Când îți pleacă un prieten

Prietenia între doi oameni este ca și căsnicia. Te descoperi ca o carte, filă cu filă și rând cu rând. La rândul tău, îi desfaci creierul prietenului în bucăți și, cu mult curaj, precum un neurochirug, descoperi ce ascunde fiecare neuron, fiecare sinapsă.
Dincolo de mirajul descoperirilor, partea bună abia acum urmează: plăcerea acceptării, a înțelegerii că celălalt poate și chiar este diferit de tine, dar mai ales sentimentul de superioritate pe care ți-l câștigi în proprii tăi ochi fiindcă poți accepta la celălalt ceea ce tu nu ți-ai permite sau nu ți-ar plăcea nici în ruptul capului.
Poți să nici nu dai bună-ziua unui prieten, poți să lași să treacă zile întregi, nu e musai să dai un telefon, un mesaj, un like. E destul să știi că el e bine și e destul dar mai ales important că știe că-ți pasă și că ești acolo, pentru el ori de câte ori are nevoie să-și descarce sufletul, să-ți verse ție necazurile lui, ba chiar să-ți facă un transfer al sentimentelor de neliniște care-l apasă.
Treaba asta nu se întâmplă de azi pe mâine, ci în timp, în foarte mult timp pe distanța unor kilometri de zile, luni, ani etc.
Nu, aici nu este amor sau dragoste, nu există sex-appeal. A nu, nici vorbă. Nu există decât prietenia în forma cea mai sinceră. Este perla din scoica ascunsă în mare pe care doar cei mai buni scufundători o găsesc, după lungi și lungi căutări. Valorează nu atât perla în sine cât munca și riscul la care te expui căutând-o.
De fapt, important este să te simți prieten. Nu contează că unul poate fi simplu iar celălalt complicat, că unul se simte lejer în societatea formată pe cutume iar celălalt este revoltatul de serviciu, indiferent cauza contra căreia se revoltă. Diferențele de opinii, ca și diferențele fizice dintr-un cuplu, sunt de cele mai multe ori atracțiile principale. Căutăm în celălalt ceea ce nu găsim în noi și acceptăm la celălalt ceea ce cu siguranță ne-am interzice nouă înșine.
Cam asta e prietenia, cel puțin acesta este nivelul la care o înțeleg eu.
Sigur, o prietenie nu se contabilizează, nu se monetizează, nu se strigă pe coclauri, nu se scrie cu grafitti. Este ceva uneori mai intim chiar și decât un act sexual și nu, nu exagerez în mod voit comparația. Doar o accentuez.
Tristețea într-o prietenie apare în momentul în care celălalt, revoltatul, oaia neagră, inadaptatul, introvertitul, inexplicabilul, începe să-ți critice comportamentul tău care nu l-a încurcat niciodată până acum. Dintr-o dată evreul devine antisemit, negrul devine membru asiduu al grupării KKK iar ateul ajunge habotnic. Se naște un fel de dorință de schimbare, dar nu în tine ci în el. Brusc nu te înțelege, pe tine cel care ești simplu ca toți ceilalți, pe tine cel care l-ai susținut deși el este cel scăpat pe arătură, dovedindu-se incomprehensiv, puțin invidios, destul de meschin, ba chiar dureros de incapabil să te accepte pe tine așa cum tu l-ai acceptat în modul absolut.
În acest critic moment acel prieten pleacă. Pleacă din tine, din mintea și sufletul tău. Și cu el se pierde, irecuperabil, o parte din tine. În acel moment dezamăgirea te face să te simți fără chef și inutil.
Pierdut prieten. Se declară nul.