Poveştile lui Radu

ŞTIMA

Eram învăţător când mai lăsau copii păscutul vacilor sau munca de pe câmp. Dar cel mai adesea coasa, şi nu cartea, îmi dădea de mâncare. Ca orice bărbat tânar si întreg aveam si eu o drăguţă. Ea îngrijea de-o babă oloagă şi n-avea alte rude în sat.

Cât timp a trăit, nu mi-am dat seama ce ne leagă.

Eram mereu flămând după trupul ei, mereu în căutarea unui moment şi a unui loc unde să ne amestecăm sudoarea cărnii. După ce-mi scuipam sămânţa, fără să-mi pese ce crede, mă îmbrăcam, întodeauna pe jumătate, şi îmi răsuceam o ţigare. N-o întrebam ce simte, dacă simte, dacă măcar a simţit. Ea mă săruta întotdeauna pe gât, cuprinzându-mi talia, până ce mă rupeam  din strânsoare. Aveam treabă, n-aveam chef de prostii, sau de cele mai multe ori eram mohorât ca o burniţă de toamnă.

Câteodată, întrebam acru odată cu ultimul fum:

-Vrei să ne mai vedem, sau ţi-ai găsit deja pe altul?!

O părăseam înlăcrimată, înecându-se printre sughiţuri în juruieli fierbinţi.

Aşa se purtaseră şi tata şi bunicul, şi străbunicul cu ibovinicele lor, pentru că la ţară, traiul este aspru, condus mai mult de datini, decât de regulile civilizaţiei contemporane.

Eu eram holtei, iar ea, doar o femeie lăsată de bărbat. Şi aşa a durat povestea asta un an, la sfârşitul căruia lumea, aşa cum o ştiam eu, mi s-a prăvălit în cap.

Ţiitoarea mea a dispărut pur şi simplu, iar odată cu ea, a dispărut şi mulţumirea mea. Nu că n-aş fi încercat şi cu altele, dar nici una nu rezista la mai mult de două ciondăneli şi fugea să-şi plângă amarul.

Atunci am visat-o prima dată pe Maria. Ne iubeam în fân la tataia, greierii cântau şi din marginea pădurii  se scurgea către noi un abur. M-am trezit lac de apă, cu sentimentul că ceva rău i s-a întâmplat Mariei; că n-a fugit de răul meu, sau al altui om. Am ridicat din umeri şi-am uitat; treaba ei ce-a păţit!

Dar seara următoare, după o zi de tăiat coceni, m-am prăbuşit gol pe laviţă şi m-am gândit din nou la ea. Mi-am amintit cum mă striga din umbra viei, să-i dau doar o guriţă înainte să plec; cum mă acoperea de sărutări, până şi acolo unde soarele nu luminează niciodată trupul unui bărbat; cum îşi trecea degetele peste barba mea nerasă şi mă făcea urs. Mi-am amintit cum mă trezea, când înoptam la ea cu sărutari şi şoapte, ca să nu-mi curme prea iute visele. Am adormit cu ea în minte şi când am visat că suntem împreună în fân la tataia, am ştiut că ăla nu mai e vis.

Am răbdat mângâierile şi fânul şi greierii, dar când ceaţa a prins a curge, nu m-am mai trezit. Am lăsat-o să doarmă în iarba uscată şi m-am dus hotărât înspre neguri. S-au potolit deodată în luciu de apă şi lacul Ştimei mi s-a întins în faţa ochilor, înconjurat de smârcuri cu trestii. În oglinda întunecată lucea ceva alb şi când m-am aplecat să văd mai bine, Maria a strigat la mine şi a sărit îmbrăcată în apă. Am intrat până la brâu, am răscolit undele cu mâinile dar n-am găsit nimic şi m-am trezit din somn obosit, de parcă nici n-aş fi dormit.

Acum, când stiu că Maria e moartă, mă cuprinde jalea. Nu pentru ea, care a trecut în lumea drepţilor, ci pentru mine, cel lăsat pustiit şi stingher. Abia atunci, am văzut cât de mult mă iubise, abia atunci mi-am dat seama că-mi fusese pereche, că fusese femeia mea, deşi eu nu o recunoscusem vreodată. Şi tot abia atunci, mi-am dat seama cine trebuie să pună trupul Mariei în pământ sfinţit şi cruce la căpătâi.

Am strigat la tata că iau calul, şi într-un sfert de ceas, mă uitam din scări la lac. Aici trebuie că zace Maria, undeva încurcată în trestii, acoperită de nuferi, cu boii de baltă dansându-i prin păr. Am răscolit o parte din stufăriş câteva ceasuri bune şi m-am gândit, că-i poate undeva, în adânc. Am fumat dârdâind de frig sub cerul noros, care căta a ploaie şi m-am întors să aduc ajutoare.

Trei zile am scurmat cu furcile, eu şi flăcăii din sat; trei zile am plimbat năvoadele răscolind malul şi tot nimic n-am găsit. Am tocmit bărci, am plătit babe să-mi arate prin descântec locul, dar trupul Mariei nu l-am găsit.

O săptămână n-am ieşit din crâşmă, nici taica, nici tataie n-au reuşit să mă ducă în pat. Am dormit pe o masă, cu braţul drept pernă şi când  maica a venit până la uşă, am trecut pe lângă dânsa şi nu m-am oprit decât la lac. Am spart sticla de o piatră şi cu mâinile pline de sânge şi vin, am urlat îngenuncheat în apă:

-Ştimă ce-ai făcut cu Maria? Dă-mi trupul ei înapoi şi ia-l pe-al meu, că nu-mi mai trebuie la nimica!

Am bocit ca o muiere, până mi s-au uscat lacrimile şi cămaşa. Soarele era în crucea cerului, când dintre trestii a ieşit o fată. Pentru o clipă am zis că e ea, că apa mi-o dă înapoi vie. Dar fata asta, n-avea cosiţe bălaie şi abia dacă împlinise 16-17 ani, după cum îi era trupul neîmplinit. S-a oprit în faţa mea, goală cum o făcuse mă-sa, fără măcar să încerce, să-şi acopere cu mâna ruşinea.

-S-au terminat femeile în lume de urli ca lupul?!

-Cată de te îmbracă desfrânato, că de află tac’tu, rupe gârbaciul pe spinarea ta!

-E aşa cald afară şi apa asta parcă fierbe de atâta soare;  mie mi-e tot timpul frig, aşa că o stau goală şi dacă nu-ţi place să mă vezi, poţi să pleci!

-Hai, ia-ţi catrafusele, de unde le-ai dosit şi dă-i drumul acasă, că ţi-or fi simţit lipsa!

-N-am haine, nici cine să-mi poarte de grijă, iar ăla care poate să plece eşti tu, că lacul ăsta-i al meu!

-Ia uite, ce boieroaică am eu cinstea să văz în curu’ gol!? Pe lângă lipsa ruşinii mai eşti şi mincinoasă!

-Ţie ţi-e ruşine, cu trupul tău? Săracul de tine, oi fi ciung, pocit sau mai rău, berc!

-Ba mi-s cel mai arătos flăcău din sat, şi ce te interesează pe tine de-s berc sau măgar?! Ia-n vezi, că fetele de vârsta ta caută să ajungă fecioare la cununie, nu să-şi pună poalele-n cap, la marginea bălţii!

Vorbeam din ce în ce mai vesel şi sânii ei tresăltau minunat în faţa ochilor mei. Erau albi ca laptele şi sfârcurile îmboldeau tandafirii înainte, făcându-mă să înghit anevoie, în sec.

Ea s-a trântit în iarbă lângă mine şi tăciunele părului i s-a răsfirat peste faţa mea. Mirosea a pământ şi-a frunză de nuc; picături de apă mi s-au prelins către gură, şi făra voie am dus o şuviţă la buze şi am sorbit. M-a ars dorinţa pe dinlăuntru gâtlejului şi jarul a fugit către vintre, sumeţindu-mi bărbăţia într-un zvâcnet.

-Ha, am crezut că ai o broască în nădragi, dar acu’ cred că-i mai degrabă un şarpe; scoate-l afara, că poate te muşcă de buric!

Râsul ei a sunat ca un izvor şi inima mi s-a umplut de dorinţă când mi-au alunecat  ochii la îngemănarea coapselor zvelte. Mâna mi-a plecat singură la cingătoare şi paftaua a sărit ca lovită de glonţ. M-am răsucit dintr-o singură mişcare peste ea, cu dreapta în nădragi şi cu stânga ţintuindu-i părul.

-Nu te grăbi frumosule, lasă-mă să-mi desfăt şi eu ochii cu ce te lăudai.

M-a împins uşurel, întâi cu mâinile, apoi, cu un zvâcnet, de picioarele dalbe până m-a susţinut cu tălpile proptite în piept, uşor aplecat către ea. M-a mirat puterea de care a dat dovadă, dar îmi fierbea sângele şi iţarii mi-au căzut cocoloş la picioare. M-am aplecat într-o parte şi am căzut în iarba de lângă ea, fără să îndrăznesc să mă mişc, să n-o sperii. O doream, o voiam sub mine; dar dacă ar fi vrut să fugă nu puteam s-o opresc.

-Ia stai tu cuminte, că te dezbrac eu.

Cizmele au ieşit repede, iar obielele s-au desfăşurat uşor ca nişte aripi zburând în iarbă, urmate imediat de nădragi. Cămaşa mi-a scos-o pe cap, rupându-i şnurul cu dinţii. S-a aşezat peste mine şi i-am simţit trupu-i rece, ca apa într-o fântâna adâncă.

Pielea mi s-a încreţit şi bărbăţia mi-a zvâcnit cuprinsă şi ea de fiori. Buzele reci mi-au închis ochii cu sărutări, au coborât spre gură ocolindu-mi-o, m-a muşcat de piept şi a coboarât spre buric…oh, m-a sărutat pe boaşe, amuşinându-mi floacele şi…oho, ohhh….

Numai în poveştile altora, am auzit că o femeie ar dori să facă asta de voie bună. M-a lins drept în vârful dezgolit al mădularului şi mâna micuţă şi rece mi-a mângâiat boaşele aşa de învârtoşate că dădeau să spargă punga în care nu mai încăpeau. Apoi gura i s-a rotunjit ca peste o prună goldană şi răcoarea s-a transformat treptat în căldură. A băgat totul în gură, din ce în ce mai adânc, până ce am simţit că n-a mai ramas nimic pe dinafară. Nu am mai putut rezista şi cam  deschis ochii către ea căutându-i privirile. Anafore întunecate i s-au răsucit în irişi; parcă cu ochii mă suge, nu cu gura aia fermecată din care se iţeşte o parte din bărbăţia mea.

Cu privirea unei fiare de pradă, seamăna cu o pisică încolţită cu şoarecul în dinţi. A strâns brusc din fălci şi spaima mi-a oprit inima pentru o clipă.M-a simţit speriat şi în clipa aia a început să mă tragă în gura ei, ca o viţea nebună, izbindu-mă cu fruntea în buric. Capul mi-a căzut singur pe spate, picioarele mi s-au desfăcut şi mi-am ridicat bucile din iarbă, voiam să mă înghită cu totul, să mă mănânce, să mă golească de tot. Voiam să rămân doar o coajă goală, s-o hrănesc şi s-o satur deplin.

Mâinile i s-au întins peste pântecele meu,au urcat spre piept şi una din ele mi-a acoperit ochii. Cealaltă a căutat ceva prin iarbă şi pentru o clipă, mi se pare că cineva a păşit peste capul meu. Am încercat să deschid ochii, dar unghiile mi-au ţintuit  pleoapele şi foşnetul a încetat. Mâna a rătăcit peste pieptul meu,  a coboarât mângâindu-mi buricul şi deodată am simţit cum mă arde, apoi ceva ud. Mi-am trecut palma peste locul dureros dar ea mi-a prins-o şi mi-a vârât-o sub ceafă. Cum a putut ajunge cu mâna peste creştetul meu, în timp ce gura ei s-a aflat atât de jos nu am priceput; dar cu-i păsa dacă-i fugită de la vreun circ?!

Fata asta-mi sugea seva din mădular şi presimţeam că o să-mi înghită sămânţa dacă o lăsam.  Gândul ăsta m-a înnebunit, mi-a turnat roiuri de albine în stomac şi mi-a răscolit muşuroaie de furnici prin vintre.

Gura m-a părăsit, m-a lăsat nerăbdător şi supărat cu steagul înălţat în adierea vântului, dar într-o clipă am uitat de ultima dorinţă, căci mi-am simţit picioarele ridicate până ce mi-au ajuns genunchii la piept. Acolo unde mie mi-e silă să mă scarpin şi prin izmene, în borta curului, a poposit un deget alunecos. A cercetat putin conturul care zvâcnea şi a început să împungă uşurel. Degetele de pe pleoape mi s-au ridicat şi lăsându-mă o clipită să mă hodinesc, mi-a spus:

-Dacă deschizi ochii, mă ridic şi plec, dacă îi ţii închişi şi te încrezi în mine, ai să simţi plăcere cum n-ai mai simţit niciodată!

Nici să vorbesc nu am îndrăznit, am încuvinţat dând din cap, convins că mă vede.

Gura îmi sărută încă o dată boaşele şi a coborât uşurel sub ele. Mi s-a oprit răsuflarea în aşteptare, iar răsplata a fost  mai presus de cuvinte. A sărutat locul ăla apăsat şi după câteva clipe a băgat vârful limbii înlăuntru. Intra încet şi se retrăgea repede, intra repede şi se retrăgea încet, de-mi tremurau mâinile şi picioarele în aşteptare. Limba pătrundea tot mai adânc, ieşea tot mai rar şi deodată am simţit cum se îngroşa. Se întărise de  parcă era de piatră; o arsură uşoară i-a însoţit înaintarea care continua neîncetat. Laptele mi s-a adunat şi mi s-a îngroşat în boaşe pornind năvalnic şi înainte să ţâşnească, gura l-a supt şi l-a înghiţit până la ultimul strop.

Durerea s-a oprit, vântul nu a mai bătut, păsările au tăcut, doar eu gemeam părăsit de puteri şi de sevă. Aş fi vrut să dureze veşnic clipa aia, să nu se termine, aş fi vrut ca gura aia să rămână lipită de pântecul meu în veci.

-Hodineşte dragul meu, adună-ţi hainele şi du-te acasă; mâine să vii din nou, să mă faci fericită. Să nu mănânci şi să nu bei nimic, ca să fii pur; dacă nu mă asculţi, n-am să mai vin niciodată la tine!

Iarba s-a înfiorat şi am auzit apa lacului clipocind. ”Fecioara neruşinată se spală- mi-am zâmbit cu ochii inchişi. Parcă văd, c-o să vină şiroind de apă şi o să mă ude, că să-şi râză de mine.”

Clipele au trecut şi liniştea a început să-mi pară ciudată. Am deschis ochii, dar n-am zărit-o nicăieri. După ce am căutat o juma’ de ceas m-am întors în sat. “Mâine am să-mi bag bărbăţia în ea, şi-am să mi-o fac femeie”.

Am uitat repede ce-i făgăduisem, căci mama făcuse berbec la proţap şi tataie dăduse cep la un butoi de vin, vechi de trei ani. Hârjoana de la lac mă secătuise de putere şi din cauza asta vinul mi s-a părut mai bun că oricând. Cârlanul era mai fraged ca un pui de găina şi poate din cauza asta, am mâncat prea mult.

