Hoții de la drumul mare și galanteria-ultima parte

images

4. John Nevison. Ca și despre ceilalți ”confrați” ai săi, despre Nevison au circulat tot felul de povești mai mult sau mai puțin adevărate. Născut cândva în 1639, John a servit un timp ca ofițer în armată dar a trebuit să renunțe la serviciul militar pentru a se întoarce acasă și a avea grijă de tatăl bolnav. Incapabil să se țină de o slujbă constantă s-a apucat de tâlhărie, convins că așa va duce un trai mai lejer.

A fost prins de mai multe ori dar reușea să scape repede de urmăritori. Se povestește că odată a evadat din închisoare cu ajutorul unui prieten care s-a pretins doctor și l-a declarat pe Nevison mort, scoțându-l într-un sicriu. Dar se mai povestește despre el că era un tâlhar mai…grijuliu fiindcă niciodată nu era violent cu victimele sale și nu fura bani de la oamenii săraci. A avut porecla Rapidul Nick (Swift Nick) și se spune că a fost botezat așa chiar de Regele George al II lea fiindcă jefuind un bărbat într-o dimineață, Nevison s-a urcat pe cal și a alegat neîntrerupt aproape 200 de mile într-un alt oraș unde trebuia să joace o partidă de cărți cu primarul, tocmai pentru a-și crea alibiul care să-l acopere în cazul jafului comis la prima ora a zilei. Povestea aceasta a fost relatată și mai târziu fiindu-i atribuită faimosului Dick Turpin și calului său Black Bess. Totuși, această viață agitată a trebuit să se sfârșească în ștreang. Nevison a fost arestat și condamnat la moarte în 1685 ca urmare a faptului că a omorât un ofițer de poliție în timp ce voia să scape de mâinile lui. În biserica din Wakefield se păstrează scaunul în care Nevison adormise exact înainte să-l prindă oamenii legii. Și Nevison ca și alți faimoși tâlhari din timpurile sale, datorită felului său de a fi, a fost asemuit cu Robin Hood.

220px-James_maclaine

3.James McLaine și William Plunket. Văzuți din afară cred că erau cei mai nepotriviți parteneri. Fiul unui preot presbiterian, McLaine era un tip foarte elegant, îmbrăcat în veșminte scumpe la care ocazional asorta bijuterii valoroase. Fusese căsătorit dar soția lui a murit de tânără lăsându-l singur cu doi copii mici. Descurajat de această întâmplare și nefiind capabil să se întrețină singur, s-a hotărât să-și câștige un trai bun păcălind vreo femeie bogată cu care să se căsătorească și pe banii căreia să trăiască în stilul în care era obișnuit.

L-a cunoscut pe Plunket, un fost chimist sărac, cu care s-a împrietenit și împreună au plecat la Londra în căutarea femeilor bogate și singure. Însă acolo cei doi au rămas repede fără bani, fără să-și fi găsit vreo femeie bogată dispusă sau potrivită pentru gusturile lor. Rămași lefteri și fără șanse de vreun câștig în viitorul apropiat, McLaine și Plunket au decis să se apuce de tâlhărie. Însă una din marile lor probleme era că McLaine era sperios și cam laș în timp ce Plunket făcea toată treaba murdară. Se spune că după ce au jefuit un om și aproape îl omorâseră, de frică Mc Laine i-a scris o scrisoare în care și-a cerut scuze și s-a oferit să-i revândă bunurile furate! Bineînțeles că prostia asta l-a adus în fața judecătorilor care l-au condamnat la ștreang. Plunket însă nu a fost de găsit pentru a fi condamnat la acest proces și a dispărut fără urmă nemaiauzindu-se nimic despre el după această ultimă întâmplare.

Female highwayman Lady Katherine Ferrers

2.Katherine Ferrers. Se spune că avea abia 12 sau 14 ani când s-a căsătorit cu tânărul Sir Thomas Fanshaw de numai 16 ani. Locuiau împreună la conacul familiei Fanshaw din Hertfordshire când Katherinei i se dusese vestea că este o fată rea și asta după ce s-a aflat că-și jefuise proprii oaspeți.

