Octombrie

Când spui octombrie spui roșu. Spui frunze, spui fum, spui seri târzii de toamnă și bănci umede pe alei întunecate.

Era o zi de octombrie în anul acela. Plecasem târziu de la facultate din cauza unor lucrări de laborator neterminate.
Stația de tramvai din dreptul facultății era pustie și slab luminată de un felinar chior și solitar. Nu locuiam foarte departe, făceam cam o oră de mers pe jos iar în serile călduroase era chiar plăcută plimbarea, dar oboseala din timpul acelei zile atât de agitate mă prinsese din urmă.
Un vânt ușor de toamnă târzie a început să sufle ușor, străbătând prin cămașa subțire. Mi-am încheiat sacoul până la nasturii de sus și mi-am mai înconjurat gâtul, încă o dată, cu șalul lung, tricotat.
O siluetă puțin vizibilă apăru în celălalt capăt al stației și m-am simțit măsurată din cap până-n picioare. Am aruncat o privire pe sub gene, însă nu am putut desluși mare lucru.
Brusc mi-a venit poftă de o țigară și deși aveam mereu ceva de cârtit împotriva femeilor care fumează pe stradă, cu un gest instinctiv, am căutat prin poșetă după pachetul de țigări. Am scos una, fără să mă mai gândesc cât de nepotrivit îmi stă cu țigara în gură în plină stradă și am început să mă caut după brichetă. Nu era. Nici în poșetă, nici prin buzunar. Ca de obicei, o lăsasem pe aiurea.
Am aruncat o privire cercetătoare către silueta din celălalt capăt al stației și chiar m-am gândit să mă îndrept către acea persoană necunoscută cu intenția de a întreba dacă nu cumva are un foc, însă mi-a fost teamă că intenția mea ar putea fi interpretată greșit, așa că nu mi-am dus gestul până la capăt.
O mașină a trecut în viteză și la lumina farurilor am zărit preț de o secundă chipul siluetei misterioase. Un chip de bărbat cu barba nerasă și părul ușor în neorânduială. O imagine care nu mi-a creat încredere și am început să mă felicit că nu m-am dus spre el să-i cer un foc.
Într-un târziu a apărut tramvaiul. Gol și rece.
Am urcat și m-am așezat pe primul loc. A urcat și bărbatul din capătul stației.
Aș fi vrut să mă întorc să văd unde s-a așezat. Gândul că tramvaiul era gol și singurii călători eram eu și bărbatul acela, mi-a dat o ușoară stare de teamă. Poate și fiindcă era târziu. Poate și fiindcă mi se făcuse frig sau doar fiindcă eram obosită. Sau poate dacă aș fi fumat țigara aceea în stație nu aș mai fi dat atenție atâta acelui necunoscut.
Îi simțeam privirea în ceafă și o stare neplăcută de disconfort începuse să nu-mi dea pace. Știam că dacă îți este teamă de ceva, e bine să nu eviți acel ceva ci să-l înfrunți. Așa că mi-am luat inima în dinți și m-am ridicat să ocup locul din spatele meu, care era orientat către spatele tramvaiului, cu scopul precis de a-l avea sub privire pe misteriosul bărbat.
M-am așezat pe celălalt scaun privind pe sub gene către ultimul loc din tramvai unde era așezat bărbatul. Nu știu de ce mă gândeam că dacă îl văd mereu, sunt mai în siguranță.
Tramvaiul a ajuns la stația următoare și bărbatul s-a ridicat de pe scaunul lui. Am simțit ușurare. Probabil că avea să coboare, chit mi se părea ciudat că stătuse atât de mult timp să aștepte tramvaiul doar pentru o stație de mers.
Și stația asta era goală și mă gândeam că după ce el avea să coboare am să rămân singură în tramvai, însă bărbatul nu a coborât ci s-a îndreptat spre mine așezându-se exact pe locul din fața mea, atât de aproape că mi-a atins genunchii cu genunchii lui.
”La naiba, mai bine plecam pe jos până acasă!”
În fond, tipul făcea același lucru ca și mine. Mă ținea sub observație. Eu am fost prima care nu am disimulat lipsa de încredere. Mi-a venit să râd și gândul mi s-a citit în zâmbetul necontrolat ce mi s-a ițit pe față.
-Vrei să fumăm câte o țigară? Eu am o brichetă, am văzut că tu ai țigările. Ei, ce zici?
Vocea lui m-a străbătut într-un fel inimaginabil. O voce groasă, joasă, caldă, senzuală, chiar excitantă.
Am scos pachetul din geantă și i l-am întins. A scos două țigări, le-a băgat în gură și le-a aprins pe amândouă odată, apoi mi-a întins una din ele.
Gestul, chiar dacă foarte intim și plăcut obraznic, nu mi s-a părut deloc nepoliticos. Am luat țigara dintre degetele lui, am dus-o la gură și pe buze încercam să simt gustul acelui bărbat.
Am fumat amândoi în liniște în tramvaiul gol. Nu mai făcusem niciodată așa ceva.
Când tramvaiul a ajuns în stația unde trebuia să cobor, m-am ridicat de pe scaun.
S-a ridicat și el, a coborât și mi-a întins mâna să mă ajute să cobor. Mi-a plăcut atingerea lui.
-Eu locuiesc mult mai departe, mi-a spus ca un fel de scuză. Apoi mi-a întins bricheta. O brichetă metalică, pătrățoasă, bărbătească, din cele care se alimentează cu benzină.
-Ține-o. O să mai ai nevoie.Și mi-a pus bricheta în palmă în timp ce se urca înapoi în tramvai.
Nu am apucat să-i mulțumesc sau să-i refuz bricheta. Tramvaiul a plecat ducând cu el un bărbat pe care nu aveam să-l mai văd niciodată.
Am purtat mult timp bricheta cu mine, fără să o folosesc din teama de a n-o uita pe aiurea, crezând, sperând chiar că am să-l reîntâlnesc. De fiecare dată când ajungeam într-o stație de tramvai, cercetam siluetele persoanelor aflate pe peron doar, doar, îl voi găsi. Însă nu s-a întamplat să-l revăd. Am fost atentă mult timp la vocile bărbaților necunoscuți ce vorbeau în jurul meu, gândind că poate, poate, am să mai aud iar vocea aceea atât de pătrunzătoare. Dar nu s-a întâmplat nici să-l reaud.
Acum nu-mi mai aduc aminte trăsăturile feței lui. Bricheta sigur este pe undeva printr-o cutie veche de pantofi cu amintiri de care nu mă îndur să mă despart.
Însă vocea sigur nu am să o uit. O voce caldă și plăcută. Dacă lunile anului s-ar putea auzi, atunci vocea lui ar fi o voce de octombrie.

Povestea intră în joaca psilunelilor