În miezul nopţii pântecele a început să-mi fiarbă; am vărsat tot ce-am mâncat şi-am băut, dar durerea mă sfredelea ca o coarbă, răzuindu-mi maţele. De câte ori am încercat să mă screm, prin fundul grădinii n-am scos din mine nici măcar un fâs. La a cincea încercare, am lăsat scârba de-o parte şi mi-am băgat un deget în dos. Am dat de ceva tare, şi spaima mi-a dat noi puteri. Cu gemete şi icnete am băgat două degete şi în timp ce plângeam de obidă, am scos afară ceva noduros. Am spălat scărboşenia cu apă pe întuneric şi cu sufletul la gură am rupt poarta babei Chiva.

După ce a dat cu ochii la ce ascundeam în ştergar, baba a sărit drept în mijlocul odăii şi a început să mă despoaie, ca pe un ştiulete de porumb. M-a cercetat din cap până-n picioare, m-a pus să mă aplec şi şi-a răschirat şi ea degetele bătrâne în găoaza mea.  N-a găsit nimic şi abia când îmi trăgeam izmenele, i-am mărturisit că am simţit o arsură în buric.
M-a întins pe lutul gol al odăii şi din deget şi-a scos verigheta purtată chiar de era văduvă de zece ani. A pus mâna pe ciocan şi a făcut-o cocoloş. Dintr-o băşică uscată de porc, a luat prafuri şi ierburi, din părul meu o şuviţă de păr, iar  toate astea tocate, le-a îndesat c-o igliţă într-o pana de gâscă. Eu tremuram că apucat de friguri şi baba căta la mine cu chipul cioplit în piatră.

-O femeie, o fetişcană mi-a făcut asta, babo! A băgat mătrăguna aia în mine, că să-mi curme firul vietii.

-Cine ţi-a făcut asta, nu-i om; cine a băgat atâta otravă în tine fără să te omoare, nu-ţi vrea trupul băiete; de altceva are nevoie; de scânteia pusa în lutul lui Adam, îi este foame demonului care ţi-a înşelat carnea.

Eu tăceam cu dinţii clănţănind gata să mi se spargă.

Când baba se urcă peste mine în pat şi se despuie de ţoale nici nu am îndrăznit să crâcnesc :

-Să mă pui să-ţi fac, ce ţi-a făcut aia; să nu gândeşti că-s bătrână şi carnea mi-e aspră; de ţi-e dragă viaţa, ai să faci aşa cum zic eu şi ai să scăpi. Dacă lucrurile merg bine, mâine să-mi aduci un bănuţ de aur şi un blid de mâncare; dacă nu….Dumnezeu să aibă milă de sufletul meu, că pe al tău, nu ştiu dacă o să-l mai vadă!

La lumina opaiţului, cu dinţii strânşi mai tare decât ochii, am repetat cu baba Chiva, coşmarul ce la amiezi îmi păruse vis. Gura mustăcioasă şi mucedă mi-a stors mădularul, cu o foame parcă mai mare, boaşele s-au storcit parcă într-o peştera, zdrumicate de gingii, căci Chiva era oală în gură. În dos parcă mă lingea vaca,  prea era aspră limba hoaştei. Doar curul nu m-a mai usturat, căci în afara limbii, baba a băgat înlăuntru, ceva subţire şi rece. La partea cu mângâiatul pântecelui, am deschis ochii şi am văzut vrăjitoarea trăgând cu pana de gâscă ceva lucios din buricul meu înroşit de sânge.  Am scrâşnit din dinţi suferind până mi-a luat mădularul în palme. Aici baba era meşteră şi în câteva clipe am auzit-o icnind când m-am slobozit în gâtlejul ei. S-a ridicat în picioare, cu părul sur scăpat din broboadă, apoi s-a prăvălit în mijlocul odăii şi a început să verse. Printre bale şi sânge, printre mehlemul plin de păr tocat, am văzut deodată cum curge ceva lucind ca oţelul. Din băltoaca puturoasă, stropii au început să fugă unul către altul până s-au contopit; atunci a prins să şerpuiască către mine un firicel de argint viu.

Baba încă icnea, când firul a început să se târască pe piciorul patului, curgând monstruos în sus! Am ţipat înfundat, bâiguind rugăciuni şi vrăjitoarea şi-a venit în fire. A luat o cojă de nucă, a bagat în ea verigheta turtită şi a pus-o în calea viermelui de argint. După o scurtă şovăială acesta a intrat în coajă şi verigheta l-a înghiţit ca o iască. Am oftat uşurat şi am adormit, obosit de atâta chin.

M-am deşteptat în ciripitul vrăbiilor şi am alungat o muscă obraznică. Cămara era goală ca şi mine.  Mi-am tras cămeşa peste cap, şi în picioarele goale m-am strecurat către via babei să mă uşurez. Tocmai desfăcusem picioarele şi închisesem fericit ochii, când aud:

-Ce faci băiete, vrei să mă laşi fără vin? Ia, pişă-te în asta!

Oala era ciobită şi pe fundul ei era presărată pucioasă. Mi-am deşertat beşica în praful galben care a început să spumege.

În oală a aruncat baba nuca ce avea aurul care acum îmi părea mai mult şi o cârpă plină de mizeriile borâte în noapte. A pus un capac peste ele pe care l-a pecetluit cu lut.

-Mergi acasă flăcăule şi să nu te mai duci pe la lac; mănâncă, bea, răstoarnă fetele cu cracii în sus şi uită! Să nu uiţi însă că-mi eşti dator, că pe lumea asta, ca şi în celelalte, totul se plăteşte!

O lună, atât am încercat să uit de Maria şi de Ştima! Apoi am uitat de sfatul babei şi m-am dus hotărât la iaz.

Ştima a apărut pe nesimţite din baltă şi nici un val nu i-a însoţit înaintarea. Dacă nu i-ar fi picurat apa din smoala părului, n-ai fi zis că din lac a ieşit.

I-am simţit mireasma de reavăn şi nucă verde deşi stăteam întins pe iarbă, cu ochii la cer.

-Ai minţit că n-ai să mai vii, am zis eu şi am simţit-o că şovăie.

-Ai minţit că ai să vii să ne iubim; la ce-ai mai venit, dacă dragostea mea nu-ţi mai trebuie?!

-Dragoste, asta numeşti tu dragoste? Am venit să mă răzbun!

Râsul clipocit s-a transformat treptat în hohote cu ecouri de cascadă:

-Să te răzbuni…ha, ha, ha,…şi mă rog pentru ce, pentru că te-am făcut aproape nemuritor?! Tot ce-am făcut, a fost ca să te ţin tânăr cât mai mult lângă mine! Pentru asta, vrei să te răzbuni?

Era rândul meu să şovăi, minţea încearcând să mă prindă în mreje din nou. Am deschis ochii şi am apucat-o cu mâinile după umeri.

M-am uitat drept în ochii ei cu ură:

-Pentru Maria am venit să mă răzbun! Şi dacă-i adevărat ce-ai spus mai devreme, acum sunt sigur că am sa izbândesc!

În ochii ei se citea dispreţul.

-Muritor prost şi îngâmfat, te duci la o vrăjitoare şi crezi că ai devenit buricul pământului?! Hai să te văd, ce-ai să faci!

Am dat-o hotărât la o parte, fără să-mi întorc capul să văd dacă mă urmează. Apa îmi creştea în jur; îmi trecea de piept, de bărbie, de creştet. Am deschis ochii şi gura şi, pentru o clipă, am aşteptat îngrozit să mă înec.

Undele erau limpezi, peştii zburdau pe deasupra noroiului, clătinat doar un pic, iar eu trăgeam apa adânc în piept. Năluca mi s-a aşezat în cale, şi prin lumina pală carnea ei a devenit străvezie. Am râs aruncând ultimii bulbuci de aer din boşogi şi am trecut de-a dreptul prin ea, înaintând către mijlocul lacului. Timpul nu a mai contat; nu am simţit nici căldură, nici frig.

În malul de pe fundul lacului am văzut ceva albind, la fel ca în vis. Cu mâinile am dezgropat din mal o tigvă cu o secure înfiptă în creştet. Năluca dansa, tremurând tot mai slab şi deodată a ţâşnit în sus către luciul apei.

Cu ţeasta umană, atârnând din lama toporului, urc fundul lacului către malul dinspre pădure. Am îngenuncheat vărsând chinuit apa din mine, apoi m-am ridicat şi m-am strecurat printre rugii de mure.

Am găsit nucul bătrân, acolo unde-l ştiam de copil.  În scorbura imensă zăcea ghemuită, peste nişte ciolane vechi, Maria. Deşi era moartă de atâta vreme, mirosea doar a pământ şi a nuc. Ce mi-a făcut mie Ştima, i-a făcut şi ei, dar nu am aflat  din ce pricină Maria a murit. Acasă, am aflat că şi baba Chiva s-a prăpădit.

Am plătit două înmormântări, de s-a minunat tot satul de unde atâta milă creştinească la mine!

Anii m-au schimbat atât de puţin, incât lumea a început să mă bănuie de legământ cu necuratul. Eu nu-i bag în seamă şi doar uneori când, după ce vizitez două morminte, aprind o lumânare şi la al treilea, îmi vine să plâng:

-De ce nu mi-ai spus Chivo, că bătrâneţea poate fi atât de tristă?!

Pe malul iazului se joacă fără griji copii satului, căci în undele lui nu mai sălăşuiesc decât peştii!

 PRIMA MOARTE

Degeaba i-am tot spus femeii mele că n-am leac. Degeaba i-am zis că trebuie să-şi găsească pe altul şi să se lase de mine. Ea s-a încăpăţânat să-mi rămână alături, așa cum jurase la altar.

Întâi părea împăcată şi chiar credeam că viața ne va fi frumoasă şi fără a fi binecuvântată cu copii. Dar în ascuns gândul ei numai la asta a fost şi traiul nostru a devenit calvar.

Pleca de una singură pe la babe şi nu trecea săptămână să nu-mi dea să înghit vreo fiertură scârboasă. După fiecare nou leac, mă obliga să o iubesc, trăgând nădejde că de data aia va rămâne grea. În fiece vineri se întorcea de la altă babă cu şorţul plin de ierburi şi licori, de nu mai aveam loc de ele. Seara se spăla cu leșie, se ungea cu mir şi apoi se freca cu boz, cucută sau alte buruieni pe lângă care pelinu-ţi părea miere. Îşi ungea părţile ruşinoase cu tot felul de pomezi că se îmbâcsiseră așternuturile, apoi se băga în pat lângă mine şi începea a mă mângâia. Dacă spuneam că-s obosit de la prăşit ca să-mi dea pace mă lăsa de-o părere. Dar taman în miezul nopții şi dimineața pe la cântători, când e somnul mai dulce, mă trezeam cu ea peste mine plină de untură de cal şi snopuri de țipirig la subțiori. Așa de rău puţea că-mi părea o scroafă în călduri.

De, însurătoarea nu se mănâncă pe pâine. Mi-am luat nevastă ca să-mi găsesc liniştea, şi să nu mai umblu „huş marginile saltă-ţi lele poalili”. Şi iacă mă pricopsisem cu nebuna satului, nemulțumită de mine de la ce am în izmană, la ce țin sub căciulă. Iară mie îmi stătea gândul la a-mi mulțumi soața cum îi este înecatului sete. Ajunsesem să tresar noaptea în somn visând că are arici între craci, ciulini la sfârcuri şi lipitori în buze. În nebunia ei trecea de la rugăminți de ibovnică părăsită, la datina şi datoria bărbatului, ajungând să mă amenințe că mă face de râsul curcilor şi batjocura satului. O vreme mă lăsa să răsuflu, pesemne pierzând din curaj sau așteptând să uit ca să încerce alte fierturi de drac. În timpul ăsta era cu ochii pe mine ca hultanul pe pui, de nu puteam bea o țuică în sat fără să știe ea de cine a fost culeasă pruna. Cu cât aşteptările ei nu se împlineau, cu atât se făcea privirea ei mai amară. La fiecare lună când cârpele i se umpleau de sânge se înrăia şi începea să dea după mine cu obidă. Parcă nu mai eram bărbatul ei, parcă eram vreun taur de prăsilă legat de stănoagă şi care mănâncă tain degeaba.

De multe ori, după ce mă chinuia cu trupul ei îmbâcsit de unsori, vărsam şi maţele din mine după prunul din fundul livezii. Şi pe ea o auzeam cum se văita noaptea de scârbă şi obidă. Numai că ziua, când eu îmi spărgeam bojogii cu copii pe ceaslov, ea stătea că beşniţa în pat şi în mintea ei socotindu-se lehuză. De nu puneam mâna tot eu să deretic, fugeau viermii pe noi şi ne cărau păduchii de păr la gârlă. Ajunsesem să urăsc toate femeile din lume, dar mai ales pe ea care se uscase pe picioare, îmbătrânind într-un an, cât altele în zece, arătând mai mult a brezoaie decât a femeie.

La sfârșitul celui de-al doilea an de la începutul colindei prin babe, Ioana mea a murit. Pesemne că se adunase în ea otrava de la atâtea lături înghițite şi spoite pe trup.

Degeaba m-am căznit să spun lumii că am băut din aceeaşi cană şi am îndumicat în acelaşi blid, nimeni nu privea cu ochi buni moartea Ioanei, mai abitir tac’su care şi-aşa era înverşunat că i-aş fi necinstit aşternuturile. N-am cătat la vorbele nimănui, că aveam moarta pe masă şi nu chef de gâlceavă. Numai că la groapă, preoteasa s-a pierdut cu firea şi a început a urla prăvălită peste fiică-sa ţeapănă:

-Ioanăăă, cum ai murit tuuuu şi nu ţi-a ținut nimeni parteaaa, că nenorocit mare ţi-ai luat la ușăăăă! Că n-ai avut şi tu parte de bărbat, ci de dracu în chip de om întrupat… N-ai avut parte de bărbaaat. Cum ai stat tu şi ai îndurat să-ţi mănânce cordaciul satului zestrea cu curveleee!

Apăi atunci nici eu n-am mai putut răbda şi i-am şoptit mamei ca să zică şi ea ceva, că doar nu se cădea să chirăi io ca muierile. Şi a început mama a boci de sărea coaja de pe nuci şi văpseaua de pe cruci:

-Ioanăăă, cum n-ai avut tu milă de Dumitruuuu şi l-ai lăsat văduv şi sărac lipit după ce i-ai tocat averea prin babe. Cum ai murit tu Ioanăăă şi ţi-ai lăsat bărbatul plin de bube şi belele de i-au rupt portăreii gardurile când i-au luat orătăniile din bătăturăăăă. Cum te-ai dus tu senină la hodină şi ne-ai lăsat pe noi să ne pârpăliiiiiim. Că ai trăit fără grijea zilei de mâine ca viermele în untură dar te văitai la mă-ta că n-ai ce pune-n gurăăăăă. Ce te-ai mai dus tu singură la groapă de parcă n-a mai fost pe lumea asta muiere stearpăăăă…

În timpul ăsta popa nu zicea nimic. Nici cât să ţie isonul părintelui adus din Buzău. Că mai adusese unul din satul vecin şi cu ăsta doi, să se vadă că are dare de mână. Împânzise satul cu zvonuri, că la aşa moarte necurată un singur popă n-ar avea puterea să dezlege de păcate. Aşa că popa tăcea cu spor ca să vază lumea că şi-a pierdut ghiersul de durere. Se vedea însă că răzbelul bocitoarelor nu-i căzuse bine la inimă şi abia se ţinea să nu zbiere.