Fără știrea soțului, în timp ce oaspeții serveau masa cu familia, Katherine s-a retras în camera ei unde s-a deghizat în haine negre de bărbat și a zburat practic pe fereastră afară, așteptându-și oaspeții la drumul mare unde i-a jefuit de toți banii pe care îi aveau asupra lor.

După un timp, Katherine a cunoscut un alt tâlhar, Ralph Chaplin, cu care s-ar fi asociat o bună bucată de vreme dar care a avut ghinionul să fie prins și spânzurat la marginea unei păduri.

Katherine a fost faimoasă și multe din actele de tâlhărie nu i-au putut fi puse în cârcă, totuși a avut un sfârșit un sfârșit destul de violent când în încercarea de a jefui o diligență, unul dintre călători a împușcat-o. Rănită grav, tânăra femeie a fost dusă înapoi familiei unde a murit la scurt timp la vârsta de 25 de ani. Deși Katherine nu a fost prinsă niciodată de poliție și nu s-au putut aduce vreodată dovezi care să susțină bănuielile care planau asupra ei, este totuși stranie coincidența că odată cu moartea ei au încetat incendiile și furturile asupra proprietăților bogate și tototdată au încetat jafurile de la drumul mare asupra diligențelor care treceau prin acel comitat și prin comitatele vecine. Oricum, obiceiurile ei nocturne au costat-o locul de veci din cripta familiei, trupul ei fiind incendiat într-o noapte în cimitirul sărac al bisericii.

200px-Dick_turpin_jumping_hornsey_tollgate

1. Dick Turpin. Acesta este, probabil, cel mai cunoscut tâlhar al Europei din acele vremuri și reprezintă cea mai rea imagine a ceea ce se presupune a fi un gentleman tâlhar. Turpin s-a născut în 1705, în Essex și nu a vrut să muncească din greu, ca și tatăl său, pentru a duce un trai cinstit. A preferat să se alăture unei bande cu care jefuia casele din Londra, apucând tot ce le cădea în mână, iar ce nu puteau să care cu ei distrugeau de-a dreptul. Turpin a fost ultimul membru al acestei bande care a căzut prins, reușind să se ascundă în casele pe care deja le jefuise și le distrusese sau fugind de poliție sărind dintr-o diligență în alta.

Poveștile care s-au născut în jurul personajului lui, mai degrabă l-au înfrumusețat decât să relateze adevărul. Una din povești spune că Turpin era frumos, bine făcut, elegant și foarte devotat calului său dar fusese deposedat printr-o păcăleală de averea moștenită. Adevărul este că Turpin era un criminal cu sânge rece care se lăuda cu faptele sale și care a fost prins datorită unei scrisori pe care o trimisese acasă și pe care reușise să pună mâna poliția. A fost capturat, dus în fața judecătorilor și condamnat la spânzurătoare. La scurt timp după moartea lui a fost publicată cartea Rockwood, în 1834, care i-a creat faima de a fi fost un gentleman. Totuși rămâne interesantă povestea cadavrului său fiindcă imediat după ce Turpin a fost înmormântat, trupul său a fost dezgropat și furat de jefuitorii de morminte care l-au vândut unui doctor pentru disecție. Însă poliția a descoperit lipsa cadavrului, l-a recuperat și l-a îngropat din nou amendând apoi doctorul.

Aceștia au fost 10 dintre cei mai faimoși tâlhari (gentlemeni tâlhari) așa cum sunt ei cunoscuți în istoria acelor vremuri. Cum însă Succes mi-a aruncat mănușa unei provocări, promit să revin cu 10 dintre cele mai rele doamne.

 

Anunțuri

27 de gânduri despre „Hoții de la drumul mare și galanteria-ultima parte

  1. Mai Mitzoo, o luai pe aratura virtuala din momentul cind mersei pe linkul ce-l pusesi pe SUCCES…si ma pierdui! Dar am descoperit o alta lume.
    Revenind acum la doamnele si domnii tilhari de drumul mare, imi place sa citesc despre asemenea personaje. Parca aduc un parfum aparte povestilor spuse…Acu’ nu stiu ce parfum o fi adus timpurilor de atunci ! 😀

    • Hmmm, și eu m-am gândit la asta! Foarte dură treaba asta să-l spânzuri pe ăla care te fură. Dacă s-ar aplica și la noi, ar fi atâta activitate că lumea ar uita și de emisiunile proaste de la televizor :))

      • Ghilotina ar fi o alternativă însă pune cîteva probleme de igienă, cu tot borşul ăla împrăştiat. Şi nici spectacolul n-ar fi cine-ştie-ce. Un spectacol bun, live, ar bate desigur toate cotele de audienţă.

