au întors capetele, iar babele s-au simțit fericite că vor avea un subiect nou de cleveteală.
Matei era tot timpul în centrul atenției. Se știau puține despre el, că era inginer și holtei, foarte afemeiat, uneori bețiv și cam atât. Schimbase multe femei. Schimbase și multe mașini. La mașini ca și la femei, îi plăceau cele dichisite, cu linii suple și ani puțini de fabricație.
Nu avea niciodată timp de vorbă cu vreunul din vecini. Nu-l interesau dacă au ruginit ușile de la intrarea principală, nici dacă trebuie zidit iarăși peretele umed de pe palier, nici că au înverzit gardurile vii și iar trebuie chemați grădinarii care costă o grămadă de bani. Nu-l interesau niciodată aspectele acestea, dar asta nu-l făcea un rău locatar, dimpotrivă. Ca să scape de orice vecină insistentă care-i suna la ușă cu jalba în proțap, deschidea repede portofelul și scotea, fără prea multă vorbă, suma cerută. Însă pentru acea vecină era greu de ghicit ce se întâmplă după ușa metalică pe care Matei doar o crăpa atunci când îi strecura banii ceruți, dar după chicotelile care pătrundeau de dincolo, își închipuia un dezmăț ce se amplifica pe măsură ce imaginația vecinei se hrănea cu presupunerile celorlalte vecine care și-ar fi dorit să afle și mai multe amănunte picante despre viața intimă a inginerului.

În ziua când Matei a recomandat-o pe Beatrice ca fiind soția lui, toate vecinele, tinere și bătrâne la un loc, au clevetit iar luni la rând. Ba că e prea tânără pentru el, ba că l-a luat pentru bani, ba că Matei e un porc bătrân căruia îi plac nepermis de mult femeile tinere și că se va sătura repede și de aceasta. Însă cel mai rău le ardea faptul că pe Beatrice chiar o luase de nevastă cu acte, cu alte cuvinte o făcuse doamnă. Și era singura femeie pentru care renunțase la burlăcie și la viața de chefliu.

Oamenii sunt precum animalele. Nu pot accepta în fieful lor alte specii. Iar pentru vecinele ei, învățate doar cu gătitul mâncărurilor grase și pentru care nevoia de cultură nu trecea dincolo de emisiunile tv în care bălăcăreala altora era sport de performanță, Beatrice făcea parte din altă specie. Nu doar tinerețea ei deranja, ci mai degrabă stilul, eleganța, zâmbetul de femeie satisfăcută care nu-i dispărea niciodată din ochii larg deschiși și bine conturați de rimelul scump, indiferența ei la bârfele cotidiene sau mondene, privirea ei care părea că trece pe deasupra capetelor celorlați. Și ca un făcut parcă și hainele stăteau altfel pe ea, ca și cum croiala venea perfect pe formele ei zvelte.

La câțiva ani de la căsătorie, Matei a avut un accident grav în drum spre casă și până la spital a murit fără să mai apuce să o vadă pe Beatrice.
Înmormântarea a fost simplă, fără bocete, fără lume prea multă, fără prosoape sau batiste legate cu bani și lumânări, fără pomeni înșirate prin coșuri de nuiele. Totul a fost simplu, atât de simplu că a devenit chiar intrigant și iritant pentru vecinele opărite de a o fi văzut pe Beatrice fără hainele cernite de doliu.
Era strigător la cer! Babele nu fuseseră invitate la ceremonie, nimeni nu primise nici măcar o porție de colivă sau măcar un colăcel de pâine. In casa lui Matei nu s-a putut intra întrucât trupul acestuia fusese depus la capela cimitirului, iar văduva a primit condoleanțele politicos și rece, refuzând delicat orice tentativă de discuție cu oricine ar fi încercat să-i fie mai apropiat cu această ocazie.

Nimeni nu știa cu ce se ocupa Beatrice. Vecinele o vedeau plecând și venind la aceleași ore fixe, îmbrăcată tot timpul elegant și în culori vesele. Ca și când obiceiul doliului nu însemna nimic pentru ea.
Într-o zi, când se întorcea spre casă, mai multe vecine care stăteau de vorbă în fața blocului, îi ținură calea, prefăcându-se preocupate de tristețea ei. Dar de fapt erau curioase să știe ce anume învârte Beatrice, ce face acum după moartea lui Matei și mai ales, lucrul care le intriga cel mai tare, de ce nu poartă doliu.
Beatrice se opri rece, privindu-le pe deasupra capetelor ca și cum acestea nu ar fi existat și vru să treacă mai departe, spre locuința ei, când în față i se puse cea mai coțohârlă dintre vecine care, cu o mână în șolduri, precum o țață din piața de zarvaturi, începu să o descoasă cu voce ridicată și stridentă de țoapă neșlefuită, agitându-și cealaltă mână cu indexul îndreptat amenințător către fața tinerei văduve.
-Ai madam Beatrice, nici nu se liniști bine în mormânt bietul dom’ inginer Matei, că văd că mătăluță ești deja în plimbări, primenită și dichisită, te pomenești că acu’, fiind liberă, ești taman bună de măritat.
Celelalte femei începură să chicotească pe înfundate, satisfăcute de vorbele coțohârlei.
Beatrice se opri și fără prea multe gesturi își ridică fusta, lăsând la vedere o pereche de picioare cu pielea albă ca laptele. Își smulse chiloțeii, negri de dantelă, și-i flutură sub ochii vecinei băgărețe.
-Vreți doliu? Uite doliul meu. Fiecare poartă doliul acolo unde-l doare. Pe voi vă freacă ce haine port eu? Uite asta port.
Și cu o mișcare sigură îi agață de indexul încă îndreptat spre ea, chiloții ei negri din dantelă. După care se răsuci pe tocurile înalte și plecă dreaptă spre casă, lăsând toată adunarea fără suflare.