Numai datina morților şi ochii lumii ațintiți asupra lui l-au împiedicat să-mi sară la beregată. Iar la pomană, parcă în spinare l-am ținut. Nu zicea nimic alta decât „Dumnezeu să o ierte!”. Dar îi simțeam în ceafă uitătura şi un fior rece, a moarte, nu-mi mai dădea pace. Abia am aşteptat să se ridice şi ultimul mesean de la pomană că n-am mai avut stare. Eram deja hotărât să plec din sat.

Încă mai ţin minte privirea măicuței mele când, cu palma la gură, mă privea cum pun şaua pe murgul cumpărat cu ultimii bani. Știa că n-o să mă mai vadă niciodată dar credea că-i mai bine aşa decât să merg la ocnă. Nu știa, sărmana, că-mi purtam ocna în mine.

N-am ajuns departe. La marginea satului, ascunsă în negura crângului, mă aștepta o poteră alcătuită din rudele Ioanei. În fruntea lor, cu pușca ţintind către mine, socru-miu mă blestema cu furie. Nu mai știu ce ocări ne-am aruncat; ţin minte că la prima pocnitură, calul s-a frânt sub mine şi m-am pomenit aruncat în colb. Apoi altă pocnitură m-a pus în genunchi cu pieptul în flăcări. Am mai auzit cum zicea unul să-mi tragă în cap şi m-a cuprins durerea, întunericul şi frigul.

Când m-am trezit era la fel de întuneric şi frig, doar că de durut nu mă durea nimic. Zăceam cu faţa în jos. Era linişte de-mi ţiuiau urechile, prea linişte. Când am încercat să mă ridic, m-am poticnit cu ceafa în ceva tare. Am pipăit deasupra peste mine şi am simțit asprimea lemnului negeluit. Am urlat cât m-au ținut bojogii şi de groază am început să dârdâi că apucat de friguri. Eram închis în coşciug, cu faţa în jos, îngropat de viu sub un stânjen de pământ. Am izbit cu pumnii, am zgâriat cu unghiile şi deodată peste mine a început să curgă praful prin crăpăturile dintre dulapi. M-am oprit de teamă să nu mă astupe de tot. Ce să fi făcut? Am pipăit podeaua. În dreptul capului am dat de pământ. Cu mare greutate am trecut mâinile în faţă şi am scurmat. Fără veste pământul s-a prăvălit şi prin gaura rămasă capul şi cheptul îmi atârnau în gol. Careva săpase o groapă sub coşciug şi spărsese lemnul. N-aveam vreme să întreb cine şi de ce.

Cu grija mare m-am lăsat să lunec până am dat de un cot al găurii. N-aveam curaj să merg mai departe căci, pentru numele Născătoarei, eu afară vroiam să ies şi nu să mă îngrop mai adânc! Sprijinit în cap şi palme, am izbit cu călcâiele în capacul sicriului cu speranța că dușmanii n-au avut bani de risipit. Criminal cum mă socoteau ei, nu meritam drept sicriu mai mult decât o lada din brad putrezit.

Am izbit îndârjit mulă vreme, simţind cum se crapă lemnul. Abia când am rupt o scândură m-am oprit să mă hodin. De undeva de dedesubt am auzit un zgomot. Prin cotloanele de jos ceva săpa pământul. Venea către mine. Am urlat că o fiară prinsă în laţ şi m-am aburcat înapoi în sicriu cu faţa în sus. Am început să smulg așchiile cu unghiile, să trag şi să împing. De jos zgomotul de scurmat se auzea tot mai tare. Am tăcut că să ascult înnebunit de spaimă, cu ochii închişi cu gura căscata. Peste bubuitul inimii am auzit scrâşnet de gheare, dinți clănţănind şi peste huruitul de surpare un gâfâit. Dumnezeule mare, ce jiganie este asta de sapă după mine şi de ce vine de dedesubt?! Împins de frică m-am forţat până când scândurile subțiri s-au desprins şi am reuşit să înfig brațele în lutul moale. Ca o cârtita am săpat pana ce-am ajuns în picioare. Simțeam cum curge sângele şi sudoarea; simțeam cum mă învăluie întunericul şi disperarea. Cu spaima morții, am împins din picioare şi am înotat prin ţărână până ce, deodată, m-am pomenit cu mâinile afara.

În clipa când trăgeam cu nesaț prima gură de aer, am simțit cum mă apucă ceva de picioare. Parcă aş fi căzut între pietrele morii care-mi zdrobeau fluierele picioarelor şi mă trăgea îngropându-mă înapoi. Mi-am simțit o clipă picioarele libere, dar gheare de fier mi le-au prins îndărăt. Pe lângă ele, pe lângă mine, o dihanie s-a strecurat netedă rece şi lungă până la capul meu. Am înghețat de scârba şi spaimă când botul mi-a clămpănit pe lângă nas şi urechi, în timp ce mă strivea între labe. Durerea era însă de zece ori mai mică decât spaima că-mi va rupe beregata. S-a săltat afară cu tot cu mine şi după ce m-a aruncat la pământ, s-a pus deasupra şi mi-a amuşinat faţa. Mirosea a peşte putred şi a câine ud, dar pentru mine puţea că moartea însăşi. Chiar am crezut că am murit, când s-a dat de pe mine. După câţiva paşi am putut să vad un câine alb lung şi chel, cu mișcări șerpești. Era scund, iar de pe labele puternice şi scurte nu-şi putea ridica burta de la pământ. A ridicat capul în sus şi a scos un lătrat scrâșnit ca o mie de seceri date la tocilă, șuierând printre două rânduri de colți de fier. A tăcut şi a întors capul către mine. Atunci am văzut că acolo unde trebuia să aibă ochii se căscau două găuri ca niște nări uriașe. Bala spurcată era oarbă! Cu un ultim lătrat, Cățelul Pământului, paznicul cimitirelor s-a târât pe lângă mine şi s-a scufundat în mormânt.

După câteva sforţări, m-am rostogolit şi eu de pe movila scurmată şi mi-am privit picioarele în lumina lunii. Erau ude, pline de gâlme şi bube, dar picăturile, în loc să curgă, păreau că-mi intră în piele. Mă durea sufletul şi carnea, mai rău decât atunci când îmi intraseră plumbii în trup.

M-am ridicat clătinându-mă şi la lumina aia ciudată, am încercat să găsesc rănile, dar în afară de ceva mâzgă lipită de hainele rupte şi bubele de pe picioare, nu aveam nici măcar o zgârietura Atunci luna a prins a lumina parca mai tare sau ochii cu întunericul mi s-au obișnuit.

M-am uitat la crucea mea si-am văzut că nu-i cruce bună. Două țambre de gard bătute cruciș şi înfipte în pământ invers. Mi-am răsucit îngrozit ochii în jur.

Descântecul, cum era oare descântecul?! Da Dumitre, descântecul de orbeți de la buna. Cât ţi-a mai dat ea, sărmana, cu cârja peste ceafă să înveţi… Şi cenuşa da,… cenuşă găsești în felinare. Puţină cenușă de tămâie lăsată la capul adormiților. Ia cenușă Dumitre şi descântă:

Sâmbătă pe la apus,

Veni fata lui Scoală Fus

Şi veni cu veste-n sat

Că dă un bal minunat;

Toate bubele le-a chemat

Doar pe orbeți nu i-a strigat.

Ei când au aflat

Crunt mi s-au mai supărat

Peste ei cu cenuşă am presărat,

Şi cu mătura i-am maturat

În oală nouă i-am adunat,

Şi-n răscruci i-am aruncat

În colbul copitelor

Şi-n balega vitelor

În noroi părăluţe

Şi luaţi de căruţe

Să rămână Dumitru curat,

În raze de soare scăldat

Luminat, strălucitor

Cu chip alb ca de ficior

Ca steaua din cer,

Cu pieptul din fier

Ca Luceafărul sfânt,

Ca roua de pe pământ,

Ca argintul strecurat,

De la Maica Precistă dat!

Am pus cenușă într-o cană atârnata de o cruce pesemne să aibă răposatul apă pe lumea cealaltă şi am aruncat-o peste iarba unui mormânt. Abia când cenuşa a atins pământul mi-am dat seama că ceva nu era bine. Ce-ai făcut Dumitre?! Ai descântat la miezul nopții în cimitir pe lună plină. Numai vrăjitoarele fac asta. Oamenii descântă să scape de necaz la ei în casă sub candelă. Atunci luna a prins a lumina parcă mai tare sau ochii cu întunericul mi s-au obișnuit. Crucile toate aplecate într-o parte, buruiana cât omul, crengile împrăştiate si copacii rupți erau ale altui cimitir.

De frica jandarilor şi din crudă răzbunare, popa mă îngropase în cimitirul părăsit. De ani buni era lăsat în paragină, că fugise pământul cu el din coasta dealului până dăduseră oasele pe afară. Si mă îngropase necreştineşte cu faţa în jos, fără nume pe cruce, fără lumină şi sigur fără slujba. De asta venise din adâncuri cel ce păzește datina şi muşcă de nas şi de urechi pe morții puși în pământ în fel nechibzuit. De asta m-a scos afară şi m-a lăsat în pace văzând că sunt viu. Am simțit fiori. Din adâncurile cimitirului Cățelul Pământului a lătrat de trei ori prevestindu-mi rele.

O vreme n-am putut să respir de groază. Mintea mi s-a oprit neputincioasă din socotit. Din starea asta m-a scos urletul unui câine. Deşi era glas de câine adevărat, am pălit. Sub lumina bolnavă şi rece, am zărit ceva care m-a făcut să tremur din nou. Iarba mormintelor scotea aburi, iar din fiecare fir, se scurgea către mine un fuior de argint ca aţa păianjenului. Am ciulit urechea sperând că nu-i decât vântul, dar în locul lui auzeam șoapte împletindu-și cântul, până când au crescut şi s-au închegat într-un cor de bocitoare:

-Durere…cu toporu’ în moalele capului…chinuită de ftizie…eram tânăr…n-am știut că-i aşa adânc…nu mai vreau…ia-mă cu tine…era copilul tău… ia-mi durerea, e prea mult…Ia-ne durerea!

Întreg cimitirul era plin şi deşi nu mai încăpea nimic, de atâta suferință clădită în straturi de câte şapte ani fiecare, vii au continuat să încerce să-şi îngroape durerea, alături de morți. Durerea aia nu dormea; durerea aia căuta cu jind, la pustiul din mine. Morții se uitau cu pizmă şi speranţă la cel scăpat din mormânt.

-Tăceţi! Nu vreau să va aud! Lăsaţi-mă în pace, nu vreau durerea asta, nu vreau durerea voastră; îmi ajunge a mea! Pentru numele celui Sfânt, odihniţivă-n pace!

 

SCÂNCETUL

Noaptea era târzie şi rece. De pe cerul de tăciune, luna cu faţa plină de vărsat şi puzderia de stele rânjeau la mine ca dinţii de aur în gura ţiganului. Străluceau parşive a viaţă şi căldură, dar eu le simţeam ţepene şi moarte. Metehăiam viu pe sub ele la ceasul când popa mă credea mort, maica departe. Lumea dormea iar eu ma tîrâiam prin sat lasând în urma miros de smârc. Şi stârv ori viu, acasă la maica pe prispă oricum nu mai aveam ce căta. Dar unde, unde puteam să mă duc, încă mirosind a mormânt?

Am trecut tăcut şi trist, printre grădinile din spatele uliţelor, ocolind drumul mare până când m-am oprit la o poarta cunoscută. Simţeam mirosul troscotului din bătătura casei unde până acum şapte ani, mă iubeam cu Maria. Mă bântuia amintirea trupurilor noastre încingând iarba!

Ce minciună proastă a scornit lumea, că durerea încetează când mori! Pe mine aproape că mă sfâşia durerea amintirilor. Îmi venea să plâng.

Deodată m-am oprit din mers. M-am răsucit şi am văzut ceva în curte. O umbră stând cocoşată, abia luminată de razele lunii, rezemată de gard. Parcă avea trup firav de copil şi se zgâlţâia de plâns.

-Mi-e frig, mi-e aşa de frig…mă iei în brate? De ce ai lăsat-o să mă lepede, de ce nu m-aţi iubit?

Mi-am încleştat dinţii, am strâns ochii şi pumnii ca să mă opresc din dârdâit.

Când am vorbit, aproape nu mai tremuram:

– Cine eşti? Ce vrei de la mine?

-N-am nume. Degeaba am plâns, că mama m-a strigat ruşine. Cruce, cruce, am strigat la tine dar de ceara urechile-ţi sunt pline Nu m-ai auzit cum Cristian, Cristian am strigat a doua oară, că ţi-a fost ţeasta goală ca o nucă scapată din clonţ de cioară. Acum este prea târziu!

Făcându-se prâsnel arătarea a pornit către mine mişcând colbul şi paiele de pe sub uluci, ajungând pe drum mânat ca un vârtej de vânt. Cu cât se învârtea mai aproape cu atât se înălţa crescând în înălţime şi subţiindu-se în trup, ca un fus de pe care se desfăşoară firul.

-Te mai întreb odată, cine esti?! Ce faci, ce vrei?

-Nenorocire, aşa mă striga mama până la marginea gropii. Ah…mi-e cald, simt că ard. Vin, vin eu, la tine. Acum pot, că pâna acum nu puteam trece de gardul ăsta. Mi-e sete…Mereu mi-a fost. Cateodată beau laptele vacilor care intra să pască. Dar dacă lapte nu-i, mă mulţumesc cu sânge!

Cunoşteam fiorul ăla. L-am mai simţit în legănarea aerului. Era ca atunci când Ştima ieşea din lac frumoasă şi moartă. El era la fel, sau aproape la fel, o nălucă din lumea de dincolo. Şi făr’ de orice îndoială, nu-mi vroia binele!

M-am uitat cum venea către mine cu teamă, dar cu frica aia cu care înfrunţi un duşman cu care te-ai m-ai bătut.

L-am lasat să se apropie şi deodată am ţâşnit către el şi i-am înfipt mâna prin haina de fum drept în gât. Chipul micuţ i s-a schimonosit de ciudă şi parcă de durere. Încercă să mă apuce la rându-i de beregată. Sfâşia cu ghearele carnea de pe braţul meu, răspândind pe uliţă miros de carne friptă, dar nu i-am dat drumul.

Era puternic, dar eu eram şi mai puternic şi mai hotărât. Poate numai hotărat, că prea mi se părea că se învârte pământul cu mine. Am strâns din ochii aproape rămaşi fără lacrimi, iar când i-am deschis eram jumătate atârnat în fântâna de peste drum.

Habar n-aveam cum ajunsesem acolo.

Pumnul îmi era încleştat încă în nefiinţa aceea dar aveam braţul răsucit la spate. Am auzit-o lingându-mi ceafa cu vorbe de pară:

-Mori, îneacă-te! Dă-mi drumul şi aruncă-te! E uşor, ai să vezi că nu doare. Doar dă-mi drumul şi ai să pluteşti pâna jos la răcoare.