        Eu aş extinde pedeapsa şi la mincinoşii în stil mare şi la cei răi din naştere care prvoacă suferinţă şi dezastre din pură plăcere sadică. Da’ ce dracu’ am face apoi într-o lume perfectă? Că doar aia ne e promisă „după”…

      • Ei, dar de ce zici că ce ne-am face? Știi ce fain e să asiști la o spânzurătoare? Să vezi hoțul cum se zbate în ștreang în timp ce se învinețește și limba îi iese de un cot afară….Îți dai seama ce satisfacție?

      • N-am avut plăcerea de a asista la un asemenea supliciu-deliciu. Asta dacă nu iau în calcul imaginaţia, citind – copil fiind – diverse cărţi unde se descria operaţiunea, pe vremurile cînd se practica încă.

        La mijloc e o chestie destul de importantă: execuţiile publice aveau rolul de a impresiona audienţa şi de a duce vorba, în intenţia de a descuraja porniri ilegale similare în rîndul poporului (de ce oare NUMAI în rîndul poporului şi nu şi al „nobilimii”?)

        În ziua de azi însă, umilinţele şi execuţiile publice sînt restrînse sau interzise, fiindcă dispariţia stratului de infractori ar însemna automat desfiinţarea foarte multor instituţii care doar din asta trăiesc. Cine îşi taie craca de sub picioare, ha?!

      • Nu e vorba de asta, doar că păcăliți de bla-bla-urile cu drepturile omului și alte bazaconii prost aplicate, am ajuns chiar să plătim gras pentru cei care fură și au ghinionul să fie pedepsiți de lege. Chiar la asta mă gândeam acum, că dacă înainte îi spânzurau fără drept de apel, azi le plătim mâncarea și odihna.

      • „Cine împarte, parte-şi face!”

        Cînd legislaţia e creată şi aplicată de infractori, pe cine poate ea favoriza ? Duh! Şi-apoi să-i vezi ce martiri ies din „casa de odihnă” şi cum o să-şi (re)ia activitatea de roadere a ciolanului…

      • Hmmm, câtă dreptate ai! Unii sunt deja martiri când încă nici nu au ieșit. Să vezi pe urmă circ.

  2. Am așteptat sfârșitul,pentru povestea cadavrului care merită o postare aparte.
    „Cuminte-i să te potrivești cu vremea-n care tu trăiești”, ne spunea Lope de Vega.

    • Când ai pomenti de Lope de Vega, mai ales că vorbeam de tâlhari, mi-a venit brusc în minte Lessage și al lui Gil Blass, un escroc de mare clasă! :))

    • aaaa, sensibil, sensibil. Așa ca pentru o domniță? Dar dacă-ți băga țeava pistolului în ceafă, tot așa blând erai?

      • Mă descurcam, găseam noi o cale de înțelegere. N-avea ea pistol de care am eu și invers. Negociam. 🙂

  3. Dick Turpin… a fost chiar și un film serial, făcut prin anii 70… inconfundabil, cu esarfa aia la gat.
    Plunkett & Macleane – am scris și eu despre filmul făcut după istoria lor. Din filmul ăla, mei mi-a rămas doar coloana sonoră, mai precis piesa care a servit drept fundal sonor pentru eșuata spânzurare a lui Macleane…
    Niște pungași… ca si Pantelimon al nostru, ”celebrul” bandit de pe la începutul secolului 20, am citit cartea despre el prin copilărie. Cu ochii mei de copil aventuros îl priveam ca pe un fel de haiduc. De fapt, am citit ulterior că aura de bandit i-a fost conferită de presă, el era un infractor de rând.

    • păi și la bandiții enumerați de mine, faima a fost mai mare decât faptele datorită legendelor create. și doar știi, telefonul fără fir este mult mai eficient când vine vorba de umflat știri.

Hai, dă-ţi şi tu cu părerea!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s