M-am smucit cu el în sus, apoi m-am aruncat pe spate dar nu mai era acolo. Într-o clipă arătarea mi s-a pus pe piept înnăbuşitoare ca o plapumă de plumb. Am împins, am tras, am strâns mai tare şi l-am scuturat de pe mine ca pe o cergă. Am rupt o fâşie din cămaşa dar mi-a smuls-o ca o pală de vânt. Culegând din gard bucata de panză albă, agăţată de un uluc, l-am tras către mine. A deschis poarta. Cu ochii la movila de gunoi aruncat peste gard în curtea Mariei l-am întrebat:

-Unde-i mormântul tău? Ăla este? Acolo te-a îngropat deci… Acum stai, stai acolo şi ascultă-ţi naşul!

I-am făcut brânci, am apucat degrabă bucăţica de pânză, şi rupând-o în două am aruncat-o înspre el zicând:

-Botează-se robul lui Dumnezeu Ion de-i băiet, Ioana de-i fată, în numele Tatălui, al Fiului şi-al Sfântului Duh, Amin!“

A fost ca o sclipire în golurile unde odată avea ochii, apoi l-am văzut cum se scurge ca aburul rece, vălătucind pământul, până a dispărut dedesubt. Mormântul s-a lăsat în jos ca o beşica deşertată până nu i s-a mai văzut decât urma.

Am ieşit pe poarta casei fără să o închid. Ştiam că in afara amintirilor nimic n-o să mă urmărească.

Apa fântânii lângă care m-am oprit era sloi de gheaţa şi în loc să-mi potolească durerile sau setea, mai rău mi le răscolea. Am beut în neştire peste jumătate de găleată, mirându-mă unde intră atâta apă. Deodată am simţit cum mă furnică tot corpul şi măruntaiele. M-am crăcănat desfăcând totodată şi braţele, pradă unui imbold nestăvilit. Tendoanele mi s-au întins, pe piele au început să-mi colcăie viermi de argint si deodată cu gâtul ţeapăn m-am trezit holbându-mă la lună.

Era aşa aproape… uriaşă, imposibil de ocolit şi îngrozitor de grea. I-am simţit greutatea ca pe o putere gata să sa mă tragă spre ea. Fiecare fir de păr o vroia şi se înălţa către ea. Ochii mei se scăldau în ea. Eu şi ea, singuri pe lume…morţi vii strălucind a argint. Gura mi s-a descleştat singură şi am urlat…. Am urlat la lună până am rămas fără suflare. Câinii satului mi-au ţinut ison, până mi s-a stins şi ultimul scrâşnet în gât. Am vrut să mai urlu odată, dar o buhă a început să cânte aducându-mi aminte că mereu am fost mai puţin pregătit să jelesc decât să mor. Trebuia să schimb ceva. Aveam ceva important de făcut pentru cei plecaţi de lângă mine.

În restul rămas din noapte am săpat în curtea Mariei până am găsit firavele oscioare. Am netezit locul, apoi m-am întors în cimitir. Nu se mişca nimic în afara braţelor mele şi nimic nu se auzea în afara lopeţii scrijelind bulgării de lut. Liniştea se pogorâse singură, sau nu mai aveam eu urechi pentru a morţilor cântare?! M-am îngrijit ca mormântul meu să fie găsit nerăscolit şi m-am grăbit să termin cât era întuneric. Înainte de ivirea zorilor, eram departe, târându-mi zdrenţele, balele şi mucii prin praful drumului. Sub crucea mea ce-a nouă, în mormântul prea mare pentru el, îşi dormea somnul de veci, primul şi ultimul meu copil.

 

 ULTIMA FEMEIE

Cel mai adesea ne amintim de prima. Prima femeie, primul ei sărut, primul ei geamăt când o pătrunzi, prima dimineaţă când te trezeşti alături de ea. Celelalte, indiferent de-s multe sau puţine, sunt restul. Apoi vine ultima; întotdeauna ultima este mai bună decât restul, dar nu te poţi abţine să n-o compari cu prima. Mai bine zis, aşa am făcut eu.

După ce am părăsit locul în care m-a născut maica, am rătăcit câţiva ani prin zona Buzăului apoi am rămas chiar în oraş. Mulţi ani, nu mai contează numărul, am fost paznic la cimitirul evreiesc. După o singură noapte de teamă, am învăţat să alung corul durerii. Îi porunceam să tacă şi doar câte o voce nouă încerca să mă înduioşeze cu lamentaţiile ei. Până la urma nu toţi morţii muşcă, iară dacă poveştile lor te interesează poţi întreba ziua pe cei de-i cunoşteau când erau vii.

Am cunoscut-o pe Marga la înmormântarea bătrânului ei soţ. Ţin minte că s-a uitat la mine curioasă. Se întreba de ce un bărbat aşa tânăr şi frumos îşi petrece vremea printre morminte. M-a privit cuviincios, căci durerea îi măcina sufletul, dar am simţit că ceva s-a mişcat în mine când m-a privit pe sub vălul cernit.

Avea 37 de ani dar, ca şi mine, arăta mult mai tânără. În actele furate, cu nume schimbat, aveam 35 iar pe chip 25. Adevărul este că refuzam să mai număr. Vraja Ştimei îngheţase tinereţea doar la suprafaţă, dar pe dinlăuntru eram gârbov şi trist.

Pe vremea aceea, sângele nobil încă mai conta. Pentru cineva de viţă princiară cum era Marga, căsătoria cu un ovrei, fusese o mare decădere, dar şi o salvare pe plan financiar. De la asta până la a împărţi patul cu un paznic de cimitir era cale lungă, însă timpul era singurul lucru care nu mă preocupa.

Trecuseră doi ani când, în sfârşit, a îndrăznit să-mi ceară să vin la ea acasă. Până atunci doar îmi plătea ceva bani ca să am grijă de mormântul răposatului soţ.

În seara aia a venit la mine şi mi-a poruncit să o însoţesc la caleaşcă. A ţinut uşa deschisă şi cu un gest fără drept de refuz, m-a invitat înăuntru. Atâta amar de vreme refuzasem să mă apropii de cineva cu gândul la sfatul vrăjitoarei, dar carnea mea îşi cerea drepturile. Mă uitam la ea de multă vreme ca un câine.

Casa ei de lângă Piaţa de păsări era un vis pe lângă chilia mea de la poarta cimitirului. Aud şi acum chicotitul slujnicei – turna apă în vană – încercând să ghicească pe sub spumă, cât de mare o am. Eu n-aveam ochi decât pentru părul blond care se răsfira la tâmplele Margăi. Ea se răsfăţa într-o vană aşezată faţă în faţă cu a mea, îmbăiată de o altă slujnică. Parcă aducea cu Măria, sau aşa ar fi putut arăta ea, dacă ar fi avut parte de trai de boieroaică şi nu murea.

Hainele proaspete şi cămaşa scrobită mă forţau să stau drept, ca într-o armură. M-am privit mulţumit în oglindă când, la un moment dat, trecându-mi mâinile peste buzunăraşul vestei, am pipăit ceva tare.

-Ceasul lui Moise, credeam că l-am îngropat odată cu el!

Vocea îi tremura uşor şi cu mâna întinsă aştepta să i-l înapoiez.

-L-ai iubit deci. Eu credeam ca i-ai iubit doar averea!

-Ţi-am dat eu voie să mă tutui sau să mă întrebi pe cine-am iubit?

-Am să te tutui când am chef, iar despre dragoste ştiu mai multe decât tine!

-La tinereţea şi meseria ta, mă cam îndoiesc!

-Sunt mai bătrân decât tine, am zis eu, ştiind că n-o să mă creadă.

M-a împins uşurel, conducându-mă în salon. Masa era luminată de sfeşnice de argint şi porţelanurile albe erau tivite cu vinişoare aurii şi albastre. Unul din sfeşnice avea şase braţe şi stătea prea aproape de mine. Am luat un şervet şi l-am împins mai departe.

-Nu te-ai spălat bine, sau te temi să nu ţi se lipească de mână?

-Pot să mănânc sau trebuie doar să privesc cum iau boierii cina?

-Poftă bună Jan, pune-ţi şervetul în poală!

Cina aia a fost prima, dar nu ultima, în care a încercat să mă educe. A fost o gazda amabilă şi distantă, încercând din răsputeri să mă ţină la respect.

Şi-a pierdut capul după primul pahar de vişinată când am ocolit masa şi i l-am prins între palmele mele. O doream de când o văzusem prima oară. Ea purta doliu, dar sunt sigur că se gândise la mine din acelaşi moment.

-Săruta-mă Jan, a trecut atâta timp de când n-a mai făcut-o nimeni!

În mirosul lumânărilor arse, am simţit o boare de fân pârjolit de soare. Am închis ochii şi când buzele ni s-au întâlnit am simţit o pişcătură. O scânteie albastră ne-a ars uşor gurile. Am stins-o într-o sărutare umedă şi caldă care a durat doar câteva clipe. S-a ridicat dându-mi prilej să o cuprind în braţe. Era plină de viaţă, cu privirea grea de dorinţă, dar cu trupul ca fulgul.

Am purtat-o prin coridoarele înalte şi întunecate, urmând lumânarea slujnicei care-şi înghiţise limba la poruncă.

Camera era uriaşă, puţina mobilă masivă abia dacă o făcea să pară locuită. Singurul lucru care părea mai impunător decât camera era patul. Primul baldachin pe care-l văzusem vreodată şi-a dezvăluit răcoarea mătăsii pentru a primi trupul fierbinte al Margăi. Slujnica aprindea zeci de sfeşnice şi candelabre iar lumina, în creştere, îmi dezvăluia tot mai mult femeia ce-şi muşca buzele privându-mă cu nesaţ.

Când uşa s-a închis, am tras de mânecile rochiei dezvelindu-i umerii. N-am petrecut niciodată aşa de mult timp, dezbrăcând o femeie. Nenumăratele şireturi puse stavilă în calea poftei mele, îmi făceau mâinile să tremure. Înnebunit de nerăbdare, am scos cuţitul din cizmă şi în timp ce ea m-a privit speriată, le-am tăiat de-a valma cu ţesătura rochiei scumpe.

De sub rochie a răsărit un corset la fel de plin de şireturi. Când l-am tăiat şi pe acesta, sânii i-au ţâşnit ca doi iepuri, palpitând sub mişcarea pieptului. M-am oprit vrăjit de rotunjimea lor albă. Am prins unul în căuşul palmei bătătorite de lopată şi l-am strâns ca să-i simt carnea. Geamătul ei m-a făcut să cred c-am strâns prea tare, aşa că am sărutat plin de remuşcare sfârcul roz şi tare ca o zmeură pârguită. Pistruii păreau stropi ţâşniţi din fructul muşcat.

Cu cealaltă mână am tras de jupoane şi resturi de rochie, până ce am scăpat de ele. M-am răsucit să-i admir piciorul îmbrăcat în ciorapi de borangic fin, prinşi în dantelăria jartierelor. Am mângâiat avid pulpa fierbinte şi ţesătura s-a agăţat în palmele mele pârâind. Ea a încercat să mai salveze ceva, dar eu deja tăiasem cu cuţitul bijuteria, care-i ţinea ciorapul întins. Înainte să apuce să spună ceva i-am vărat mâinile între pulpe şi i-am desfăcut picioarele.

De sub puful bălai s-au deschis aripile catifelate al unui fluture udat de roua dimineţii. Parcă era prima dată când mă uitam aşa uimit, între picioarele unei femei.

-Ai ce-a mai frumoasă pizdă pe care am văzut-o vreodată, a zis ţăranul din mine!

-Sărut-o, a gemut ea!

Am ezitat în fata acestei cereri; m-am gândit la ce mi-a făcut Ştima, pe marginea lacului. Atunci îmi dorisem să fac asta, apoi am uitat, căci nimeni nu mi-a mai cerut-o până acum.

-Sărut-o!

Porunca i-a fost însoţita de încleştarea degetelor în părul meu. A apăsat puţin, lăsându-mi totuşi mie alegerea. Şi fără să măi preget, am pus buzele pe petalele de carne şi le-am sărutat.

-Gusta-mă, sunt coaptă!

Am deschis buzele peste buze şi printre ele mi-am strecurat vârful limbii în catifeaua umedă. Avea gustul mierii, încinsă de soarele amiezii. Aripile nărilor mi-au fremătat respirând cu nesaţ. Mădularul mi s-a întărit dureros cerşind, rugând, poruncind. Am urcat peste ea încercând să-i prind picioarele sub genunchii mei, dar ea şi le-a ridicat chicotind şi mi le-a pus peste umeri. Gura cu doua perechi de buze s-a deschis dezvăluind ademenitor un mugure de limbă. Am împins de şale, fără ajutorul mâinilor aşa încât, ademenită de chemare, dorinţa din mine şi-a găsit singură calea. Când am închis ochii, mi-am închipuit-o ca pe un copil care se întoarce acasă după prea multă vreme petrecută prin străini. Apoi căldura mi-a învăluit simţul şi m-am scufundat până la capăt în ea. Am iubit-o cu ochii închişi, cu gura deschisă, fără să mă gândesc decât la mine, m-am oprit numai când am auzit-o chemându-mă pe nume, rugându-mă să ies. Era răvăşită şi abia mai putea respira printre şoapte. Pentru că nu simţeam că sunt aproape să-mi împlinesc pofta, a trebuit să mă împingă ea. Uşor supărat, am vrut s-o cert, dar cu un deget pe buze m-a poftit să tac. Mă sărutat încetişor şi, fără grabă, a început să coboare tot mai jos, într-o călătorie al cărei capăt ştiam ca va fi bărbăţia mea. Când am simţit cum începe să o cuprindă în gura, am oftat şi mi-am pus palmele sub cap. Minunată senzaţia aia că nu trebuie să faci nimic; miracolul de a fi adorat, sorbit, înghiţit, m-a adus acolo unde dorisem când ii patrundeam carnea de sub pantece. Când m-a auzit gemând tot mai des, întretăiat şi şuierând ca după o goana de multe poste, mi-a cuprins bărbăţia cu mâna şi gura a început să-mi sărute boaşele. Am pufnit de câteva ori, de s-au mişcat pânzele baldachinului, şi sămânţa mi-a ţâşnit fierbinte şi năvalnică ajungându-mi aproape de piept. M-a mai mângâiat puţintel, străduindu-se să stoarcă şi ultimul strop, apoi a sărit goală printre perdele.

-Stai să caut ceva să te şterg!

Mi-am privit slobozirea şi am încremenit. De pe întregul pântec, stropii lucind tulburi, se adunau în pâraie care curgeau argintii spre buric. Am pus palma încercând să-i îndepărtez, dar lichidul a început să dispară şi din ea, întrându-mi prin pielea crăpată, parcă până la os.

Marga mă privea dojenitoare, dar înainte să spună ceva, i-am zis că m-am şters cu zdrenţele rochiei.

A aruncat-o din pat şi să culcuşit peste pieptul meu, alintându-mă în şoaptă adormind în braţele mele.

Dimineaţa am avut prima noastră ceartă. M-a acuzat că i-am ascuns cerceii ceasuri întregi când, în cele din urmă înfuriat de binelea, mi-am strâns pumnii, căutând crunt la ea.

-Dă-mi-i înapoi; hai deschide pumnii; vreau să mi-i dai pe dată, sau să ieşi din casa mea pentru totdeauna.

Am strâns din ochi, dar mă tot cicălea; iar atunci când am întins ambele palme înainte, ea a început să ţipe ca nebuna:

-Ăştia nu-s cerceii mei ticălosule, astea-s podoabele unei slugi, nu ale unei prinţese! Nu ţi-am ajuns eu, într-o singură noapte ai avut nevoie şi de alta?

Am privit năucit cercurile subţiri din palme care arătau la fel ca atunci când mi le-a dat biata Ioana. Degetele s-au închis pleoapele au strivit o lacrimă de metal sărat şi când am întins din nou mâinile în ele străluceau cerceii Margăi.

-Vezi, sunt un mare scamator! Recunoaşte ca te-am păcălit, prinţesa mea!

I-a luat uimită, uşor încruntată şi abia după ce i-a simţit clătinându-se de urechi, s-a înseninat.

-Hai să luăm micul dejun mon cheri! Trebuie să-mi arati neaparat şi alte trucuri.

Din momentul acela, fără să mai punem la socoteală că am surprins-o uitându-se la urechile slujnicei, nu m-a mai suspectat niciodată de ceva rău. Însă răul era în mine şi otrava lui o ucidea tăcut dar sigur.

Primele semne, puse pe seama faptului că eu nu îmbătrâneam la fel ca ea, au început să mă roadă. Apoi am bănuit că se întamplă şi alta cu dânsa decât trecerea timpului peste frumosu-i trup. A început mai întâi cu o slăbiciune pe care nici ce-a mai bună hrană nu o putea alunga. Apoi minunatul ei păr a început să se rărească şi să cadă urmat apoi de câteva perle de dinţi. La aceste ultime semne am hotărât ca e mai bine să sufere din lipsa ei decât să o ucid cu dragostea mea.

În pragul primului război mondial am plecat la Bucureşti fără să-i spun că n-o să mai revin niciodată. O vreme am aflat veşti de la ea prin diferite căi bucurându-mă să aud că îmbătrâneşte frumoasă şi mândră.

Într-o noapte am visat femeia cu bufniţe şi când m-am trezit am ştiut că Marga nu mai este. Cât timp am trăit la adăpostul dragostei ei, coşmarurile nu mi-au mai bântuit nopţile. Acum se întorseseră cu atâta forţă că, uneori, nu reuşeam să mă trezesc decât după ce cădeam din pat. La început erau înceţoşate, privite parcă printr-un ochean ţinut invers. Deveneau din ce în ce mai clare, iar în ultimele, dogoarea roşie a flăcărilor şi ţipetele infernale îmi sfredeliseră simţurile ca şi cum ar fi fost aievea.

 

SILA DRĂGAICEI

Prin arşiţa zilei, urmând şleaurile lăsate de roţile căruţelor, paşii calului mă purtau din sat în sat către Ploieşti. Graba îmi devenise străină iar teama de pustiu mai mică decât cea de oameni. O parte din vechiul om posac ce fusesem se întorsese în mine. Lipsit de zâmbetul liniştitor al dragostei, mă afundam în tăcere şi amintiri. Mă rodea blestemul vechi, vroiam să-i găsesc dezlegare, dar mai mult decât atât mocnea în mine o ură ciudată. Cugetul îmi era tulbure de nu mai ştiam pe cine am pică.

Încercasem să uit, să mă aşez în alt loc cu alt nume. Dar argintului viu din mine nu-i păsa că mă străduiam să trăiesc o altă viaţa. Neastâmpărul lui mă gonise iar de acasă.

Drumul se înfigea în câmpia ca în palmă, vălurită doar de apa morţilor, iar calul dădea semne de oboseală. Mă gândeam la supărarea mândră cu care femeia ce-mi dăruise un răgaz de pace nesperată primise vestea că o părăsesc. În jumătate de zi încărcase trăsura cu calabalâc şi înainte să ia drumul către mănăstirea Ciolanu,Marga îmi puse un sipet în braţe şi mă conduse pe poartă afară. Eu în şa, ea la geamul trăsurii, ne-am uitat cum bate o slugă obloanele casei în cuie, apoi am plecat fiecare în calea lui fără să ne spunem alta decât drum bun.

Mergeam năduşit cu capul în jos, cu gândurile departe, aşa că am tresărit când calul s-a oprit fornăind. De-a curmezişul drumului stătea plecată într-o rână, o căruţa cu coviltir. Ferită din drum era o a doua, de la care doi bărbaţi deshămau caii.

Am liniştit calul care ciulea urechile şi fără să văd vre-o pricină pentru teama lui, l-am îndemnat la mers. Când am ajuns mai aproape, am pipăit cufăraşul agăţat de şa.

Coviltirele erau pictate, bărbaţii mustăcioşi purtau pălării largi iar femeia care căra cu braţul boarfe din căruţa stricată avea fuste creţe viu colorate. Ceva îmi spunea că nu-i o şatră obişnuită de ţigani.

Pe deasupra căruţei se vedea cumpăna unei fântâni, aşa că am înclinat din cap şi am pornit să-mi adap murgul, cu gând să plec mai departe. Dar după o clipă calul meu, de obicei cuminte, era gata să mă deie jos din şa. La fântână, direct din ciutură, se adăpa o namilă de urs. Calul a nechezat, eu am scăpat o sudalmă, dar ursului nu-i pasă. Auzind gălăgie unul din mustăcioşi a luat fiara de lanţ şi a dus-o mai departe.

Am dat calului să bea, apoi am băut şi eu.

-Bag seamă că nu ţi-e nici frică, nici scârbă! Ai un foc boierule?!

În spatele meu ursarul îşi răsucea o ţigară.

-Nu-mi e de nici una, că şi omul e tot fiara. Ia d-aici chibrit. Îl poţi păstra dacă nu-mi mai zici boier că-s pribeag ca voi.

Hârtia de gazetă în care îşi împăturise mahorca ardea urât. Fumul îi intra pe gură şi îi ieşea ţiganului prin nasul cât un cartof crăpat. Când şi-a scos pălăria să se şteargă de năduşeală, am văzut că avea ochii tuburi şi faţa arsă de soare numai de la frunte în jos. Cred că şi dormea cu pălăria aia pe cap.

Am dat calul să pască şi m-am dus să vad ce meşteresc ţiganii la roata ruptă. Era de muncă la ea cam doua ceasuri. ţiganii erau trei cu toţii, tatăl, fiica şi ginerele. Codin era bătrânul cu ţigara, iar cel tânăr se numea Auraş. Cât ne-am scărpinat noi în cap cum să punem banda noua de fier sau să înnădim pe ce-a veche, am văzut că se apropie alţi călători. În îndemnuri şi zgomot de roţi, dinspre Mizil ridicând praful până sus, venea poştalionul cu patru jandarmi în lături.

Cum au ajuns au început să răcnească la ţigani să mute căruţa că-i puşcă. Am tresărit la ameninţare şi-am zis să le dea pace că este loc să treacă pe câmp. M-au ameninţat şi pe mine, apoi doi au descălecat să vadă ce-i cu căruţa. Băgaseră glonţ pe ţeavă şi răcneau. Până la urmă n-am avut încotro şi am pus umărul tustrei la căruţa de am dat-o o ţâră mai la o parte. Poştalionul şi-a continuat drumul lăsându-ne să înjurăm răutatea jandarmilor.

-Da’ ce aveţi fraţilor în căruţa asta de abia am clintit-o trei inşi? Câţi cai aţi omorât cu ea până aici?!

Fără vorbă Auraş a dat coviltirul la o parte şi am văzut o îngrămădeală de scaune şi roti.

Era o comédie din cele cu lanţuri pentru bâlci. Atunci mi-am adus aminte că se apropie ziua când tace cucul şi joacă soarele sus pe cer mai mult decât în celelalte ale anului. Şi în săptămâna de dinainte se ţine la Buzău târgul de Drăgaică. Se zice că ăsta e cel mai mare şi mai vechi târg din partea asta a ţării, de pe vremea împăraţilor.

-Jane de unde vii şi unde mergi tu?

-De la Slobozia vin şi la Ploieşti mă gândeam să merg, apoi o să văd eu…

– Dacă nu ai grabă şi vrei să câştigi bani buni fă un ocol! Stai la târg cu noi o săptămână ca să te întorci apoi?!

Am făcut tocmeala cu ei şi aşa am făcut eu calea întoarsă cu ursarii către Buzău fără să stiu bine de ce. Simţeam că am timp. Astăzi timpul se măsoară în aur, lumea freamătă cu ochii pe ceas, alergând oarbă către moarte. Însă atunci goana era preumblare, ceasurile bijuterii pentru fala boierilor iar oamenii se bucurau de drum la fel ca de locul unde îi ducea el. Timpul omului se scurgea între arat, semănat, seceriş şi cules, se măsura în zile de mers, în popasuri şi rareori în ceasuri.

După două zile de drum, am desfăcut lanţurile pe tăpşanul de la marginea oraşului cu trei zile înainte de spartul târgului. Treaba mea era să veghez calul care învârtea roata cu lanţuri şi să pun în scaune copii pe care-i speriase cocoana cu ţiganu’ când erau mici. Mai trebuia să dau apă la animale şi să mut pociumbul de care era legat lanţul ursului după umbra. Când mă uitam la bietul Mărinică, nu pricepeam de ce mi s-a părut fioros la fântână. Era atât de paşnic că uneori îi furau caii merele de sub bot. Jucatul lui după muzica tobei era treaba lui Codin. Viorica dădea cu ghiocul, cu cărţile şi cu făcăleţul în ceaun ca să ne pună în blide ceva cald seara. În restul zilei îmbucam pe fugă slănina cu ceapă cu un ochi la mâncare şi unul la muşteriu. Iar muşterii scoteau punga toţi veseli şi asudaţi. Erau ţărani cu chimire late, cu faţa roşie şi căciula dată pe spate, ţaţe cu broboada şi şorţul plin de zarzăre, copii murdari la gură de ciubuc, gogoşi şi alviţa. Cu mâna pe ei, dar cu ochii după fustele şi iile femeilor tinere, negustorii orăşeni, răsuceau ţigări şi scuturau pipe sorbind din cana cu bragă. Pe tarabe găseai de toate, de la cojoace la brice, de la prune loşnite la piepteni de prins cosiţele împletite după moda târgoveţelor. Şi ochi de om puteai să cumperi dacă aveai bani.

Peste toate astea era muzică, ţipetele copiilor din comédii, strigătele negustorilor şi chemările birtaşilor la răcoare, mâncare şi vin. Sfârâiau cârnaţii de Pleşcoi şi se ciocneau ţoiurile cu ţuică de Dumitreşti. Vocile se amestecau într-un fel de vuiet cum numai mulţimile pot face.

Deodată, în hărmălaia asta am auzit cu o ureche pe Aurel strigând:

-Parinţele, pleacă de acolo că te rupe ursul.

-Păi s-a dus calul spre el, mă ţigane, ho că nu ţi-l fur. Al tău e murgul? Frumos animal…

Am întors capul să văd cine îmi laudă gonaciul şi am rămas cu gâtul ţeapăn. Cu mâna pe crupa calului stătea popa Banu, fostul meu socru. Omul care mă împuşcase, diavolul în sutană care mă îngropase de viu, popa dracului era în faţa mea. Toată dorinţa mea de a uita de unde vin şi cine am fost s-a făcut scrum. M-a pălit dorinţa vie de a-l ucide pe loc. Şi după aia? Atât de puţin să sufere, cât să-i bag cuţitul în inimă?! Cu toata lumea aia în jur?

-Nu-i de vânzare părinte, zicea Aurică în timpul asta.

Am pornit către ei cuprins de ură fără să fiu atent la fierătania care se învârtea singură. Scaunul tiribombei l-am ferit dar lanţul m-a plesnit peste ochi. M-am ridicat de jos cu faţa plină de sânge şi am ajuns la căruţe. Popa dispăruse în mulţime.

-Aurică, unde s-a dus? Du-te după el. Zi-i că vinzi calul! Stai mă, zi-i că-l dai, dar îl aduci tu deseară că acum ai treabă cu el. Află unde stă Aurică şi banii de pe cal sunt ai tăi!

Dacă înainte pornise agale, auzind de bani ţiganul a început a zbura, nu alta!

Cu apa ce mi-am spălat faţa s-a stins şi focul grabnic de a ucide. În locul lui mi s-a aşternut în suflet o hotărâre de gheaţă. Ţurţurii din cei mai ascuţiţi îl pironeau pe popa în mintea mea în aşteptarea veştilor de la ursar. Când s-a întors, după faţă mi-am dat seama că l-a găsit. Gâfâia, vorbea întretăiat dar a reuşit de mi-a zis că popa îl aşteaptă pe seară la hanul Crâşmăriţa din Buzău.

Am scos din cufăr câţi bani i-a zis popa că îi dă pe cal şi după ce i-am pus în mână i-am zis că mă duc eu să duc calul popii. S-a uitat la mine pe sub sprâncene, dar n-a suflat o vorbă.

Pe înserat treceam apa Buzăului către han. Am întrebat de popa şi mi s-a spus că nu e în han dar că pot să întreb de el pe fi’su. Doamne ţine-mi firea! De unde fiu? Că popa doar o fată a avut şi pe aia am petrecut-o la groapă împreună. De îi era dat preotesei, făcea copii când era tânără. Cu gândurile astea în cap am aşteptat să cheme sluga pe băiatul popii.

Hanul era un pătrat mare şi între laturile sale cu camerele aşezate pe un cât sub care erau grajdurile şi pivniţele se afla o curte largă cu mese din lemn. M-am aşezat la una din ele cu ochii pe ziduri.

-Te cunosc, tu eşti cel de l-a lovit scaunul de la tiribombă azi în Drăgaică.

În faţa mea stătea un tânăr firav cu voce subţire, cam la douăzeci de ani.

Mi-am spus repede povestea cu calul şi el a început să ceară iertare pentru părintele că e plecat că banii sunt la el. L-am pus să şadă pe băncuţa acoperită cu blană de miel şi am chemat crâşmăriţa să ne de dea de băut. Femeia zdravănă şi rumenă în obraji ca mărul avea ţâţele cât carafele pe care le căra. Când se apleca să le pună pe masă vedeam muşterii cum holbează ochii la ele. Poposite la masă noastră mie mi s-au înfipt în piept iar băiatului mai să-i scoată ochii cu ele.

După al doilea rând deja aflasem că-i nepot de soră de al popii, luat şi crescut de suflet după moartea preotesei. L-am întrebat:

-Îţi plac fetele Vasilică? Ai văzut vreodată una goală cum a făcut-o mă-sa? Nu, dar ia zi, vrei să vezi?

Ei cum nu vroia! Şi eu aveam să-i arăt. Era doar noaptea Drăgaicei, noaptea în care fetele care vor să se mărite îşi toarnă douăzeci şi cinci de picături de ceară în oala cu apă să-şi citească buchea cu care începe numele ursitului. Noaptea minunată în care Sânzienele plutesc pe deasupra pământului dând ierburilor de leac putere, florilor miros şi sănătate celor bolnavi. Am aruncat un ban hangiţei şi am mai cerut un ulcior pentru drum. I-am zis că ne întoarcem să mai bem. L-am urcat pe feciorul popii în spatele meu pe murg şi am apucat-o pe firul apei în sus.

Pe acolo unde colinele coboară până aproape de apă am văzut luminiţe. Flăcăii făceau focuri mai în deal şi învârteau făcliile precum limbile ceasornicului. Luminiţele mai mici licăreau la vale pe tăpşan, legănate de mâinile femeilor care culegeau ierburi tămăduitoare şi sânziene. Am urcat de pe prund pe sub malul de lut scobit de oameni pentru chirpici, apoi după câteva sforţări ale calului am ajuns în loc deschis acoperit cu verdeaţă. Jos se vedea argintiu Buzăul sclipind în lumina stelelor. În spatele nostru fetele cântau şi împleteau cununi din sânziene la lumina focului. Alăturea băieţii spuneau snoave şi săreau peste foc. Toţi purtau pe cap cununi făcute mai devreme, cele noi împletite erau pentru cei bătrâni.

I-am făcut semn lui Vasilică cu capul. Perechi perechi, băieţi şi fete scoborau către apă, desculţi şi doar în cămeşoaie. Băiatul s-a ridicat şi a pornit furiş după ei cu ochii după fete. Ştiind că o să steie acolo destul de mult ca să se holbeze la ele cum tăvălesc roua din iarbă şi se scălda în râu, m-am apropiat de focul băieţilor rămaşi. Am luat ulciorul agăţat de coburi şi le-am făcut flăcăilor cinste cu vin. Şi când mi-am căpătat prietenia lor le-am dat bani la fiecare numai să mă ajute cu o treabă. Erau cu chef de dinainte să-i cinstesc eu. Vinul şi banii doar au pus paie pe foc.

Când a venit Vasilică l-au înhăţat că pe oaie şi l-au despuiat de haine. Patru îl ţineau de mâini şi de picioare, unul de cap, iar altul i-a turnat vin pe gât cu de-a sila.. Fetele au chirăit şi s-au dat mai deoparte să şuşotească între ele. După ce l-au îmbătat bine băieţii, câteva din fete mai glumeţe au venit şi l-au gătit în haine femeieşti, l-au boit pe faţă cu praf galben de la flori, i-au frecat buzele cu piatră şi i-au înnegrit sprâncenele şi ochii cu tăciune frecat în lapte de păpădie. Când i-au dat drumul abia se ţinea pe picioare. L-au apucat de mâini şi tot într-o horă au pornit înapoi către sat strigând: -Uite Curva bă! Să vină Drăgaică!

La marginea satului l-au lăsat pe Vasilică în mijlocul uliţei beat curcă şi s-au împrăştiat pe la casele lor să arunce cununile de sânziene în ograda vitelor. Câteva babe cu poalele pline de buruieni şi-au făcut cruce văzând arătarea de femeie boită rău pe chip care se pişa din picioare în mijlocul drumului. L-am luat de acolo şi l-am pus pe cal.

La Han am făcut iară cu ochiul crâşmăriţei care mi-a deschis uşa cămării popii fără să mai întrebe cum şi ce. Vasilică era pe umerii mei precum snopul de grâu. Femeia râdea. De sub fusta suflecată, flăcăului i se vedeau fuduliile şi noada. Mi-am făcut treaba repede prin cămară şi m-am pus pe aşteptat trăgând ţigară după ţigară.

Când a intrat Popa spre dimineaţa pe uşă, i-am pălit un dos de palmă peste ochi de i s-a pus barba în creştet. Cu încă un pumn în piept i-am tăiat răsuflarea. A căzut în genunchi horcăind cu mâinile la inimă. Se uita îngrozit la chipul meu, la plapuma pusă în geam, la blănurile şi cergile puse pe uşa.

-Mă recunoşti părinţele? Io sunt, iubitul tău ginere, am venit să-mi iau o nouă nevastă că de prima m-ai despărţit!

-Cum… cine, cine eşti?! Nu poţi fi tu! Ai murit acum mulţi ani.

-Ba da Scârbenia ta, io sunt ăla de l-ai îngropat în cimitirul părăsit şi n-am avut odihnă de la ce mi-ai menit tu cu crucea bătută invers. De ce nu m-ai îngropat lângă fie-ta cum ştiai că ne este sortit? Acum am nevoie de o nouă muiere din neamul tău şi uite ce-am găsit!

Am înclinat capul către pat unde Vasilică zăcea cu bucile goale în ţoale de femeie, cu mâinile legate la spate şi la picioare cu frână de lemn ca la caii lăsaţi împiedicaţi pe câmp. Popa a încercat să se ducă către el.

-Vasilică, copilu’ meu!

-Poţi să strigi, să zbieri că nimeni nu te aude. Nu-i nimeni în odăile din stânga şi din dreapta pe latura asta, jos e grajdul şi sus podul. Acum sunteţi amândoi ai mei.

Fără să mai stau la vorbe m-am dus către pat şi i-am tras o palmă peste jumatea de cur dezvelită. -Scoală Vasilico, c-a venit tac’tu să te vadă!

S-a răsucit buimac şi a căutat să vadă ce se petrece prin ceaţa băuturii. În timpul ăsta eu dădeam nădragii şi cămeşa jos de pe mine. Am păstrat cizmele în picioare şi am luat cuţitul de la carâmb într-o mână şi un ulcior cu vin în alta.

-Popo, pune de bea… tot să-l bei, că dacă nu îi iau gâtul. Bea, am zis. Să nu te opreşti până nu goleşti ulciorul că îl omor!

Imediat ce am văzut că ia ulciorul, i-am apucat feciorul de gât şi l-am îngenuncheat în faţa mea.

-Ia de suge, dar să nu te pună dracul să mă atingi cu dinţii că te las fără ei. Dar înainte de asta îi tai beregata lu’ tac’tu, pricepi curvo? Acu ia de suge! Hai că eşti fată cuminte, o sânziană, o minunată….

Ce faci măi popo, caterisite-ar dracu să am eu timp să te chinui… îmi verşi vinul mă?! Ia să vărs şi io un strop din vinul tău, cristoşii şi dumnezeii tăi de risipitor.

Şi îndepărtând pe fi’sul cu o mână de mădularul ce-l lingea a scârbă, i-am dat o împunsătura în umăr cât să-i curgă o mărgea de sânge.

-Gura, să nu aud nici vântu’! Tu treci înapoi de suge şi tu bea, beaţi-ai maţele cu mă-ta care te-a făcut. Aţi priceput că trebuie să va supuneţi sau să muriţi?! Gura! Să n-aud vorbă, că vă omor! Bea mă; suge fă n-auzi, sugeee! Trage din ea mai cu vlagă. Ce-i părinte, te îneci, ha? N-are loc o cană de vin în butoiul ăla plin de căcat ce-l ţii sub sutană? Bea sau ţi-l sparg cu furca să fac loc la vin. Aşa muiere… zi că-i bună sula strigoiului. Dă din cap, nu din plisc că ţi-l rup. Zi bă că îţi place vinul, dă din cap. Aşa! Încet, să nu verşi. Şi tu mă, e buna sula?! Nu muşca, altfel iţi scot ochiu’!

Am dus vârful cuţitului lângă pleoapa stângă închisă de frică a flăcăului. Am văzut că popa lasă ulciorul de la gură, căutând cu ochii ceva să mă doboare. L-am tras de lângă mine pe fi’su şi am băgat cu sete călcâiul între picioarele lui tac’su. Am prins ulciorul care cădea şi am privit cu scârbă la nenorocitul în sutană de pe podea. Stăteam deasupra lui şi deodată mi-a venit să-mi slobod udul.

-A fost vinul prea tare pentru tine, ia să-l îndoim cu apă.

Stropii i-au căzut întâi pe haine, apoi pe barbă. Popa a prins a se zvârcoli de parcă pişatul avea puterea să-l ardă.

-Cască gura! Căscă gura, am zis dându-i un picior în coaste.

Pentru că-l vedeam cum scuipă, am luat ulciorul şi am terminat treaba în el. Pe urmă am legat popa cu picioarele de capul patului şi cu o funie mai lunguţă l-am aninat de grindă.

-Na, acum bea spirt. Dacă nu bei tot, îi tai boaşele lu’ fitu şi ţi le bag în cur să le ţii calde. Înapoi la supt Vasilică, haida că dacă mi se culcă, vă duceţi şi voi la somn, dar la cel veşnic.

Odată ce m-am lămurit că popa are treabă cu icnitul în ulciorul cu pişat şi vin, m-am uitat cu plăcere cum mi-o sugea fi’su. Tare îmi părea că se pricepe la trebuşoara asta şi deloc nu-i face rău. Aşa că am început a-i da palme peste ochi. Apoi şi peste gură ca să o deschidă mai largă şi mi-am îndesat nodurosul în ea din ce în ce mai adânc. Începusem să hohotesc. Gluma se îngroşase taman la Vasilică în gât. Dar el nu putea râde. Lui îi ieşeau ochii din cap, îi curgeau mucii pe care îi înghiţea în clipa în care mă trăgeam puţin îndărăt. Pe la colturile gurii îi curgea un scuipat gros . A început a lăcrima şi a se zbate. L-am prins cu o mănă de ceafă şi i-am pus vârful cuţitului în spatele urechii. Când se zbătea fără aer şi vroia să se tragă îndărăt, se înţepa în cuţit. Tac’su a început să bolborosească să nu-l mai chinui, mai bine să-l omor pe el şi să termin.

-Vrei să termin? Cum termini tu vinul, cum termină şi el cu suptul, iţi jur. Bea repede şi termină cu vorba, că uite cum s-a înroşit!

L-am auzit încuviinţând în şoaptă căci fi’su era cu ochii cât cepele şi cu urechea ferfeniţă. Trăgea aer cu sete plângând cu obidă. I-am răsucit mâinile şi l-am trântit în pat. L-am dezlegat pe popa şi l-am legat la loc de data asta cu faţa spre pat. Au început a plânge amândoi cu speranţă în glas, crezând că o să le dau drumul. Numai că eu, odată mi-am scuipat în palme şi i-am stins fitilul de la un opaiţ între ochii popii. Seul se prelingea pe fata lui şi se îngroşa uşor. I l-am întins pe faţă, apoi cu mâna plină de bale şi seu am început ai borteli cu degetele curul lui Vasilică fost ficior. Ghicind ce i se pregăteşte lui fi’su, popa a prins glas din nou, deşi se clătina de la băutura înghiţită. Abia putea vorbi că funia de la gât a şi început să se strângă.

-Ai jurat că îl laşi în pace după ce termin vinul. Ţi-am băut şi pişatul şi uite, mă las pe vine şi mor, numai lasă-l în pace strigoi nenorocit. Ai jurat!

-Am jurat că tu termini cu băutul şi el cu suptul, atât! Acuma să vedem dacă datul cu seu şi bale de porc pe la găuri se trage din spiţa şi se moşteneşte la tot neamul tău.

Şi fără să mai aştept alta, m-am înfipt în curul lui fi’su precum maiul în urdă. Popa, gata să leşine, şi-a văzut pruncul căscând gura că peştele la aer cu faţa roşie şi udă de lacrimi. Din gâtlej a putut să-i iasă numai un horcăit lung.

-Nu mişca mă, că moare tac’tu spânzurat. Zi-i că iţi place că ţi-e bine. Zi mă, că-l vezi doară cum atârnă ca izmana pe funie!

A prins a bâlbâi şi a zice ce i-am spus. Popa s-a ridicat o ţâră pe vârfuri cu nădejde că se mai slăbeşte latul, dar uitasem să-i pun săpun. N-aveam timp de astea că Vasilică încerca să-mi fugă din proţap gemând şi să se apropie cât putea de cel agăţat în funie. L-am înhăţat cu o mână de gâtlej şi am dat în el cum dă gospodina cu maiul în rufă la spălat. Dădeam cu toată puterea ca să-l fac să sufere. Fiecare izbitură în noada lui îmi era că un pumn dat în cosciug. Şi el gemea şi bolborosea rugăminţi amestecate cu blesteme în timp ce tac’su se clătina, întunecându-se din ce în ce la culoare. Venele de la gât i se umflau, iar cele de pe tâmple se mişcau de ziceai că ies din piele. Pe fi’su îl auzeam scrâşnind din dinţi. Se mişca prea tare aşa că i-am prins mâinile legate la spate şi am început să ridic de el încet în sus. La fiecare încercare de a se îndepărta de dalta care-i crăpa lacătul curului, mai ridicam o ţâră mâinile în sus. Şi am simţit că răzbunarea este dulce şi mai bună aşa sleită, decât dată în clocot odată. Numai că nu mă săturam de ea. Eram gata să-mi slobozesc sămânţa şi nu vroiam, nu vroiam să se termine totul aşa repede.

Am scrâşnit din măsele şi cu ochii închişi am văzut stelele. Sub ele, femeia cu mantie făcută din aripi a întins degetul arătându-mi să mă întorc. Trezit din visul scurt de o clipită l-am văzut pe popa atârnat în ştreang cu genunchii îndoiţi, încercând să se ridice, sufocat şi năuc de durere şi băutură. M-am smucit din curul sfârtecat şi am tăiat funia popii apoi m-am întors în pat. El căzuse într-o rână, iar tatăl s-a târât pe podea lângă pata de la picioarele mele, cerându-mi să-l omor. În loc să-i fac pe plac, l-am răsucit să vază ce garoafă îi înflorise între buci lui fi’su, apoi m-am înfipt în dosul flăcăului mai cu ură. Proptind un cot în şale, l-am îndoit de spate ca pe-o doagă.

Deodată, de atâta durere, a început să se pişe în zvâcnete, după cum îi plimbam eu mai aprig plugul prin brazda bucilor. L-am răsucit către popa. La fiecare zvâcnitura îl uda pe tac’su care doar stătea prostit şi clipea. Am urlat la el: cască gura, cască gura, iar el să supus înfrânt. Simţind că sunt gata să-mi dau drumul, am ţâşnit peste trupul care se zvârcolea picurând prin toate găurile şi mi-am descărcat sămânţa în gura popii

-Ia părintele slobozi; poate îi rămâne borţos! Şi să-mi faci o fată, că târfa asta de fi’tu nu-i bun de mârlit şi mai e şi slut pe deasupra.

Am vărsat peste mine un ulcior de apă, m-am şters cu ce cârpe am găsit mai curate prin cămară şi m-am îmbrăcat. Înainte să le tai funiile m-am uitat încă o dată la ei cu gustul răzbunării în vârful limbii pişcând ca ăl măi bun mied.

Popa era ud de vin, pişat şi sloboz, iar fi-su băltea în propria udeală ca o beşică înţepată umplând aşternuturile de scuipaţi, sânge, şi rahat muiat în seu.

Amândoi suflau încet fără curaj de a se uita la chipul meu. Le-am zis să nu mişte decât abia când s-o face amiază, altminteri mă întorc şi o iau de la capăt, dară mai rău.

Am încuiat uşa şi am aruncat cheile în răsadurile cu flori.

Crâşmăriţa căzuse cu capul pe masă, dar imediat a prins a vorbi când m-a văzut că o iau către cal.

-Ce-i conaşule cu graba asta, ori nu-ţi mai fac cu ochii ţâţele mele?!

-Ba frumoase şi de dorit sunt ele, dar nu mai devreme de a veni aici am fost la mândra şi m-am răcorit. Ia de colea să-ţi iei basma roşie, că tare te prinde culoarea asta şi dă cu cununa de sânziene în grajd că vin eu altă dată să te întreb ce ţi-a ursit!

I-am dat o cunună rotundă, am ciupit-o de obraz şi i-am slobozit încă un ban între ţâţele dodoleţe, suflându-i la ureche că părintele a poruncit să-i pună o cârpă în geam fiindcă vrea să doarmă până târziu.

M-am pierdut în noapte cât am trecut gârla. Alai felinare şi lumânările de la geamurile Buzăului mi-au luminat drumul până înapoi în târg la Drăgaică. M-am strecurat printre acareturi şi tarabe spre locul unde plătisem să ţinem catrafusele. De lângă ursul îndobitocit s-a desprins umbra unui om.

-Miroşi a iarbă, a moarte şi-a cordeală. Jane, ce-ai făcut?

-Vezi de treabă Codine, ti-am dat banul, nu mai e nimic de vorbit. N-am omorât pe nimeni.

-Ascultă de mine, că ţiganul ştie unde se uită potera când eşti bănuit. Lasă-mă să te văz, hai lângă felinar. Ai face bine să te dezbraci şi să zvârli tot ce-i cu sânge pe foc. Cămeşa dă-o să ţi-o spăl că e verde de iarba, dar iţarii… dă-i şi pe ăia pe foc.

Cu nădragi curaţi şi fără cămeşă am urcat în căruţă şi m-am întins lângă Codin, care s-a întors pe o parte respirând greu. Duhnea a fasole sleită cu usturoi şi ţuică. Putin îmi păsa de asta, aşa că m-am întors cu spatele şi am căzut într-un somn greu uitând pentru prima dată de visele îngreunate de amintirea nopţii în care fusesem îngropat de viu.

 

TÂNĂRUL DIN ADA KALEH

Au trecut ani. Aproape că nu i-am simţit. Timpul mi-a adus măcar o plăcere la care la sat nu mă puteam deda, aceea de a citi. La început citeam ce îmi cădea în mână, apoi am început să aleg. Căutam ceva în cărțile acelea.

Am citit deja de-a lungul căutărilor mele, câteva cărţi oculte şi un tom de mitologie, dar nici una n-a avut un răspuns la întrebările mele. Ce sunt eu, cine sunt? Ce rost am eu pe lumea asta? De ce văd eu ceea ce alții doar au auzit că ar fi posibil să fi fost? Din pricina blestematei legături pe care o am cu lumea de dincolo, până şi ziua din umbra zidurilor mă urmăresc stafii. Mi se jeluie spunându-și poveștile sordide, fac zgomote urâte, dar cele mai multe sunt nevinovate şi fără putere adevărată în lume asta. Dar ce folos că nu-mi pot atinge carnea, dacă îmi tulbură mintea.

Mi-am făcut obicei să caut case noi în care să nu fi murit nimeni. M-am obișnuit să ocolesc cimitirele şi răspântiile, deşi nu mă tem cu adevărat că aş putea fi rănit. Mă tem însă de căpcăune; mă sperie amintirea trezirii în cosciug. Când traversez câte o apă, mă uit oriunde, numai în undele ei nu. Mi-e frică de apă sau mai degraba îmi era, ca unui câine turbat. Vă închipuiți ce am simțit când am auzit că în insula Ada Kaleh pe care austro-ungarii o luaseră de la turci, ar putea să se ascundă cel de care îmi vorbise ursitoarea. M-au trecut fiori reci aflând că între mine şi Solomonarul care ar putea ști ce este cu mine se află un puhoi de ape. Dar trebuia să-l găsesc ca să aflu de ce unul din spița lui îmi încurcase ursita. Însă teama de a trece o apă aşa mare, mă înțepenea. În cele din urma a trebuit să-mi adun firea şi să merg.

Ţin minte că barca ce m-a dus în mijlocul Dunării, mi s-a părut luntrea de pe Apa Sâmbetei. Cele câteva căni de apă, strânse pe fundul ei, îmi aruncau razele soarelui în ochi pentru că nu îndrăzneam să privesc decât în jos. Scândurile şi imineii brodați ai barcagiului, atât vroiam să vad cât am fost pe apa.

De sus insula părea aproape cum ședea ea, îngustă şi lungă, ca o corabie în cotul făcut de ape între munți. Dar traversarea a fost tare lungă pentru teama din mine. Am fost aşa de bucuros când am pus piciorul iar pe pământ încât am îngenuncheat şi l-am sărutat.

Poate nu înțelegi de ce eram înspăimântat. Tu cum ai fi dacă, știind că nu te poți îneca dar nici înota, ai cădea în vâltoarea Dunării despre care se zice că acolo nu are fund? Închipuie-ţi cum este să fii viu în frig şi întuneric, într-o lume în care pândesc demoni necunoscuți. Şi după ce te duci ca pietroiul în adânc, să bâjbâi pe acolo, așteptând ca întâmplarea să te îndrepte la mal? Şi dacă asta nu se va întâmpla o veșnicie, nu te-ar cuprinde nebunia? Acum ştiu că-i doar mintea mea care îngheța, dar atunci eram mai tânăr şi relele de le trăisem scrijeliseră în mintea mea frica de durere. Gândul chinului fără sfârșit, era un fier încins pe care mă grăbeam să-l lepăd din mâini. Habar nu aveam ce suferințe mă așteptau în viitor. Dar prima dată, în Ada Kaleh, am văzut o bucățică de rai.
Insula acea, era o altă lume nouă şi în același timp bătrână. Era o adevărată grădină babiloniană, înălţându-şi bogăţia omenească, casele şi florile, din apele bătrânei Dunări. Mirosul de trandafiri era atât de tare că-l puteai simţi pe limbă. Danubius, cum îi spuneau latinii, ţinea această grădină în brațele sale că într-un leagăn.
Un lucru bun pe care mi l-a adus timpul, a fost ştiinţa. Fost învăţător de la ţară nu m-am silit cu învăţătura dar, fără să iau aminte la curgerea anilor, am învăţat multe. Odată cu ştiinţa a venit după schimbarea dinlăuntru şi o schimbare pe dinafară. Deşi păream la fel de tânăr ca atunci când plecasem, dacă mă întorceam acum în sat nu m-ar fi recunoscut nimeni, chiar de-ar mai fi trăit vreunul din ai mei. Țineam spinarea dreaptă şi mersul unuia obișnuit să călărească, iar ochii îmi sclipeau albaștri când mă uitam în alți ochi. Şi mai erau alegerea hainelor şi obiceiurile de dichisit părul şi mâinile, obiceiuri deprinse de la Marga pentru care ea cheltuise mulți bani. Surprindeam adesea oamenii privindu-mă din urma. Femeile își mascau mai puțin interesul când erau mai multe, de parcă erau la întrecere de chicoteală. Câteodată simțeam că, dincolo de invidie, unii dintre bărbaţi chiar mă admiră. Curios, unii chiar păreau să-mi zâmbească mai mult decât binevoitor. Pentru ei nutream dispreț, iar pentru ele aveam doar un zâmbet amar pus scut în faţa inimii. Nu vroiam să mai ucid nici o floare cu blestemul meu.
Am colindat întâi străzile cu case albe frumos rânduite, am trecut pragul moscheii şi apoi am ocolit ruinele cetăţii în speranța că un învățat ar trebui să-şi facă veacul pe acolo citind înscrisurile pietrelor. Totul era verde de la măslini şi smochini sau roșu roz de la grădinile de trandafiri.
M-am pierdut o vreme prin mahala, apoi am colindat bazarul şi locurile unde se întâlneau negustorii străini, admirând curcubeul veşmintelor şi al limbilor care-şi împleteau aroma cu alvița, baclavalele şi tutunul de pe tarabe. Negustorii de aur ridicau salbele ademenind în ele soarele. Era un loc al celor bogați în căutarea unui ascunziș de desfătare departe de ochi dușmănoși şi de gălăgia din târguri. Mara îmi dăruise o avere, din care cheltuisem nici o zecime, până am ajuns în micul rai. Mai târziu urma să cheltui şi ceea ce nu aveam, ca să-mi plătesc rătăcirile.
Am pierdut tot mai mult timp în cafenele, cu narghileaua lângă mine, iar uneori mi se părea că opiul ar avea un dram de putere şi asupra mea. În scurtă vreme, am ajuns legat de un anume loc, al cărui farmec avea un iz ciudat. Majoritatea mușteriilor erau turci bătrâni, bulgari, ciprioți sau alte nații vorbitoare de turcă. Își pierdeau timpul jucând zaruri sau cărți, învăluiți în mirosul acru de opiu, sau de măr copt pe plită, al narghilelelor. Pe ei îi mulțumea pe deplin cafeaua la nisip şi ceaiul de iasomie, în timp ce eu jinduiam după o cană cu vin roșu. Aşa ceva însă, puteam bea numai alături de barcagii şi sacagii asudați prin cele doua trei taverne împuţite şi pline de gândaci, de pe malurile insulei. Musulmanii nu aveau voie la băutură iar în Ada Kaleh puţinii creștini erau drumeți bogați sau venetici rătăciţi. Cultura orientală era miezul Adei Kaleh ce însemna în turcește insula cetate .
Aproape uitasem pentru ce am venit acolo, pentru că Raiul își atârna poalele aurite pe semiluna minaretului, iar sufletul meu olog tânjea după frumusețe. Mai tânjeam şi după altă alinare, dar în lumea asta, femeia era ori mister ori bordel. Destrăbălatele îmi făceau scârbă cu înfăţişarea lor mizerabilă iar cochetele, la fel că şi credincioasele, se ascundeau sub văluri în umbra cărora puteau fi orice. Îmi pierdusem cheful de şarade sau se schimbase ceva în mine?! Aşa că mai degrabă îmi petreceam vremea citind său jucând.
În seara aceea îmi încercasem norocul la zaruri şi pierdusem mai de fiecare dată fără să arăt că-mi pasă. Cu toate asta, lipsa de noroc nu-mi era tocmai pe plac. Îmi luau banii doi bărboși cu ninsoarea părului acoperită sub turbane de culoarea untului. Cred că aveau cam șaizeci, șaizeci şi cinci de ierni, căci primăvara o lăsaseră de mult în urmă.
La ultima mână, am pierdut o sumă mărișoară şi mi-am cam știrbit mândria, înjurând ceva legat de mame. Turcii s-au făcut că nu aud.
Din spatele lui Ali a ieşit din umbra silueta slugii sale. I-a șoptit ceva la ureche şi acesta a pufnit disprețuitor. Figura cu partea de sus ascunsă de un turban s-a retras. De câteva ori în seara aia Ali își tot trimisese discret sluga să vadă dacă s-a eliberat un loc în sala de alăturea. Mișcările feline păreau a avea ceva cunoscut în ele. Am alungat bănuiala repede. Nu cred că Ali ar aduce o femeie într-un loc pentru bărbaţi. Şi totuşi pare o femeie. Ali are gusturi ciudate.
După o vreme, începând a pierde, Ali a devenit ca un urs. Mormăia, tuşea, se legăna. A început a se foi şi a vorbi în taină cu sluga până când odată a făcut ceva ce m-a uluit. A luat zarurile şi a pus sluga să le sărute. A aruncat şi, de bucurie că prins o mână bună, a tras sluga şi a sărutat-o. Apoi i-a pus mâna pe cap încercând să dreagă treaba cu un sărut pe frunte. În momentul acela o pereche de ochi de culoarea jadului au sclipit scăpate de adăpostul turbanului. Am simțit că s-a uitat prin mine. O privire din cele care te caută la ochi, dar te fac să pui mâna la cuțit sau la inimă. Privirea unui hoţ sau a unei fiare.
-Stai aici şi ţine-mi noroc, a zis Ali. Tânărul a dat să-i facă voia așezându-se lângă el. Am auzit un fâșâit iar gestul lui, celor de lângă el, le-a părut că Ali doar şi-a scuturat mânecile. Însă eu am văzut clar cum dosul palmei stângi l-a lovit peste faţă pe tânăr.
-Mai în spate împiedicatule, a șoptit turcul.
Mi-am văzut de zaruri.
După încă un rând am simțit iar ochii ăia sfredelindu-mă. M-am oprit înainte să mizez. Parcă îmi spunea când să merg, sau nu, printr-o ciudată forţă. Ali pierdea, eu începeam să câștig. Cum l-a trimis pe omul lui, iarăși, să vadă de e liber un loc alăturea, cum am pierdut. Din nefericire a pierdut şi Ali. Când omul a revenit cu veşti proaste, negustorul s-a ridicat grăbit şi l-a îmbrâncit:
-Joacă în locul meu. Nu ești în stare de nimic, să faci bine să nu pierzi, că altfel pun să fii biciuit. Şi cu o grabă pe care o mai văzusem la cei ce trag opiu, s-a repezit să facă ceea ce sluga n-a reuşit. Viciul ăsta nu era pentru sărăntoci. Buruiana blestemată era adusă de departe şi costa bani grei să stai în brațele iluziilor scoase de fumul ei. De cele mai multe ori însăşi cei de le cumpărau erau sclavi ai plăcerii.
La scurtă vreme am uitat de vorbele spuse la mânie şi că s-a schimbat un jucător, pentru că şi norocul meu părea să se fi sucit. Câștigam întruna şi cu cât câştigam eu cu atât sluga care pierdea banii stăpânului zâmbea mai mult. Eu însă n-aveam ochi pentru asta de parcă febra aurului ar fi pus stăpânire pe mine. Şi chipul arămiu strălucea acum aproape a râs, de parcă înflorea din pierdut bani.
Întâi am simțit parfumul de lemn dulce şi scorțișoară, apoi o mână mi s-a oprit pe umăr. Taman când am dat să mă întorc, i-am auzit vocea:
-Mi se pare că nu mai ai nevoie de un talisman norocos, cinstite prieten! Însă oare este la fel de cinstit să-l folosești pe al altuia? Am privit uluit, de jos în sus, caftanul alb la capătul căruia se înălţa figura încreţită a lui Ali. Ochii îi erau tulburi, părea furios, iar barba îi tremura dar nu pe mine mă privea în timp ce-mi vorbea. A trecut peste covoraș împrăştiind zaruri şi fişicuri iar cu capătul imensului portigaret şi-a plesnit sluga peste spatele pe care acesta l-a înclinat imediat ce a simţit că este certat.
-Soghik, suflet necredincios…
-Cinstite Ali! Vocea venea din sala de opiu…
-Ce-i?
-S-a eliberat un pat.
-Ţine-l acolo că vin, mai am ceva de rezolvat… Îţi plac jocurile, Soghik? Ia, joacă sau pleacă, a zis negustorul întinzându-i o pungă cu bani. Dispari de lângă mine!
Nimeni nu spunea nimic, nimeni nu se revolta. Treaba era ciudată. Semăna mai degrabă cu o ceartă între tată şi fiu. Şi totuşi. Eram uluit dar învățasem că lumea asta avea ceva deosebit. Se ţipa, se gesticula, mai mereu se vorbea prea tare, dar rareori vedeai vreo încăierare pe stradă. Corecțiile se făceau acasă. Aşa că am tăcut.
Tânărul sau femeia ascunsă în caftan a luat punga şi… şi s-a oprit lângă mine. Am simțit parfum de mosc, parfum de boier, nu de slugă.O clipa doar am crezut iar că-i o femeie nesăbuita, dar vocea cu care mi-a vorbit a spulberat iluzia:
-Aş putea să-ţi împrumut norocul meu! Pot să șed lângă tine?!
Unul din turci a pufnit disprețuitor un norișor de fum spre el şi i-a cerut să plece. Avem un joc serios început. M-am uitat la el încruntat
-Ce are să fie dacă accept, ai ceva împotriva preacredinciosule Mahmud? Cu bunăvoinţa cinstitului Ali…
-N-are nimic împotriva, dar şi el știe că Soghik se cuvenea să-mi poarte mie noroc, mai ales că-mi aparține până la ultimul fir din barba care încă nu i-a răsărit.
-Iartă-mă înțelept prieten; nu cunosc obiceiurile bine. Te rog să-ti iei protejatul lângă tine!
După câteva refuzuri, insistente şi politețuri făcute să salveze onoarea tuturor, tânărul s-a așezat lângă mine şi şi-a petrecut brațul peste umerii mei. În acel moment l-am auzit spunând ceva în turcă şi înapoind banii primiți. Deci nu avea să mai piardă alți bani, am răsuflat eu mai liniștit. Însă imediat după asta, tânărul s-a lipit de umărul meu.
Ușoara stânjeneală provocată de această intimitate ciudată, mi-a dispărut imediat ce am început să câștig. Ca unul care știe pe propria lui piele că superstițiile sunt mai reale decât ar vrea el, credeam în noroc, mai ales când banii se adunau în faţa mea.
La ultimele mâini, Ali şi Mahmud s-au curăţat de tot, ultimul ridicându-se de pe pernele împrăştiate pe covor, arătând cam supărat. Prietenul Ali mai avea însă, de mizat ceva.
-Tot ce ai în faţă, contra a ceea ce ai lângă domnia ta, a zis el, iar eu am crezut că glumește.
Bănuind că proprietatea asupra lui Soghik este probabil închipuită, mă indispunea modul lui de a-l trata că pe un obiect, bun de jucat la zaruri. Ba i-o fi chiar rudă. Cum ar fi să-i spui nevestei că ţi-ai pus nepotul miză la joc?! Apoi mi-am zis că merita o lecție, aşa că fără prea multă zăbavă am dat cu zarurile şi am câștigat încă o data.
Ali s-a închinat, mi-a urat să mă bucur de tot ce am câștigat şi a trecut în salonul cu paturi, să se amețească cu opiu. Ușor nedumerit, am rămas să-mi socotesc câștigul. Când spun asta, trebuie să mă credeți că nu mă gândeam la Soghik. Auzisem despre pederastie, dar la noi lucrul ăsta era socotit un păcat, deşi nu era condamnat de lege. Fusesem creștin prin naștere apoi de nevoie, chiar dacă nu mă mai rugasem în biserică de la moartea Ioanei. Aşa că în momentul în care părăseam cafeneaua, cu Soghik alături de mine, nici prin cap nu-mi trecea, ce avea să urmeze.
Am mers alăturea în linişte. În faţa hanului unde stăteam, m-am întors către el şi i-am mulțumit pentru norocul ce mi-a purtat. I-am urat viață lungă şi am dat să intru. M-a apucat de poala caftanului, îngenuncheat, în văzul trecătorilor.
-Şi eu ce ar trebui, acum să fac? Vrei să mă întorc la Ali şi să-mi pun fruntea în ţărână, rugându-l să mă primească înapoi?
-Păi cine te silește să te întorci? Du-te acasă şi bucură-te de libertate!
-Ah stăpâne, se vede că nu înțelegi nimic, eu nu am casă nu am nimic. Stăpânul Ali m-a crescut de la 17 ani, mi-a fost tată, profesor şi iubit. Acum toate astea, au trecut în grija ta.
Am crezut că-mi fuge pământul de sub tălpi când mi-am dat seama ce prostie am făcut jucând un om la zaruri. Degeaba îmi spuneam că robia a dispărut de mult, în Ada Kaleh funcționau alte obiceiuri şi legi. N-am găsit nici o ieşire, aşa că i-am deschis ușa. A urmat alt schimb de vorbe în urma cărora l-am lăsat să ţină uşa şi eu să intru primul. Am cerut hangiului încă o cameră, alături de a mea, l-am trimis să se culce pe Soghik şi m-am trântit îmbrăcat în pat. Încercam să-mi închipui cum este să depinzi cu totul de voia altuia, aşa cum a fost învățat amărâtul de dincolo de peretele de scândură. Încercam să nu mă gândesc la boșorogul de Ali care l-a folosit ca pe un lucru fără de suflet. Dar cum să fi gândit altfel când el însuşi se socotea doar un talisman?! Când ești crescut aşa, cât timp ţi-o trebui să te socotești liber? Cum să fac să-i scot tânărului robia din cap? Cred că am căutat o dezlegare la asta până am adormit.
M-am trezit căutând ceva în întuneric parcă fără pricină. Era linişte şi era atât de frig că-mi ieșeau aburi din gură. Cum era miez de vară am bănuit că se întâmplă ceva necurat. L-am simțit înainte să-l văd şi am știut că-i o parte din Dincolo.
-Ce vrei? Hai spune-ţi păsul, dar să știi că de la mine n-ai să capeți nici o alinare!
Umbra tristă, lipsită de carne, s-a adunat înspre capătul patului şi s-a aplecat înspre picioarele mele, schițând o plecăciune.
-Stăpân Fără Nume, am un mesaj pentru tine!
-Spune şi pleacă înainte să te alung eu!Atunci mesagerul începu a rosti:
Cel Luminat o treabă are pentru întunecata-ţi făptură;
Alungă din preajma Femeii amenințarea ce-i taie argintul.,
De-o fi nevoie Ucide, indiferent de-i om său altă creatură,
Nu te opri, şi pentru a izbândi Lovește, cu vorba sau cuțitul.
Celui ce-a pus iubirea în cânturi, de-i redai tihna, aici să te întorci,
Te-or duce Vestalele. De spaima şi focul durerii le poți înfrunta,
Prin spumă şi valuri, din întuneric şi semne de la cei morți.
La Prinţul ce-şi soarbe puterea, luând-o în schimb pe a ta
A dispărut înainte să-l pot opri cu rugă sau poruncă. De altfel nici nu m-aş fi învoit să mai rămână. Frigul s-a risipit şi căldura lunii lui Cuptor mi-a acoperit fruntea de sudoare. Repetam în gând ciudatele îndrumări în versuri. Deci Solomonarul știa că-l caut şi mai mult decât atât, era gata să mă ajute dacă-i fac o slujbă la schimb. Aş fi făcut orice numai să-mi găsesc liniştea.
Vestea asta minunată mi se părea însă a avea cel puțin un singur cusur. Nu știam prea bine pe cine caut şi unde, în rest toate bune.
Am ciocănit în peretele alăturat şi după câteva minute Soghik s-a înființat în halatul lui cel alb în faţa mea
-Ai dormit atât de puțin stăpâne. Te frământă ceva sau ţi-a tulburat somnul vre-un vis urât?
-Cam aşa ceva copile. Aş spune că amândouă.
-Am nouăsprezece ani, te rog să nu-mi mai spui copile dacă nu te supără ruga mea, stăpâne.
-Am să încetez să te numesc copil când ai să încetezi să mă numești stăpân. Ce zici?
-Prea bine stă…Cum să te numesc, domnul meu?
-Spune-mi Jan!
-Păi asta înseamnă suflet său inimă în armenește
-Cunosti armenește?
-Sunt armean. Prea iubitul meu stă…fostul meu stăpân, s-a îngrijit să vorbesc şi ceva greacă. Turca mi-e a doua limbă şi rup câteva cuvinte nemțești. Aici toata lumea bună cunoaște mai multe limbi pentru că se spune că Ada Kaleh este al doilea Babilon. Se mai spune că în catacombele cetăţii se ascund comori păzite de duhuri îngrozitoare.
– Poate sunt doar zvonuri şi nu e acum vremea de vorbit despre demoni. Eu ştiu ceva rusă şi latinește am început a citi. Să zicem că citesc doar cărți fără importanţă pentru folositor sau frumos. Turcește vorbesc destul de prost dar ne-om înțelege noi… româneşte.
-Ar dori prea bunul meu mentor, să meargă la baie? Baia din Ada Kaleh este un loc în care până şi umbra celui mai crunt coșmar, devine uitată amintire. Ce zici?
-Poate mâine, acum am să încerc să adorm la loc, ceea ce te sfătui şi pe tine să faci.
După plecarea tânărului, m-am mai gândit o vreme la ultima apariție şi am hotărât că este un renghi al umbrelor şi că nu merita să părăsesc locul unde aveam cele mai multe şanse să găsesc ceea ce caut. Soghik pomenise ceva de duhurile care ar păzi în catacombe niște comori. Cum sunt pe lumea asta multe feluri de comori, poate că trebuia să cercetez. Dar era vreme pentru gândit mai târziu la toate. Mă simțeam ciudat de împăcat. Poate că era vina noului meu prieten sau pentru că pe geam înflorea rușinos, ca un boboc de trandafir, răsăritul. Am adormit liniștit scăldat în lumina lui. Abia după ceasurile zece am mers la baie.
Clădirea publică era ceva cum n-am mai întâlnit niciodată. Un amestec de terma română cu caravanserai şi baie rusească. Şi aici, ca şi în restul insulei, locul era plin de bărbaţi, iar cei mai mulți dintre ei, se uitau într-un fel la noi, de-mi venea să plec. Pânzele albe din şoldurile unora, ascundeau insuficient ceea ce la cei despuiați complet spunea totul. Bărbaţii ăştia erau înfierbântați de vederea noastră, mai mult decât de aburi şi frecții.
Ne-am îmbăiat repetat în apa rece şi fierbinte, am fost săpuniți şi frecaţi din creștet până în călcâie, dar liniştirea promisă nu prea venea. Evitam să privesc în jur, prefăcându-mă absorbit doar de propria mea curăţenie.
Când am fost conduşi în colţul retras, pentru care plătisem o mică avere, în loc să mă liniștesc, m-a cuprins o noua iritare.
-M-ai adus într-un loc plin de pederaști de-ai tăi, ca să-ţi holbezi ochii la sculele ticăloşilor ăstora bătrâni!
-Pe cinstea mea, de când am intrat aici, n-am privit pe altul în afară de tine!
M-am înfuriat şi mai tare, la gândul că m-a privit în felul ăla, doar intrarea maseurului orb m-a făcut să tac. În câteva clipe aveam să uit toate grijile, căci mâinile fermecate mi-au smuls din trup şi din minte orice gând neplăcut.
Uleiul aromat cu apă de trandafiri, îmi mângâia nările, căldura plăcută îmi destindea orice fibră şi ultimele zvâcniri, au fost mutate fără să-mi dau seama sub vintre.
-Cinstitul mușteriu, dorește să-l port până la capătul fericirii, sau dorește să-i las sluga să-i facă plăcere?
Mintea toropită a refuzat să închege sau să poarte gândurile până la capăt, iar pleoapele ca plumbul mi-au închis ochii. Ghiceam ce vrea şi totuşi nu săream în sus… era prea bine, parcă visam.
-Dacă te atingi de prosopul ăla de pe şoldurile mele, nu primești nici un bacșiș, am zis eu moale cu ochii închişi!
Masajul s-a oprit o clipă, apoi a reînceput într-un ritm mult mai delicat. Parcă nu mai era masaj, parcă era adiere. Zefirul molcom, plutea concentric până când, luat de o pală, prosopul meu s-a desfăcut.O clipă m-am gândit să repet amenințarea, dar la cât de plăcută era mângâierea şi la gândul că maseurul este orb, am cedat:
-Prea bine, du-ţi treaba la capăt, dar să nu fim aici, decât noi doi! Ai înțeles Shoghik?
Auzind draperia zdrăngănindu-și de două ori inelele am zâmbit. Ascultător băiat. Ah cât era de bine. La ce bun să te împotrivești plăcerii, când iadul şi raiul sunt aici, pe pământ?
Mângâierile s-au apropiat de fese şi doua mâini minunate, le-au frământat încetișor. Picăturile de ulei au început să cadă, să se prelingă, gâdilându-mă plăcut. Pe drumul descris de ele, au coborât câteva degete care, ajungând la cearceaful de dedesubt, s-au unit într-un căuș ce mi-a cuprins bărbăţia. Am oftat de plăcere şi am desfăcut picioarele ca să las loc mâinilor să-mi mângâie locul de mult timp nealinat. Mâinile a început să mă maseze viguros. M-am răsucit pe o parte şi apoi, fără să-mi dau seama, am ajuns cu faţa în sus. Mângâierea continua, în câteva clipe știam că trupul meu stătut, va trăi o plăcere veche şi nouă, interzisă şi totuşi greu de refuzat. Prin ceata auzului, o șoaptă de dincolo de draperie mi-a amânat o clipa slobozirea.
-Doriţi un prosop fierbinte?
Înainte să spun ceva, dogoarea pânzei mi-a acoperit fata. Aproape sufocat, simţind că mâinilor le creşte vigoarea pe pielea plină de ulei, arsura mi s-a mutat de la cap în vintre, am ridicat bazinul şi am gemut că un taur înjunghiat. Am simțit ud pe pântece şi amintirea argintului mi-a invadat mintea. Mi-am smuls prosopul de pe ochi şi am încercat să ascund ceea ce aveam pe trup, dar deja cineva mă ștergea. Aburii îmi înceţoşau privirea.
Am crezut că o să urlu chiar atunci, dar m-am stăpânit. În faţa mea stătea Shoghik frământând prosopul în mâini cu o mină uluită şi încărcată de vină.
-Iartă-mă stăpâne, nu m-am putut abţine! Ce-i asta, stăp…
Multă stăpânire de sine mi-a trebuit!
-Nu s-a întâmplat nimic, nimic; m-ai înţeles? Dă încoace prosopul cu care m-ai şters şi spală-ţi mâinile cu apă fierbinte şi săpun.
S-a străduit din greu, iar eu am trecut în spatele lui şi i-am turnat apă continuu pe mâini până s-au înroşit iar buricele degetelor i s-au zbârcit de atâta udeală.
-Pe barba Profetului, nu am nimic! Mă ustură.
Bietul copil tremura îndoit de şale cu faţa stacojie de efort. Am început să cercetez prosopul.
-Să chem un băieş…
-Taci!
Din țesătură au început să se adune firişoarele, îngroşându-şi curgerea în timp ce-mi atingeau pielea. Deşi știam că asta-i tot ce era acolo, mă îngrijora gândul că o fi rămas ceva în trupul fragil. Mă gândeam la Marga; vedeam în faţa ochilor, cum adunam de pe pântecul ei, pe întuneric cu mâini tremurânde, otrava vie. Dacă ea a supravieţuit atâta timp, poate că şi el o să fie bine. Trebuie să fie.
-Lui Ali îi plăcea…
Am privit ochii de culoarea cafelei crude şi fără veste l-am pălmuit, iar palma mea a sfişchiuit pe obrazul lui ca un bici izbit de crupa unui cal. Cuprins de remușcare, o clipă mai târziu, i-am prins capul între palme, i-am aplecat fruntea şi l-am sărutat pe creștet şi-n clipa aceea mi-am jurat că oricare ar fi preţul trebuie să-l găsesc pe Solomonar şi să scap de blestemul ce mă chinuia de atâta amar de timp şi care îmi otrăvea orice persoană ce încerca să-mi fie aproape.S-a depărtat puțin, doar cât să mă poată privi drept în ochi:
-Am așteptat asta, din prima clipă când te-am zărit în cafenea. Ali a ghicit; sunt convins, că nu m-a pierdut, ci m-a dăruit ţie! Ești prea milostiv. El nu era, dar am să mă rog pentru sănătatea şi bunăstarea lui!
-Taci, nu îndruga prostii, habar n-ai cât m-ai speriat! Să nu mai faci niciodată aşa ceva, căci în vinele mele curge moartea!
-Mai bine să mor cu tine, decât fără tine!
M-a tulburat aşa de tare, că n-am mai fost în stare să-l cert. L-am trimis la han să facă bagajele, până terminam eu ceva de rezolvat pe insulă.
Încă nu aveam de unde să ştiu tot ce avea să urmeze.